Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedurã penalã

EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 486 din 15 iulie 2010

Parlamentul României adoptã prezenta lege.

PARTEA GENERALĂ

TITLUL I

Principiile şi limitele aplicãrii legii procesuale penale

ART. 1
Normele de procedurã penalã şi scopul acestora
(1) Normele de procedurã penalã reglementeazã desfãşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legãturã cu o cauzã penalã.
(2) Normele de procedurã penalã urmãresc asigurarea exercitãrii eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor pãrţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât sã fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementãri ale Uniunii Europene în materie procesual penalã, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
ART. 2
Legalitatea procesului penal
Procesul penal se desfãşoarã potrivit dispoziţiilor prevãzute de lege.
ART. 3
Separarea funcţiilor judiciare
(1) În procesul penal se exercitã urmãtoarele funcţii judiciare:
a) funcţia de urmãrire penalã;
b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmãrire penalã;
c) funcţia de verificare a legalitãţii trimiterii sau netrimiterii în judecatã;
d) funcţia de judecatã.
(2) Funcţiile judiciare se exercitã din oficiu, în afarã de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
(3) În desfãşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilã cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevãzute la alin. (1) lit. b), care este compatibilã cu funcţia de verificare a legalitãţii trimiterii sau netrimiterii în judecatã.
(4) În exercitarea funcţiei de urmãrire penalã, procurorul şi organele de cercetare penalã strâng probele necesare pentru a se constata dacã existã sau nu temeiuri de trimitere în judecatã.
(5) Asupra actelor şi mãsurilor din cadrul urmãririi penale, care restrâng drepturile şi libertãţile fundamentale ale persoanei, dispune judecãtorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege.
(6) Asupra legalitãţii actului de trimitere în judecatã şi probelor pe care se bazeazã acesta, precum şi a legalitãţii soluţiilor de netrimitere în judecatã se pronunţã judecãtorul de camerã preliminarã, în condiţiile legii.
(7) Judecata se realizeazã de cãtre instanţã, în complete legal constituite.
ART. 4
Prezumţia de nevinovãţie
(1) Orice persoanã este consideratã nevinovatã pânã la stabilirea vinovãţiei sale printr-o hotãrâre penalã definitivã.
(2) Dupã administrarea întregului probatoriu, orice îndoialã în formarea convingerii organelor judiciare se interpreteazã în favoarea suspectului sau inculpatului.
ART. 5
Aflarea adevãrului
(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bazã de probe, aflarea adevãrului cu privire la faptele şi împrejurãrile cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmãrire penalã au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţã a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţioneazã conform dispoziţiilor prezentului cod.
ART. 6
Ne bis in idem
Nicio persoanã nu poate fi urmãritã sau judecatã pentru sãvârşirea unei infracţiuni atunci când faţã de acea persoanã s-a pronunţat anterior o hotãrâre penalã definitivã cu privire la aceeaşi faptã, chiar şi sub altã încadrare juridicã.
ART. 7
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitãrii acţiunii penale
(1) Procurorul este obligat sã punã în mişcare şi sã exercite acţiunea penalã din oficiu atunci când existã probe din care rezultã sãvârşirea unei infracţiuni şi nu existã vreo cauzã legalã de împiedicare, alta decât cele prevãzute la alin. (2) şi (3).
(2) În cazurile şi în condiţiile prevãzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacã, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu existã un interes public în realizarea obiectului acesteia.
(3) În cazurile prevãzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercitã acţiunea penalã dupã introducerea plângerii prealabile a persoanei vãtãmate sau dupã obţinerea autorizãrii ori sesizãrii organului competent sau dupã îndeplinirea unei alte condiţii prevãzutã de lege.
ART. 8
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
Organele judiciare au obligaţia de a desfãşura urmãrirea penalã şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor pãrţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât sã fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoanã nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã, iar orice persoanã care a sãvârşit o infracţiune sã fie pedepsitã potrivit legii, într-un termen rezonabil.
ART. 9
Dreptul la libertate şi siguranţã
(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricãrei persoane la libertate şi siguranţã.
(2) Orice mãsurã privativã sau restrictivã de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege.
(3) Orice persoanã arestatã are dreptul de a fi informatã în cel mai scurt timp şi într-o limbã pe care o înţelege asupra motivelor arestãrii sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii mãsurii.
(4) Atunci când se constatã cã o mãsurã privativã sau restrictivã de libertate a fost dispusã în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea mãsurii şi, dupã caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
(5) Orice persoanã faţã de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o mãsurã privativã de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevãzute de lege.
ART. 10
Dreptul la apãrare
(1) Pãrţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apãra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.
(2) Pãrţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul sã beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii.
(3) Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridicã a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndatã despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penalã împotriva lui şi încadrarea juridicã a acesteia.
(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie sã li se punã în vedere cã au dreptul de a nu face nicio declaraţie.
(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplinã şi efectivã a dreptului la apãrare de cãtre pãrţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.
(6) Dreptul la apãrare trebuie exercitat cu bunã-credinţã, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
ART. 11
Respectarea demnitãţii umane şi a vieţii private
(1) Orice persoanã care se aflã în curs de urmãrire penalã sau de judecatã trebuie tratatã cu respectarea demnitãţii umane.
(2) Respectarea vieţii private, a inviolabilitãţii domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea exercitãrii acestor drepturi nu este admisã decât în condiţiile legii şi dacã aceasta este necesarã într-o societate democraticã.
ART. 12
Limba oficialã şi dreptul la interpret
(1) Limba oficialã în procesul penal este limba românã.
(2) Cetãţenii români aparţinând minoritãţilor naţionale au dreptul sã se exprime în limba maternã în faţa instanţelor de judecatã, actele procedurale întocmindu-se în limba românã.
(3) Pãrţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba românã ori nu se pot exprima li se asigurã, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţã de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţã, prin interpret.
(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducãtorii autorizaţi, potrivit legii.
ART. 13
Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu
(1) Legea procesualã penalã se aplicã în procesul penal actelor efectuate şi mãsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi pânã în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevãzute în dispoziţiile tranzitorii.
(2) Legea procesualã penalã românã se aplicã actelor efectuate şi mãsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepţiile prevãzute de lege.

TITLUL II
Acţiunea penalã şi acţiunea civilã în procesul penal

CAP. I
Acţiunea penalã

ART. 14
Obiectul şi exercitarea acţiunii penale
(1) Acţiunea penalã are ca obiect tragerea la rãspundere penalã a persoanelor care au sãvârşit infracţiuni.
(2) Acţiunea penalã se pune în mişcare prin actul de inculpare prevãzut de lege.
(3) Acţiunea penalã se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii.
ART. 15
Condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale
Acţiunea penalã se pune în mişcare şi se exercitã când existã probe din care rezultã presupunerea rezonabilã cã o persoanã a sãvârşit o infracţiune şi nu existã cazuri care împiedicã punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.
ART. 16
Cazurile care împiedicã punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
(1) Acţiunea penalã nu poate fi pusã în mişcare, iar când a fost pusã în mişcare nu mai poate fi exercitatã dacã:
a) fapta nu existã;
b) fapta nu este prevãzutã de legea penalã ori nu a fost sãvârşitã cu vinovãţia prevãzutã de lege;
c) nu existã probe cã o persoanã a sãvârşit infracţiunea;
d) existã o cauzã justificativã sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilã, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altã condiţie prevãzutã de lege, necesarã pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoanã fizicã sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoanã juridicã;
g) a fost retrasã plângerea prealabilã, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlãturã rãspunderea penalã, a intervenit împãcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) existã o cauzã de nepedepsire prevãzutã de lege;
i) existã autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2) În cazurile prevãzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penalã poate fi pusã în mişcare ulterior, în condiţiile prevãzute de lege.
ART. 17
Stingerea acţiunii penale
(1) În cursul urmãririi penale acţiunea penalã se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmãrirea penalã, în condiţiile prevãzute de lege.
(2) În cursul judecãţii acţiunea penalã se stinge prin rãmânerea definitivã a unei hotãrâri judecãtoreşti.
ART. 18
Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului
În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţã a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţãrii la urmãrirea penalã, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

CAP. II
Acţiunea civilã

ART. 19
Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
(1) Acţiunea civilã exercitatã în cadrul procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral produs prin sãvârşirea infracţiunii.
(2) Acţiunea civilã se exercitã de persoana vãtãmatã sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilã împotriva inculpatului şi, dupã caz, a pãrţii responsabile civilmente.
(3) Când persoana vãtãmatã este lipsitã de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsã, acţiunea civilã se exercitã în numele acesteia de procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2). Reprezentantul legal al persoanei vãtãmate lipsite de capacitate de exerciţiu are dreptul de a exercita acţiunea civilã în numele acesteia.
(4) Acţiunea civilã se soluţioneazã în cadrul procesului penal, dacã prin aceasta nu se depãşeşte durata rezonabilã a procesului.
(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
ART. 20
Constituirea ca parte civilã
(1) Constituirea ca parte civilã se poate face pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vãtãmate acest drept.
(2) Constituirea ca parte civilã se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiazã.
(3) În cazul în care constituirea ca parte civilã se face oral, organele judiciare au obligaţia de a consemna aceasta într-un proces-verbal sau, dupã caz, în încheiere.
(4) În cazul nerespectãrii vreuneia dintre condiţiile prevãzute la alin. (1) şi (2), persoana vãtãmatã sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilã în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilã.
(5) Pânã la terminarea cercetãrii judecãtoreşti, partea civilã poate:
a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilã;
b) mãri sau micşora întinderea pretenţiilor;
c) solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despãgubiri bãneşti, dacã repararea în naturã nu mai este posibilã.
(6) În cazul în care un numãr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilã, acestea pot desemna o persoanã care sã le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care pãrţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant, pentru buna desfãşurare a procesului penal, desemnarea poate fi dispusã din oficiu de cãtre organul judiciar.
(7) Dacã dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţionalã unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilã în cadrul procesului penal. Dacã transmiterea acestui drept are loc dupã constituirea ca parte civilã, acţiunea civilã se disjunge.
(8) Acţiunea civilã care are ca obiect tragerea la rãspundere civilã a inculpatului şi pãrţii responsabile civilmente, exercitatã la instanţa penalã sau la instanţa civilã, este scutitã de taxã de timbru.
ART. 21
Introducerea în procesul penal a pãrţii responsabile civilmente
(1) Introducerea în procesul penal a pãrţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea pãrţii civile sau a inculpatului, în termenul prevãzut la art. 20 alin. (1).
(2) Atunci când exercitã acţiunea civilã, procurorul este obligat sã cearã introducerea în procesul penal a pãrţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1).
(3) Partea responsabilã civilmente poate interveni în procesul penal pânã la începerea dezbaterilor la prima instanţã de judecatã, luând procedura din stadiul în care se aflã în momentul intervenţiei.
(4) Partea responsabilã civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilã, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.
ART. 22
Renunţarea la pretenţiile civile
(1) Partea civilã poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, pânã la terminarea dezbaterilor în apel.
(2) Renunţarea se poate face fie prin cerere scrisã, fie oral în şedinţa de judecatã.
(3) Partea civilã nu poate reveni asupra renunţãrii şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilã pentru aceleaşi pretenţii.
ART. 23
Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
(1) În cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
(2) Inculpatul, cu acordul pãrţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile pãrţii civile.
(3) În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligã la despãgubiri în mãsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.
ART. 24
Exercitarea acţiunii civile de cãtre sau faţã de succesori
(1) Acţiunea civilã rãmâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a pãrţii civile, dacã moştenitorii sau, dupã caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimã opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult douã luni de la data decesului sau a reorganizãrii, desfiinţãrii ori dizolvãrii.
(2) În caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a pãrţii responsabile civilmente, acţiunea civilã rãmâne în competenţa instanţei penale dacã partea civilã indicã moştenitorii sau, dupã caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acestora, în termen de cel mult douã luni de la data la care a luat cunoştinţã de împrejurarea respectivã.
(3) În cazurile prevãzute la alin. (1) şi (2), dacã se depãşeşte durata rezonabilã a procesului, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi trimiterea acţiunii la instanţa civilã competentã.
ART. 25
Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
(1) În caz de condamnare, instanţa se pronunţã prin aceeaşi hotãrâre şi asupra acţiunii civile.
(2) Când acţiunea civilã are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilã, instanţa dispune ca lucrul sã fie restituit pãrţii civile.
(3) Instanţa, chiar dacã nu existã constituire de parte civilã, se pronunţã cu privire la desfiinţarea totalã sau parţialã a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare sãvârşirii infracţiunii.
(4) Când prin desfiinţarea înscrisului sau prin restabilirea situaţiei anterioare pot fi afectate drepturile terţilor, instanţa disjunge acţiunea şi o trimite la instanţa civilã.
(5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) şi j), instanţa lasã nesoluţionatã acţiunea civilã.
ART. 26
Disjungerea acţiunii civile
(1) Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi trimiterea ei la instanţa competentã potrivit legii civile, când soluţionarea acţiunii civile în procesul penal determinã depãşirea termenului rezonabil al procesului penal.
(2) Disjungerea se dispune de cãtre instanţã din oficiu ori la cererea procurorului sau a pãrţilor.
(3) Probele administrate în faţa instanţei penale pânã la disjungere pot fi folosite în faţa instanţei civile, în afarã de cazul când instanţa civilã apreciazã cã este necesarã refacerea lor.
(4) Instanţa dispune disjungerea acţiunii civile şi trimiterea ei la instanţa competentã potrivit legii civile şi în cazul admiterii acordului de recunoaştere a vinovãţiei în condiţiile art. 486.
(5) Încheierea prin care se disjunge acţiunea civilã este definitivã.
ART. 27
Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilã
(1) Dacã nu s-au constituit parte civilã în procesul penal, persoana vãtãmatã sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilã acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
(2) Persoana vãtãmatã sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilã în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilã dacã, prin hotãrâre definitivã, instanţa penalã a lãsat nesoluţionatã acţiunea civilã.
(3) Persoana vãtãmatã sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilã în procesul penal pot sã introducã acţiune în faţa instanţei civile dacã procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusã la instanţa civilã se suspendã în condiţiile prevãzute la alin. (7).
(4) Persoana vãtãmatã sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot sã pãrãseascã aceastã instanţã şi sã se adreseze organului de urmãrire penalã, judecãtorului ori instanţei, dacã punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat dupã suspendare. Pãrãsirea instanţei civile nu poate avea loc dacã aceasta a pronunţat o hotãrâre, chiar nedefinitivã.
(5) În cazul în care acţiunea civilã a fost exercitatã de procuror, dacã se constatã din probe noi cã prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotãrârea definitivã a instanţei penale, diferenţa poate fi cerutã pe calea unei acţiuni la instanţa civilã.
(6) Persoana vãtãmatã sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilã, pentru repararea prejudiciului nãscut ori descoperit dupã constituirea ca parte civilã.
(7) În cazul prevãzut la alin. (1), precum şi în cazul acţiunii civile disjunse, judecata în faţa instanţei civile se suspendã dupã punerea în mişcare a acţiunii penale şi pânã la rezolvarea în primã instanţã a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
ART. 28
Autoritatea hotãrârii penale în procesul civil şi efectele hotãrârii civile în procesul penal
(1) Hotãrârea definitivã a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecã acţiunea civilã, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a sãvârşit-o. Instanţa civilã nu este legatã de hotãrârea definitivã de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovãţiei autorului faptei ilicite.
(2) Hotãrârea definitivã a instanţei civile prin care a fost soluţionatã acţiunea civilã nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a sãvârşit-o şi a vinovãţiei acesteia.

TITLUL III
Participanţii în procesul penal

CAP. I
Dispoziţii generale

ART. 29
Participanţii în procesul penal
Participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, pãrţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.
ART. 30
Organele judiciare
Organele specializate ale statului care realizeazã activitatea judiciarã sunt:
a) organele de cercetare penalã;
b) procurorul;
c) judecãtorul de drepturi şi libertãţi;
d) judecãtorul de camerã preliminarã;
e) instanţele judecãtoreşti.
ART. 31
Avocatul
Avocatul asistã sau reprezintã pãrţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii. Cu încuviinţarea organului judiciar, avocatul poate asista şi alţi subiecţi procesuali.
ART. 32
Pãrţile
(1) Pãrţile sunt subiecţii procesuali care exercitã sau împotriva cãrora se exercitã o acţiune judiciarã.
(2) Pãrţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilã şi partea responsabilã civilmente.
ART. 33
Subiecţii procesuali principali
(1) Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vãtãmatã.
(2) Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi pãrţile, cu excepţia celor pe care legea le acordã numai acestora.
ART. 34
Alţi subiecţi procesuali
În afara participanţilor prevãzuţi la art. 33, sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevãzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.

CAP. II
Competenţa organelor judiciare

SECŢIUNEA 1
Competenţa funcţionalã, dupã materie şi dupã calitatea persoanei a instanţelor judecãtoreşti

ART. 35
Competenţa judecãtoriei
(1) Judecãtoria judecã în primã instanţã toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
(2) Judecãtoria soluţioneazã şi alte cauze anume prevãzute de lege.
ART. 36
Competenţa tribunalului
(1) Tribunalul judecã în primã instanţã:
a) infracţiunile prevãzute de Codul penal la art. 188, 189, 210, 211, 254, 263, 282, 289-294, 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi 360-367;
b) infracţiunile sãvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;
c) infracţiunile cu privire la care urmãrirea penalã a fost efectuatã de cãtre Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism sau Direcţia Naţionalã Anticorupţie, dacã nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare;
d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
(2) Tribunalul soluţioneazã conflictele de competenţã ivite între judecãtoriile din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotãrârilor pronunţate de judecãtorie în cazurile prevãzute de lege.
(3) Tribunalul soluţioneazã şi alte cauze anume prevãzute de lege.
ART. 37
Competenţa tribunalului militar
(1) Tribunalul militar judecã în primã instanţã toate infracţiunile comise de militari pânã la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
(2) Tribunalul militar soluţioneazã şi alte cauze anume prevãzute de lege.
ART. 38
Competenţa curţii de apel
(1) Curtea de apel judecã în primã instanţã:
a) infracţiunile prevãzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445;
b) infracţiunile privind securitatea naţionalã a României, prevãzute în legi speciale;
c) infracţiunile sãvârşite de judecãtorii de la judecãtorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţioneazã pe lângã aceste instanţe;
d) infracţiunile sãvârşite în legãturã cu atribuţiile de serviciu de avocaţi, notari publici, executori judecãtoreşti, precum şi auditori publici externi.
(2) Curtea de apel judecã apelurile împotriva hotãrârilor penale pronunţate în primã instanţã de judecãtorii şi de tribunale.
(3) Curtea de apel soluţioneazã conflictele de competenţã ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele decât cele prevãzute la art. 36 alin. (2), precum şi contestaţiile formulate împotriva hotãrârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevãzute de lege.
(4) Curtea de apel soluţioneazã şi alte cauze anume prevãzute de lege.
ART. 39
Competenţa curţii militare de apel
(1) Curtea militarã de apel judecã în primã instanţã:
a) infracţiunile prevãzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445, sãvârşite de militari;
b) infracţiunile privind securitatea naţionalã a României, prevãzute în legi speciale, sãvârşite de militari;
c) infracţiunile sãvârşite de judecãtorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţioneazã pe lângã aceste instanţe.
(2) Curtea militarã de apel judecã apelurile împotriva hotãrârilor penale pronunţate de tribunalele militare.
(3) Curtea militarã de apel soluţioneazã conflictele de competenţã ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotãrârilor pronunţate de acestea în cazurile prevãzute de lege.
(4) Curtea militarã de apel soluţioneazã şi alte cauze anume prevãzute de lege.
ART. 40
Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecã în primã instanţã infracţiunile sãvârşite de Preşedintele României, senatori şi deputaţi, de membrii Guvernului ori de persoanele asimilate acestora, de judecãtorii care îşi desfãşoarã activitatea în cadrul instanţelor internaţionale, de europarlamentari, de judecãtorii şi magistraţii-asistenţi de la Curtea Constituţionalã, de judecãtorii şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecãtorii de la curţile de apel şi curtea militarã de apel, de procurorii de la parchetele de pe lângã aceste instanţe, de mareşali, amirali, generali, precum şi de persoanele care au gradul profesional asimilat generalilor şi mareşalilor.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecã apelurile împotriva hotãrârilor penale pronunţate în primã instanţã de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penalã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecã recursurile în casaţie împotriva hotãrârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii.
(4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţioneazã conflictele de competenţã în cazurile în care este instanţa superioarã comunã instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strãmutare, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotãrârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevãzute de lege.
(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţioneazã şi alte cauze anume prevãzute de lege.

SECŢIUNEA a 2-a
Competenţa teritorialã a instanţelor judecãtoreşti

ART. 41
Competenţa pentru infracţiunile sãvârşite pe teritoriul României
(1) Competenţa dupã teritoriu este determinatã, în ordine, de:
a) locul sãvârşirii infracţiunii;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoanã fizicã ori, dupã caz, sediul inculpatului persoanã juridicã, la momentul la care a sãvârşit fapta;
d) locuinţa sau, dupã caz, sediul persoanei vãtãmate.
(2) Prin locul sãvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfãşurat activitatea infracţionalã, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
(3) În cazul în care, potrivit alin. (2), o infracţiune a fost sãvârşitã în circumscripţia mai multor instanţe, oricare dintre acestea este competentã sã o judece.
(4) Când niciunul dintre locurile prevãzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv douã sau mai multe instanţe dintre cele prevãzute la alin. (1), competenţa revine instanţei mai întâi sesizate.
(5) Ordinea de prioritate prevãzutã la alin. (1) se aplicã în cazul în care douã sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori urmãrirea penalã s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
(6) Infracţiunea sãvârşitã pe o navã sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cãrei circumscripţie se aflã primul port român în care ancoreazã nava, în afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(7) Infracţiunea sãvârşitã pe o aeronavã înmatriculatã în România este de competenţa instanţei în a cãrei circumscripţie se aflã primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(8) Dacã nava nu ancoreazã într-un port român sau dacã aeronava nu aterizeazã pe teritoriul român, iar competenţa nu se poate determina potrivit alin. (1), competenţa este cea prevãzutã la alin. (4).
ART. 42
Competenţa pentru infracţiunile sãvârşite în afara teritoriului României
(1) Infracţiunile sãvârşite în afara teritoriului României se judecã de cãtre instanţele în a cãror circumscripţie se aflã locuinţa suspectului sau inculpatului persoanã fizicã ori, dupã caz, sediul inculpatului persoanã juridicã.
(2) Dacã inculpatul nu locuieşte sau, dupã caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de competenţa judecãtoriei, aceasta se judecã de Judecãtoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentã dupã materie ori dupã calitatea persoanei din municipiul Bucureşti, în afarã de cazul când prin lege se dispune altfel.
(3) Infracţiunea sãvârşitã pe o navã este de competenţa instanţei în a cãrei circumscripţie se aflã primul port român în care ancoreazã nava, în afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(4) Infracţiunea sãvârşitã pe o aeronavã este de competenţa instanţei în a cãrei circumscripţie se aflã primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(5) Dacã nava nu ancoreazã într-un port român sau dacã aeronava nu aterizeazã pe teritoriul român, competenţa este cea prevãzutã la alin. (1) şi (2), în afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel.

SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor judecãtoreşti

ART. 43
Reunirea cauzelor
(1) Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când douã sau mai multe acte materiale alcãtuiesc o singurã infracţiune.
(2) Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacã prin aceasta nu se întârzie judecata, în urmãtoarele situaţii:
a) când douã sau mai multe infracţiuni au fost sãvârşite de aceeaşi persoanã;
b) când la sãvârşirea unei infracţiuni au participat douã sau mai multe persoane;
c) când între douã sau mai multe infracţiuni existã legãturã şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfãptuire a justiţiei.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care în faţa aceluiaşi organ judiciar sunt mai multe cauze cu acelaşi obiect.
ART. 44
Competenţa în caz de reunire a cauzelor
(1) În caz de reunire, dacã, în raport cu diferiţii fãptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi fãptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacã, dupã natura faptelor sau dupã calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
(2) Competenţa judecãrii cauzelor reunite rãmâne dobânditã chiar dacã pentru fapta sau pentru fãptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
(3) Tãinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecã infracţiunea la care acestea se referã, iar în cazul în care competenţa dupã calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
(4) Dacã dintre instanţe una este civilã, iar alta este militarã, competenţa revine instanţei civile.
(5) Dacã instanţa militarã este superioarã în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 şi 42.
ART. 45
Procedura de reunire a cauzelor
(1) Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a pãrţilor şi din oficiu de cãtre instanţa competentã.
(2) Cauzele se pot reuni dacã ele se aflã în faţa primei instanţe, chiar dupã desfiinţarea sau casarea hotãrârii, sau în faţa instanţei de apel.
(3) Instanţa se pronunţã prin încheiere care poate fi atacatã numai odatã cu fondul.
ART. 46
Disjungerea cauzelor
(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfãşurare a judecãţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanţã, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a pãrţilor.
ART. 47
Excepţiile de necompetenţã
(1) Excepţia de necompetenţã materialã sau dupã calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocatã în tot cursul judecãţii, pânã la pronunţarea hotãrârii definitive.
(2) Excepţia de necompetenţã materialã sau dupã calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii poate fi invocatã pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti.
(3) Excepţia de necompetenţã teritorialã poate fi invocatã în condiţiile alin. (2).
(4) Excepţiile de necompetenţã pot fi invocate din oficiu, de cãtre procuror, de cãtre persoana vãtãmatã sau de cãtre pãrţi.
ART. 48
Competenţa în caz de schimbare a calitãţii inculpatului
(1) Când competenţa instanţei este determinatã de calitatea inculpatului, instanţa rãmâne competentã sã judece chiar dacã inculpatul, dupã sãvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate.
(2) Dobândirea calitãţii dupã sãvârşirea infracţiunii nu determinã schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor sãvârşite de persoanele prevãzute la art. 40 alin. (1).
ART. 49
Competenţa în caz de schimbare a încadrãrii juridice sau a calificãrii faptei
(1) Instanţa sesizatã cu judecarea unei infracţiuni rãmâne competentã a o judeca, chiar dacã, dupã schimbarea încadrãrii juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
(2) Schimbarea calificãrii faptei printr-o lege nouã, intervenitã în cursul judecãrii cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afarã de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
ART. 50
Declinarea de competenţã
(1) Instanţa care îşi declinã competenţa trimite, de îndatã, dosarul instanţei de judecatã desemnate ca fiind competentã prin hotãrârea de declinare.
(2) Dacã declinarea a fost determinatã de competenţa materialã sau dupã calitatea persoanei, instanţa cãreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi mãsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa.
(3) În cazul declinãrii pentru necompetenţã teritorialã, probele administrate, actele îndeplinite şi mãsurile dispuse se menţin.
(4) Hotãrârea de declinare a competenţei nu este supusã cãilor de atac.
ART. 51
Conflictul de competenţã
(1) Când douã sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauzã ori îşi declinã competenţa reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competenţã se soluţioneazã de instanţa ierarhic superioarã comunã.
(2) Instanţa ierarhic superioarã comunã este sesizatã, în caz de conflict pozitiv, de cãtre instanţa care s-a declarat cea din urmã competentã, iar în caz de conflict negativ, de cãtre instanţa care şi-a declinat cea din urmã competenţa.
(3) Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de pãrţi.
(4) Pânã la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţã, judecata se suspendã.
(5) Instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentã cea din urmã ia mãsurile şi efectueazã actele ce reclamã urgenţã.
(6) Instanţa ierarhic superioarã comunã se pronunţã asupra conflictului de competenţã, de urgenţã, prin încheiere care nu este supusã niciunei cãi de atac.
(7) Când instanţa sesizatã cu soluţionarea conflictului de competenţã constatã cã acea cauzã este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţã de care nu este instanţã superioarã comunã, trimite dosarul instanţei superioare comune.
(8) Instanţa cãreia i s-a trimis cauza prin hotãrârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentã, cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe.
(9) Instanţa cãreia i s-a trimis cauza aplicã în mod corespunzãtor dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3).
ART. 52
Chestiunile prealabile
(1) Instanţa penalã este competentã sã judece orice chestiune prealabilã soluţionãrii cauzei, chiar dacã prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
(2) Chestiunea prealabilã se judecã de cãtre instanţa penalã, potrivit regulilor şi mijloacelor de probã privitoare la materia cãreia îi aparţine acea chestiune.
(3) Hotãrârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurãrilor care privesc existenţa infracţiunii.

SECŢIUNEA a 4-a
Competenţa judecãtorului de drepturi şi libertãţi şi a judecãtorului de camerã preliminarã

ART. 53
Competenţa judecãtorului de drepturi şi libertãţi
Judecãtorul de drepturi şi libertãţi este judecãtorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţioneazã, în cursul urmãririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizãri privind:
a) mãsurile preventive;
b) mãsurile asigurãtorii;
c) mãsurile de siguranţã cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, în cazurile expres prevãzute de lege;
e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
f) administrarea anticipatã a probelor;
g) alte situaţii expres prevãzute de lege.
ART. 54
Competenţa judecãtorului de camerã preliminarã
Judecãtorul de camerã preliminarã este judecãtorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:
a) verificã legalitatea trimiterii în judecatã dispuse de procuror;
b) verificã legalitatea administrãrii probelor şi a efectuãrii actelor procesuale de cãtre organele de urmãrire penalã;
c) soluţioneazã plângerile împotriva soluţiilor de neurmãrire sau de netrimitere în judecatã;
d) soluţioneazã alte situaţii expres prevãzute de lege.

SECŢIUNEA a 5-a
Organele de urmãrire penalã şi competenţa acestora

ART. 55
Organele de urmãrire penalã
(1) Organele de urmãrire penalã sunt:
a) procurorul;
b) organele de cercetare penalã ale poliţiei judiciare;
c) organele de cercetare penalã speciale.
(2) Procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţioneazã pe lângã instanţele judecãtoreşti şi îşi exercitã atribuţiile în cadrul Ministerului Public.
(3) În cadrul procesului penal procurorul are urmãtoarele atribuţii:
a) supravegheazã sau efectueazã urmãrirea penalã;
b) sesizeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi şi instanţa de judecatã;
c) exercitã acţiunea penalã;
d) exercitã acţiunea civilã, în cazurile prevãzute de lege:
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovãţiei, în condiţiile legii;
f) formuleazã şi exercitã contestaţiile şi cãile de atac prevãzute de lege împotriva hotãrârilor judecãtoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevãzute de lege.
(4) Atribuţiile organelor de cercetare penalã ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrãtori specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
(5) Atribuţiile organelor de cercetare penalã speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(6) Organele de cercetare penalã ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penalã speciale îşi desfãşoarã activitatea de urmãrire penalã sub conducerea şi supravegherea procurorului.
Competenţa procurorului
ART. 56
(1) Procurorul conduce şi controleazã nemijlocit activitatea de urmãrire penalã a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supravegheazã ca actele de urmãrire penalã sã fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
(2) Procurorul poate sã efectueze orice act de urmãrire penalã în cauzele pe care le conduce şi le supravegheazã.
(3) Urmãrirea penalã se efectueazã, în mod obligatoriu, de cãtre procuror:
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecatã în primã instanţã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevãzute la art. 188-191 din Codul penal;
c) în cazul infracţiunilor sãvârşite cu intenţie depãşitã, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
d) în alte cazuri prevãzute de lege.
(4) Urmãrirea penalã în cazul infracţiunilor sãvârşite de militari se efectueazã de procurorul militar şi de organele de cercetare penalã speciale, sub supravegherea acestuia.
(5) Procurorii militari din cadrul secţiilor militare ale parchetelor efectueazã urmãrirea penalã potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţã de toţi participanţii la sãvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizatã instanţa competentã potrivit art. 44.
ART. 57
Competenţa organelor de cercetare penalã
(1) Organele de cercetare penalã ale poliţiei judiciare efectueazã urmãrirea penalã pentru orice infracţiune care nu este datã, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penalã speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.
(2) Organele de cercetare penalã speciale efectueazã acte de urmãrire penalã numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzãtor specializãrii structurii din care fac parte, în cazul sãvârşirii infracţiunilor de cãtre militari sau în cazul sãvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevãzute de Codul penal sãvârşite de cãtre personalul navigant al marinei civile, dacã fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
ART. 58
Verificarea competenţei
(1) Organul de urmãrire penalã este dator sã îşi verifice competenţa imediat dupã sesizare.
(2) Dacã procurorul constatã cã nu este competent sã efectueze sau sã supravegheze urmãrirea penalã, dispune de îndatã, prin ordonanţã, declinarea de competenţã şi trimite cauza procurorului competent.
(3) Dacã organul de cercetare penalã constatã cã nu este competent sã efectueze cercetarea penalã, trimite de îndatã cauza procurorului care exercitã supravegherea, în vederea sesizãrii organului competent.
ART. 59
Extinderea competenţei teritoriale
(1) Când anumite acte de urmãrire penalã trebuie sã fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmãrirea, procurorul sau, dupã caz, organul de cercetare penalã poate sã le efectueze el însuşi ori procurorul poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.
(2) În cuprinsul aceleiaşi localitãţi, procurorul sau organul de cercetare penalã, dupã caz, efectueazã toate actele de urmãrire, chiar dacã unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale.
ART. 60
Cazurile urgente
Procurorul sau organul de cercetare penalã, dupã caz, este obligat sã efectueze actele de urmãrire penalã care nu suferã amânare, chiar dacã acestea privesc o cauzã care nu este de competenţa acestuia. Lucrãrile efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndatã, procurorului competent.
ART. 61
Actele încheiate de unele organe de constatare
(1) Ori de câte ori existã o suspiciune rezonabilã cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate sã întocmeascã un proces-verbal despre împrejurãrile constatate:
a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autoritãţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încãlcãri ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a cãror respectare o controleazã, potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale autoritãţilor administraţiei publice, ale altor autoritãţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile sãvârşite în legãturã cu serviciul de cãtre cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;
c) organele de ordine publicã şi siguranţã naţionalã, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitãrii atribuţiilor prevãzute de lege.
(2) Organele prevãzute la alin. (1) au obligaţia sã ia mãsuri de conservare a locului sãvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probã. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe fãptuitor şi de a-l prezenta de îndatã organelor de urmãrire penalã.
(3) Când fãptuitorul sau persoanele prezente la locul constatãrii au de fãcut obiecţii ori precizãri sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal.
(4) Actele încheiate împreunã cu mijloacele materiale de probã se înainteazã, de îndatã, organelor de urmãrire penalã.
(5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmãrire penalã şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ART. 62
Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
(1) Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi sã facã percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi sã verifice lucrurile pe care fãptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandã se aflã în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile sãvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodatã şi obligaţiile şi drepturile prevãzute la art. 61.
(2) Actele încheiate împreunã cu mijloacele materiale de probã se înainteazã organelor de urmãrire penalã, de îndatã ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
(3) În cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe fãptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmãrire penalã.
(4) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmãrire penalã şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ART. 63
Dispoziţii comune
(1) Dispoziţiile prevãzute la art. 41-46 şi 48 se aplicã în mod corespunzãtor şi în cursul urmãririi penale.
(2) Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplicã în faza de urmãrire penalã.
(3) Urmãrirea penalã a infracţiunilor sãvârşite în condiţiile prevãzute la art. 41 se efectueazã de cãtre organul de cercetare penalã din circumscripţia instanţei competente sã judece cauza, dacã legea nu dispune altfel.
(4) Conflictul de competenţã dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvã de cãtre procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între douã sau mai multe organe de cercetare penalã, competenţa se stabileşte de cãtre procurorul care exercitã supravegherea activitãţii de cercetare penalã a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercitã supravegherea activitãţii tuturor organelor de cercetare penalã între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de cãtre prim-procurorul parchetului în circumscripţia cãruia se aflã organele de cercetare penalã.
ART. 64
Incompatibilitatea judecãtorului
(1) Judecãtorul este incompatibil dacã:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei pãrţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altã cauzã;
b) este rudã sau afin, pânã la gradul al IV-lea inclusiv, ori se aflã într-o altã situaţie dintre cele prevãzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre pãrţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauzã;
d) este tutore sau curator al unei pãrţi sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauzã, acte de urmãrire penalã sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedurã desfãşuratã în faţa unui judecãtor sau a unei instanţe de judecatã;
f) existã o suspiciune rezonabilã cã imparţialitatea judecãtorului este afectatã.
(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecatã judecãtorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, pânã la gradul al IV-lea inclusiv, ori se aflã într-o altã situaţie dintre cele prevãzute la art. 177 din Codul penal.
(3) Judecãtorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei dupã desfiinţarea ori casarea hotãrârii.
(4) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi şi judecãtorul de camerã preliminarã nu pot participa, în aceeaşi cauzã, la judecata în fond sau în cãile de atac.
ART. 65
Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penalã, a magistratului-asistent şi a grefierului
(1) Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) se aplicã procurorului şi organului de cercetare penalã.
(2) Dispoziţiile art. 64 alin. (1) se aplicã magistratului-asistent şi grefierului.
(3) Dispoziţiile art. 64 alin. (2) se aplicã procurorului şi magistratului-asistent sau, dupã caz, grefierului, când cauza de incompatibilitate existã între ei sau între vreunul dintre ei şi judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau unul dintre membrii completului de judecatã.
(4) Procurorul care a participat ca judecãtor de drepturi şi libertãţi sau ca judecãtor de camerã preliminarã nu poate, în aceeaşi cauzã, sã supravegheze urmãrirea penalã sau sã efectueze acte de urmãrire penalã şi nici sã punã concluzii la judecarea acelei cauze în primã instanţã şi în cãile de atac. Procurorul care a participat ca judecãtor la judecarea cauzei în primã instanţã nu poate pune concluzii la judecarea ei în cãile de atac.
ART. 66
Abţinerea
(1) Persoana incompatibilã este obligatã sã declare, dupã caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supravegheazã urmãrirea penalã sau procurorului ierarhic superior cã se abţine de a participa la procesul penal, cu arãtarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul abţinerii.
(2) Declaraţia de abţinere se face de îndatã ce persoana obligatã la aceasta a luat cunoştinţã de existenţa cazului de incompatibilitate.
ART. 67
Recuzarea
(1) În cazul în care persoana incompatibilã nu a fãcut declaraţie de abţinere, pãrţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndatã ce au aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate.
(2) Cererea de recuzare se formuleazã doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penalã, a procurorului sau a judecãtorului care efectueazã activitãţi judiciare în cauzã. Este inadmisibilã recuzarea judecãtorului sau a procurorului chemat sã decidã asupra recuzãrii.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor în cazul recuzãrii magistratului-asistent şi grefierului.
(4) Cererea de recuzare se formuleazã oral sau în scris, cu arãtarea, pentru fiecare persoanã în parte, a cazului de incompatibilitate invocat, a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulãrii cererii. Cererea de recuzare formulatã oral se consemneazã într-un proces-verbal sau, dupã caz, în încheierea de şedinţã.
(5) Nerespectarea condiţiilor prevãzute la alin. (2)-(4) sau formularea unei cereri de recuzare împotriva aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt invocate într-o cerere anterioarã de recuzare, care a fost respinsã, atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. Inadmisibilitatea se constatã de procurorul sau de completul în faţa cãruia s-a formulat cererea de recuzare.
(6) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau completul în faţa cãruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecãtorului recuzat, se pronunţã asupra mãsurilor preventive.
ART. 68
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzãrii
(1) Abţinerea sau recuzarea judecãtorului de drepturi şi libertãţi şi a judecãtorului de camerã preliminarã se soluţioneazã de un judecãtor de la aceeaşi instanţã.
(2) Abţinerea sau recuzarea judecãtorului care face parte din completul de judecatã se soluţioneazã de un alt complet de judecatã.
(3) Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţioneazã de completul de judecatã.
(4) Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţioneazã de judecãtorul de drepturi şi libertãţi, de judecãtorul de camerã preliminarã sau, dupã caz, de completul de judecatã.
(5) Soluţionarea abţinerii sau recuzãrii se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacã apreciazã necesar pentru soluţionarea cererii, judecãtorul sau completul de judecatã, dupã caz, poate efectua orice verificãri şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, pãrţile şi persoana care se abţine sau a cãrei recuzare se solicitã.
(6) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzãrii, se va stabili în ce mãsurã actele îndeplinite ori mãsurile dispuse se menţin.
(7) Încheierea prin care se soluţioneazã abţinerea ori recuzarea nu este supusã niciunei cãi de atac.
(8) Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzãrii nu poate fi desemnat un judecãtor din cadrul aceleiaşi instanţe, cererea se soluţioneazã de un judecãtor de la instanţa ierarhic superioarã.
(9) În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecãtor de la instanţa competentã pentru soluţionarea cauzei, judecãtorul de la instanţa ierarhic superioarã desemneazã o altã instanţã egalã în grad cu instanţa în faţa cãreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
(10) Dispoziţiile alin. (8) şi (9) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul soluţionãrii abţinerii sau recuzãrii judecãtorului care face parte din completul de judecatã.
ART. 69
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzãrii persoanei care efectueazã urmãrirea penalã
(1) Asupra abţinerii sau recuzãrii persoanei care efectueazã urmãrirea penalã se pronunţã procurorul care supravegheazã urmãrirea penalã.
(2) Cererea de recuzare se adreseazã fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresatã persoanei care efectueazã urmãrirea penalã, aceasta este obligatã sã o înainteze împreunã cu lãmuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fãrã a întrerupe cursul cercetãrii penale.
(3) Procurorul soluţioneazã abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţã care nu este supusã niciunei cãi de atac.
(4) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzãrii, se va stabili în ce mãsurã actele îndeplinite ori mãsurile dispuse se menţin.
ART. 70
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzãrii procurorului
(1) În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzãrii procurorului se pronunţã procurorul ierarhic superior.
(2) Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adreseazã, sub sancţiunea inadmisibilitãţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constatã de procurorul, judecãtorul sau de completul în faţa cãruia s-a formulat cererea de recuzare.
(3) Procurorul ierarhic superior soluţioneazã cererea în 48 de ore.
(4) Procurorul ierarhic superior se pronunţã prin ordonanţã care nu este supusã niciunei cãi de atac.
(5) Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la mãsura preventivã şi poate efectua acte sau dispune orice mãsuri care justificã urgenţa.
(6) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzãrii, se va stabili în ce mãsurã actele îndeplinite ori mãsurile dispuse se menţin.
ART. 71
Temeiul strãmutãrii
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate strãmuta judecarea unei cauze de la instanţa competentã la o altã instanţã egalã în grad, atunci când existã o suspiciune rezonabilã cã imparţialitatea judecãtorilor instanţei este afectatã datoritã împrejurãrilor cauzei, calitãţii pãrţilor ori atunci când existã pericol de tulburare a ordinii publice.
ART. 72
Cererea de strãmutare şi efectele acesteia
(1) Strãmutarea poate fi cerutã de pãrţi sau de procuror.
(2) Cererea se depune la instanţa de unde se solicitã strãmutarea şi trebuie sã cuprindã indicarea temeiului de strãmutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept.
(3) La cerere se anexeazã înscrisurile pe care aceasta se întemeiazã.
(4) În cerere se face menţiune dacã inculpatul este supus unei mãsuri preventive.
(5) Cererea se înainteazã de îndatã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împreunã cu înscrisurile anexate.
(6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicitã strãmutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se aflã cauza a cãrei strãmutare se cere, comunicându-i, totodatã, termenul fixat pentru judecarea cererii de strãmutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioarã, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se aflã cauza a cãrei strãmutare se cere.
(7) În cazul respingerii cererii de strãmutare, în aceeaşi cauzã nu mai poate fi formulatã o nouã cerere pentru aceleaşi motive.
(8) Introducerea unei cereri de strãmutare nu suspendã judecarea cauzei.
ART. 73
Procedura de soluţionare a cererii de strãmutare
(1) Soluţionarea cererii de strãmutare se face în şedinţã publicã, cu participarea procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrãrii cererii.
(2) Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se aflã cauza ia mãsuri pentru încunoştinţarea pãrţilor despre introducerea cererii de strãmutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea cã pãrţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii.
(3) În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face menţiune expresã despre efectuarea încunoştinţãrilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora.
(4) Neprezentarea pãrţilor nu împiedicã soluţionarea cererii. În cazul în care inculpatul se aflã în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune aducerea acestuia la judecarea strãmutãrii, în cazul în care apreciazã cã prezenţa sa este necesarã pentru soluţionarea cererii.
(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acordã cuvântul pãrţii care a formulat cererea de strãmutare, celorlalte pãrţi prezente, precum şi procurorului. Dacã procurorul a formulat cererea, acestuia i se acordã primul cuvântul.
ART. 74
Soluţionarea cererii
(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţioneazã cererea de strãmutare prin sentinţã.
(2) În cazul în care gãseşte cererea întemeiatã, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strãmutarea judecãrii cauzei la una dintre instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate acesteia. Strãmutarea judecãrii cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o circumscripţie învecinatã.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotãrãşte în ce mãsurã se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei, precum şi cele îndeplinite de judecãtorul de camerã preliminarã de la care s-a strãmutat cauza.
(4) Instanţa de la care a fost strãmutatã cauza, precum şi instanţa la care s-a strãmutat cauza vor fi înştiinţate de îndatã despre admiterea cererii de strãmutare.
(5) Dacã instanţa de la care a fost strãmutatã cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotãrârea pronunţatã este desfiinţatã prin efectul admiterii cererii de strãmutare.
(6) Sentinţa prevãzutã la alin. (1) nu este supusã niciunei cãi de atac.
ART. 75
Alte dispoziţii
(1) Dupã strãmutarea cauzei, contestaţiile şi celelalte cãi de atac se judecã de instanţele corespunzãtoare din circumscripţia instanţei la care s-a strãmutat cauza.
(2) Dispoziţiile art. 71-74 se aplicã în mod corespunzãtor şi în procedura de camerã preliminarã.
(3) În cazul în care se dispune strãmutarea în cursul procedurii de camerã preliminarã, judecarea cauzei se efectueazã de cãtre instanţa la care s-a strãmutat cauza.
(4) În cazul în care se dispune strãmutarea judecãrii cãii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de cãtre instanţa inferioarã în grad din circumscripţia celei la care s-a strãmutat cauza.
ART. 76
Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei
(1) Procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã desemneze o instanţã egalã în grad cu cea cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã, care sã fie sesizatã în cazul în care se va emite rechizitoriul.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţioneazã cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivatã, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã, care sã fie sesizatã în cazul în care se va emite rechizitoriul.
(4) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţioneazã cererea nu este supusã niciunei cãi de atac.
(5) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeaşi cauzã nu mai poate fi formulatã o nouã cerere pentru aceleaşi motive.

CAP. III
Subiecţii procesuali principali şi drepturile acestora

ART. 77
Suspectul
Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauzã, rezultã bãnuiala rezonabilã cã a sãvârşit o faptã prevãzutã de legea penalã se numeşte suspect.
ART. 78
Drepturile suspectului
Suspectul are drepturile prevãzute de lege pentru inculpat, dacã legea nu prevede altfel.
ART. 79
Persoana vãtãmatã
Persoana care a suferit o vãtãmare fizicã, materialã sau moralã prin fapta penalã se numeşte persoanã vãtãmatã.
ART. 80
Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vãtãmate
(1) În cazul în care prin fapta penalã s-au adus vãtãmãri unui numãr foarte mare de persoane, iar asigurarea individualã a respectãrii drepturilor acestora ar prelungi considerabil durata procesului penal, persoanele respective îşi desemneazã sau procurorul, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã ori instanţa poate dispune ca persoanele vãtãmate sã îşi desemneze un reprezentant, în scopul exercitãrii drepturilor lor. Dacã persoanele vãtãmate nu şi-au desemnat un reprezentant în termenul care le-a fost acordat, procurorul, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa poate desemna un avocat din oficiu care sã le reprezinte.
(2) Reprezentantul persoanelor vãtãmate exercitã toate drepturile recunoscute de lege acestora.
ART. 81
Drepturile persoanei vãtãmate
În cadrul procesului penal, persoana vãtãmatã are urmãtoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informatã cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de cãtre organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informatã, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmãririi penale, la cererea sa expresã, cu condiţia de a indica o adresã pe teritoriul României, o adresã de poştã electronicã sau mesagerie electronicã, la care aceste informaţii sã îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultatã;
g) dreptul de a adresa întrebãri inculpatului, martorilor şi experţilor;
h) dreptul de a fi asistatã de avocat sau reprezentatã;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevãzute de lege.

CAP. IV
Inculpatul şi drepturile acestuia

ART. 82
Inculpatul
Persoana împotriva cãreia s-a pus în mişcare acţiunea penalã devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
ART. 83
Drepturile inculpatului
În cursul procesului penal, inculpatul are urmãtoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrãgându-i-se atenţia cã dacã refuzã sã dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţã defavorabilã, iar dacã va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probã împotriva sa;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacã nu îşi desemneazã unul, în cazurile de asistenţã obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevãzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimã bine sau nu poate comunica în limba românã;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
h) alte drepturi prevãzute de lege.

CAP. V
Partea civilã şi drepturile acesteia

ART. 84
Partea civilã
(1) Persoana vãtãmatã care exercitã acţiunea civilã în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilã.
(2) Au calitatea de parte civilã şi succesorii persoanei prejudiciate, dacã exercitã acţiunea civilã în cadrul procesului penal.
ART. 85
Drepturile pãrţii civile
(1) În cursul procesului penal, partea civilã are drepturile prevãzute la art. 81.
(2) Drepturile pãrţii civile se exercitã în scopul şi în limitele necesare soluţionãrii acţiunii civile.
(3) Dispoziţiile art. 80 se aplicã în mod corespunzãtor în cazul în care existã un numãr foarte mare de pãrţi civile.

CAP. VI
Partea responsabilã civilmente şi drepturile acesteia

ART. 86
Partea responsabilã civilmente
Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legalã sau convenţionalã de a repara în întregime sau în parte prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chematã sã rãspundã în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilã civilmente.
ART. 87
Drepturile pãrţii responsabile civilmente
(1) În cursul procesului penal, partea responsabilã civilmente are drepturile prevãzute la art. 81.
(2) Drepturile pãrţii responsabile civilmente se exercitã în limitele şi în scopul soluţionãrii acţiunii civile.

CAP. VII
Avocatul. Asistenţa juridicã şi reprezentarea

ART. 88
Avocatul
(1) Avocatul asistã sau reprezintã, în procesul penal, pãrţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii.
(2) Nu poate fi avocat al unei pãrţi sau al unui subiect procesual principal:
a) soţul ori ruda pânã la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecãtorul;
b) martorul citat în cauzã;
c) cel care a participat în aceeaşi cauzã în calitate de judecãtor sau de procuror;
d) o altã parte sau un alt subiect procesual.
(3) Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat sã asigure asistenţa juridicã a pãrţilor ori a subiecţilor procesuali principali. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate sesiza conducerea baroului de avocaţi spre a se lua mãsuri disciplinare.
(4) Pãrţile sau subiecţii principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi avocat.
ART. 89
Asistenţa juridicã a suspectului sau a inculpatului
(1) Suspectul sau inculpatul are dreptul sã fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmãririi penale, al procedurii de camerã preliminarã şi al judecãţii, iar organele judiciare sunt obligate sã îi aducã la cunoştinţã acest drept. Asistenţa juridicã este asiguratã atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.
(2) Persoana reţinutã sau arestatã are dreptul sã ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidenţialitatea comunicãrilor, cu respectarea mãsurilor necesare de supraveghere vizualã, de pazã şi securitate, fãrã sã fie interceptatã sau înregistratã convorbirea dintre ei. Probele obţinute cu încãlcarea prezentului alineat se exclud.
ART. 90
Asistenţa juridicã obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridicã este obligatorie:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altã cauzã, când faţã de acesta a fost dispusã mãsura de siguranţã a internãrii medicale, chiar în altã cauzã, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciazã cã suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apãrarea;
c) în cursul judecãţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea sãvârşitã pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
ART. 91
Avocatul din oficiu
(1) În cazurile prevãzute în art. 90, dacã suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, organul judiciar ia mãsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
(2) În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridicã este obligatorie, dacã avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigurã substituirea şi refuzã sã efectueze apãrarea, deşi a fost asiguratã exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia mãsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care sã îl înlocuiascã, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregãtirea unei apãrãri efective, fãcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal sau, dupã caz, în încheierea de şedinţã. În cursul judecãţii, dupã începerea dezbaterilor, când asistenţa juridicã este obligatorie, dacã avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecatã, nu asigurã substituirea şi refuzã sã efectueze apãrarea, deşi a fost asiguratã exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia mãsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care sã îl înlocuiascã, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregãtirea apãrãrii.
(3) Avocatul din oficiu se considerã desemnat pânã la desemnarea, dacã este cazul, de cãtre organul judiciar a unui nou avocat din oficiu. Avocatul din oficiu desemnat este obligat sã se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apãrare concretã şi efectivã în cauzã.
(4) Delegaţia apãrãtorului din oficiu înceteazã la prezentarea apãrãtorului ales.
(5) Dacã la judecarea cauzei avocatul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. (2), cauza se amânã.
ART. 92
Drepturile avocatului
(1) În cursul urmãririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul sã asiste la efectuarea oricãrui act de urmãrire penalã, cu excepţia tehnicilor speciale de supraveghere ori cercetare, a percheziţiei informatice şi a percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante, precum şi cu excepţia situaţiei în care prin prezenţa avocatului s-ar aduce atingere dreptului la apãrare al celorlalte pãrţi ori subiecţi procesuali principali, caz în care întrebãrile acestuia pot fi formulate de cãtre organul de urmãrire penalã.
(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita sã fie încunoştinţat de data şi ora efectuãrii actului de urmãrire penalã ori a audierii realizate de judecãtorul de drepturi şi libertãţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonicã, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3) Lipsa avocatului nu împiedicã efectuarea actului de urmãrire penalã sau a audierii, dacã existã dovada cã acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2).
(4) Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul sã participe la audierea oricãrei persoane de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi, sã formuleze plângeri, cereri şi memorii.
(5) În cazul efectuãrii percheziţiei domiciliare, încunoştinţarea prevãzutã la alin. (2) se poate face şi dupã prezentarea organului de urmãrire penalã la domiciliul persoanei ce urmeazã sã fie percheziţionatã.
(6) În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmãrire penalã, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de avocat.
(7) În cursul procedurii de camerã preliminarã şi în cursul judecãţii, avocatul are dreptul sã consulte actele dosarului, sã asiste pe inculpat, sã exercite drepturile procesuale ale acestuia, sã formuleze plângeri, cereri şi memorii.
(8) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul sã beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregãtirea şi realizarea unei apãrãri efective.
ART. 93
Asistenţa juridicã a persoanei vãtãmate, a pãrţii civile şi a pãrţii responsabile civilmente
(1) Avocatul persoanei vãtãmate, al pãrţii civile sau al pãrţii responsabile civilmente are dreptul sã fie încunoştinţat în condiţiile art. 92 alin. (2), sã asiste la efectuarea oricãrui act de urmãrire penalã în condiţiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii. Dispoziţiile art. 89 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Avocatul persoanei vãtãmate, al pãrţii civile sau al pãrţii responsabile civilmente are dreptul prevãzut la art. 92 alin. (8).
(3) În cursul judecãţii, avocatul persoanei vãtãmate, al pãrţii civile sau al pãrţii responsabile civilmente exercitã drepturile persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercitã personal, şi dreptul de a consulta actele dosarului.
(4) Asistenţa juridicã este obligatorie când persoana vãtãmatã sau partea civilã este o persoanã lipsitã de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsã.
(5) Când organul judiciar apreciazã cã din anumite motive persoana vãtãmatã, partea civilã sau partea responsabilã civilmente nu şi-ar putea face singurã apãrarea, dispune luarea mãsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
ART. 94
Consultarea dosarului
(1) Avocatul are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.
(3) În cursul urmãririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultãrii într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de urmãrire penalã.
(4) În cursul urmãririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului de cãtre suspect, inculpat sau avocat, pe o perioadã de cel mult 15 zile, dacã prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfãşurãri a urmãririi penale.
(5) În cursul urmãririi penale, avocatul are obligaţia de a pãstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţã cu ocazia consultãrii dosarului.
(6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile pãrţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistã ori îl reprezintã.
(7) În vederea pregãtirii apãrãrii, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţã de întreg materialul dosarului de urmãrire penalã în procedurile desfãşurate în faţa judecãtorului de drepturi şi libertãţi privind mãsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participã.
ART. 95
Dreptul de a formula plângere
(1) Avocatul are dreptul de a formula plângere, potrivit art. 336-339.
(2) În situaţiile prevãzute la art. 89 alin. (2), art. 92 alin. (2) şi art. 94, procurorul ierarhic superior este obligat sã rezolve plângerea şi sã comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48 de ore.
ART. 96
Reprezentarea
În cursul procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte pãrţi, precum şi persoana vãtãmatã pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa acestora este obligatorie sau este apreciatã ca fiind necesarã de procuror, judecãtor sau instanţa de judecatã, dupã caz.

TITLUL IV
Probele, mijloacele de probã şi procedeele probatorii

CAP. I
Reguli generale

ART. 97
Proba şi mijloacele de probã
(1) Constituie probã orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a sãvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurãrilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevãrului în procesul penal.
(2) Proba se obţine în procesul penal prin urmãtoarele mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vãtãmate;
c) declaraţiile pãrţii civile sau ale pãrţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertizã, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probã;
f) orice alt mijloc de probã care nu este interzis prin lege.
ART. 98
Obiectul probaţiunii
Constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi sãvârşirea ei de cãtre inculpat;
b) faptele privitoare la rãspunderea civilã, atunci când existã parte civilã;
c) faptele şi împrejurãrile de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesarã pentru justa soluţionare a cauzei.
ART. 99
Sarcina probei
(1) În acţiunea penalã sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilã, pãrţii civile ori, dupã caz, procurorului care exercitã acţiunea civilã în cazul în care persoana vãtãmatã este lipsitã de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsã.
(2) Suspectul sau inculpatul beneficiazã de prezumţia de nevinovãţie, nefiind obligat sã îşi dovedeascã nevinovãţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
(3) În procesul penal, persoana vãtãmatã, suspectul şi pãrţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.
ART. 100
Administrarea probelor
(1) În cursul urmãririi penale, organul de urmãrire penalã strânge şi administreazã probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
(2) În cursul judecãţii, instanţa administreazã probe la cererea procurorului, a persoanei vãtãmate sau a pãrţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când considerã necesar pentru formarea convingerii sale.
(3) Cererea privitoare la administrarea unor probe formulatã în cursul urmãririi penale sau în cursul judecãţii de cãtre persoanele îndreptãţite se admite ori se respinge motivat de cãtre organele judiciare.
(4) Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantã în raport cu obiectul probaţiunii din cauzã;
b) se apreciazã cã pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probã;
c) proba nu este necesarã, întrucât faptul este notoriu;
d) proba este imposibil de obţinut;
e) cererea a fost formulatã de o persoanã neîndreptãţitã;
f) administrarea probei este contrarã legii.
ART. 101
Principiul loialitãţii administrãrii probelor
(1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţãri ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afecteazã capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplicã chiar dacã persoana ascultatã îşi dã consimţãmântul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţioneazã pentru acestea sã provoace o persoanã sã sãvârşeascã ori sã continue sãvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
ART. 102
Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
(1) Probele obţinute prin torturã, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3) În mod excepţional, dispoziţiile alin. (2) nu se aplicã dacã mijlocul de probã prezintã imperfecţiuni de formã sau existã alte neregularitãţi procedurale care nu produc o vãtãmare pentru înlãturarea cãreia este necesarã excluderea acestuia.
(4) Probele derivate se exclud dacã au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
(5) Probele derivate din probele prevãzute la alin. (2) nu se exclud dacã probele obţinute în mod nelegal sunt folosite în condiţiile alin. (3).
ART. 103
Aprecierea probelor
(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilitã prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluãrii tuturor probelor administrate în cauzã.
(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovãţiei inculpatului instanţa hotãrãşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea cã acuzaţia a fost doveditã dincolo de orice îndoialã rezonabilã.
(3) Hotãrârea instanţei nu se poate întemeia, în mãsurã determinantã, pe mãrturia investigatorului sub acoperire sau pe declaraţiile martorilor protejaţi.

CAP. II
Audierea persoanelor

SECŢIUNEA 1
Reguli generale în materia audierii persoanelor

ART. 104
Persoanele audiate în cursul procesului penal
În cursul procesului penal, în condiţiile prevãzute de lege, pot fi audiate urmãtoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vãtãmatã, partea civilã, partea responsabilã civilmente, martorii şi experţii.
ART. 105
Audierea prin interpret
(1) Ori de câte ori persoana audiatã nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimã bine în limba românã, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de pãrţi ori persoana vãtãmatã, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii.
(2) În mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentã a unei mãsuri procesuale sau dacã nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricãrei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însã obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilã.
(3) Dacã persoana audiatã este surdã, mutã sau surdo-mutã, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În aceastã situaţie comunicarea se poate face şi în scris.
(4) În cazuri excepţionale, dacã nu este prezentã o persoanã autorizatã care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevãzute la alin. (3) se va face cu ajutorul oricãrei persoane care are aptitudini de comunicare.
ART. 106
Protecţia sãnãtãţii persoanelor ascultate
Dacã în timpul audierii unei persoane aceasta acuzã obosealã excesivã sau simptomele unei boli care îi afecteazã capacitatea fizicã ori psihicã de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultãrii şi ia mãsuri pentru ca persoana sã fie consultatã de un medic.

SECŢIUNEA a 2-a
Audierea suspectului sau a inculpatului

ART. 107
Întrebãrile privind persoana suspectului sau a inculpatului
(1) La începutul primei audieri, organul judiciar adreseazã întrebãri suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclã, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele pãrinţilor, cetãţenia, starea civilã, situaţia militarã, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncã, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte sã îi fie comunicate actele de procedurã, antecedentele penale sau dacã împotriva sa se desfãşoarã un alt proces penal, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
(2) Întrebãrile prevãzute la alin. (1) se repetã la audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar considerã necesar.
ART. 108
Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
(1) Organul judiciar comunicã suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevãzutã de legea penalã pentru sãvârşirea cãreia este suspectat sau pentru care a fost pusã în mişcare acţiunea penalã şi încadrarea juridicã a acesteia.
(2) Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţã drepturile prevãzute la art. 83, precum şi urmãtoarele obligaţii:
a) obligaţia de a se prezenta la chemãrile organelor judiciare, atrãgându-i-se atenţia cã, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecãtorul poate dispune arestarea sa preventivã;
b) obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrãgându-i-se atenţia cã, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresã rãmân valabile şi se considerã cã le-a luat la cunoştinţã.
(3) În cursul urmãririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la cunoştinţã drepturile şi obligaţiile prevãzute la alin. (2) şi i se înmâneazã, sub semnãturã, un formular scris care cuprinde aceste drepturi, iar în cazul în care nu poate ori refuzã sã semneze, se va încheia un proces-verbal.
ART. 109
Modul de ascultare
(1) Dupã îndeplinirea dispoziţiilor art. 107 şi 108, suspectul sau inculpatul este lãsat sã declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevãzutã de legea penalã care i-a fost comunicatã, dupã care i se pot pune întrebãri.
(2) Suspectul sau inculpatul are dreptul sã se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când considerã necesar, poate permite acestuia sã utilizeze însemnãri şi notiţe proprii.
(3) Dacã în cursul audierii suspectul sau inculpatul îşi exercitã dreptul de a nu da nicio declaraţie, ascultarea nu va mai continua, încheindu-se un proces-verbal.
ART. 110
Consemnarea declaraţiilor
(1) Declaraţiile suspectului sau inculpatului se consemneazã în scris. În fiecare declaraţie se consemneazã totodatã ora începerii şi ora încheierii ascultãrii suspectului sau inculpatului.
(2) Dacã este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semneazã. Dacã suspectul sau inculpatul are de fãcut completãri, rectificãri ori precizãri, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnãtura suspectului sau a inculpatului.
(3) Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuzã sã semneze, organul judiciar consemneazã acest lucru în declaraţia scrisã.
(4) Declaraţia scrisã este semnatã şi de organul de urmãrire penalã care a procedat la audierea suspectului, inculpatului, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi ori de preşedintele completului de judecatã şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vãtãmate, pãrţii civile sau pãrţii responsabile civilmente, dacã aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luatã printr-un interpret.
(5) În cursul urmãririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistreazã cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilã, acest lucru se consemneazã în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretã a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilã.

SECŢIUNEA a 3-a
Audierea persoanei vãtãmate, a pãrţii civile şi a pãrţii responsabile civilmente

ART. 111
Modul de audiere a persoanei vãtãmate
(1) La începutul primei audieri, organul judiciar adreseazã persoanei vãtãmate întrebãrile prevãzute la art. 107, care se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Persoanei vãtãmate i se aduc la cunoştinţã urmãtoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi asistatã de avocat, iar în cazurile de asistenţã obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevãzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţatã cu privire la desfãşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilã, precum şi dreptul de a se constitui parte civilã;
e) obligaţia de a se prezenta la chemãrile organelor judiciare;
f) obligaţia de a comunica orice schimbare de adresã;
g) obligaţia de a spune adevãrul.
(3) Dispoziţiile art. 109 alin. (1) şi (2) şi ale art. 110 se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) În cursul urmãririi penale, audierea persoanei vãtãmate se înregistreazã prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmãrire penalã considerã necesar sau atunci când persoana vãtãmatã a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilã.
(5) Persoanei vãtãmate i se aduce la cunoştinţã cu ocazia primei audieri faptul cã, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsã privativã de libertate, aceasta poate sã fie informatã cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod.
ART. 112
Modul de audiere a pãrţii civile şi a pãrţii responsabile civilmente
(1) Audierea pãrţii civile şi a pãrţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1), (3) şi (4), care se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Pãrţii civile, precum şi pãrţii responsabile civilmente li se aduc la cunoştinţã urmãtoarele drepturi:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţã obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în legãturã cu soluţionarea laturii civile a cauzei, în condiţiile prevãzute de lege.
ART. 113
Protecţia persoanei vãtãmate şi a pãrţii civile
Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnitãţii, organul de urmãrire penalã poate dispune faţã de persoana vãtãmatã ori faţã de partea civilã mãsurile de protecţie prevãzute la art. 125-130, care se aplicã în mod corespunzãtor.

SECŢIUNEA a 4-a
Audierea martorilor

ART. 114
Persoanele audiate ca martor
(1) Poate fi audiatã în calitate de martor orice persoanã care are cunoştinţã despre fapte sau împrejurãri de fapt care constituie probã în cauza penalã.
(2) Orice persoanã citatã în calitate de martor are urmãtoarele obligaţii:
a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arãtate în citaţie;
b) de a depune jurãmânt sau declaraţie solemnã în faţa instanţei;
c) de a spune adevãrul.
(3) Calitatea de martor are întâietate faţã de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre pãrţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurãrile de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi aceastã calitate.
(4) Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.
ART. 115
Capacitatea de a fi martor
(1) Orice persoanã poate fi citatã şi audiatã în calitate de martor, cu excepţia pãrţilor şi a subiecţilor procesuali principali.
(2) Persoanele care se aflã într-o situaţie ce pune la îndoialã, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constatã cã persoana este capabilã sã relateze în mod conştient fapte şi împrejurãri de fapt conforme cu realitatea.
(3) Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesarã, prin mijloacele prevãzute de lege.
ART. 116
Obiectul şi limitele declaraţiei martorului
(1) Martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurãri de fapt care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat.
(2) Audierea martorului poate fi extinsã asupra tuturor împrejurãrilor necesare pentru verificarea credibilitãţii sale.
(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurãri al cãror secret sau confidenţialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare.
(4) Faptele sau împrejurãrile prevãzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentã sau persoana îndreptãţitã îşi exprimã acordul în acest sens sau atunci când existã o altã cauzã legalã de înlãturare a obligaţiei de a pãstra secretul sau confidenţialitatea.
(5) Declaraţia datã în condiţiile alin. (4) nu constituie infracţiune.
ART. 117
Persoanele care au dreptul de a refuza sã dea declaraţii în calitate de martor
(1) Au dreptul de a refuza sã fie audiate în calitate de martor urmãtoarele persoane:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directã, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
(2) Dupã comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunicã persoanelor prevãzute la alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.
(3) Dacã persoanele prevãzute la alin. (1) sunt de acord sã dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.
(4) În cauzele reunite, persoana care îndeplineşte una dintre calitãţile prevãzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutitã de obligaţia de a depune mãrturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitatã doar la aceştia din urmã.
ART. 118
Dreptul martorului de a nu se acuza
Declaraţia martorului nu poate fi folositã în cursul unui proces penal desfãşurat împotriva sa.
ART. 119
Întrebãrile privind persoana martorului
(1) Dispoziţiile art. 107 se aplicã în mod corespunzãtor în cazul audierii martorului.
(2) Martorului i se comunicã obiectul cauzei şi apoi este întrebat dacã este membru de familie sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vãtãmate ori al celorlalte pãrţi din procesul penal, dacã se aflã în relaţii de prietenie sau de duşmãnie cu aceste persoane, precum şi dacã a suferit vreo pagubã în urma sãvârşirii infracţiunii.
(3) Martorului nu i se adreseazã întrebãrile privind persoana sa atunci când faţã de acesta s-a dispus o mãsurã de protecţie a datelor de identitate.
ART. 120
Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
(1) Organul judiciar comunicã martorului calitatea în care este audiat şi faptele sau împrejurãrile de fapt pentru dovedirea cãrora a fost propus ca martor.
(2) Martorului i se aduc apoi la cunoştinţã urmãtoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi supus mãsurilor de protecţie şi de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege;
b) obligaţia de a se prezenta la chemãrile organelor judiciare, atrãgându-i-se atenţia cã, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
c) obligaţia de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrãgându-i-se atenţia cã, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate dispune împotriva sa sancţiunea prevãzutã de art. 283 alin. (1);
d) obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrãgându-i-se atenţia cã legea pedepseşte infracţiunea de mãrturie mincinoasã.
ART. 121
Jurãmântul şi declaraţia solemnã a martorului
(1) În cursul urmãririi penale şi judecãţii, dupã îndeplinirea dispoziţiilor art. 119 şi 120, organul de urmãrire penalã şi preşedintele completului solicitã martorului depunerea jurãmântului sau a declaraţiei solemne.
(2) Organul de urmãrire penalã şi preşedintele completului îl întreabã pe martor dacã doreşte sã depunã jurãmânt religios sau declaraţie solemnã.
(3) Textul jurãmântului este urmãtorul: “Jur cã voi spune adevãrul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa sã-mi ajute Dumnezeu!”. Referirea la divinitate din formula jurãmântului se schimbã în funcţie de credinţa religioasã a martorului.
(4) În timpul depunerii jurãmântului, cu excepţiile impuse de credinţa religioasã, martorul ţine mâna dreaptã pe cruce sau pe Biblie.
(5) În cazul în care martorul alege sã facã o declaraţie solemnã, textul acesteia este urmãtorul: “Mã oblig cã voi spune adevãrul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.”
(6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor în procedura administrãrii anticipate a probelor, în faţa judecãtorului de drepturi şi libertãţi.
ART. 122
Modul de audiere a martorului
(1) Fiecare martor este audiat separat şi fãrã prezenţa altor martori.
(2) Martorul este lãsat sã declare tot ceea ce ştie în legãturã cu faptele sau împrejurãrile de fapt pentru dovedirea cãrora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebãri.
(3) Martorului nu i se pot adresa întrebãri privind opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevãrului în cauzã sau pentru verificarea credibilitãţii martorului.
ART. 123
Consemnarea declaraţiilor
(1) Consemnarea declaraţiilor se face potrivit dispoziţiilor art. 110, care se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) În cursul urmãririi penale, audierea martorului se înregistreazã prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacã organul de urmãrire penalã considerã necesar sau dacã martorul solicitã expres aceasta şi înregistrarea este posibilã.
ART. 124
Cazurile speciale de audiere a martorului
(1) Audierea martorului minor în vârstã de pânã la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre pãrinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei cãreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.
(2) Dacã persoanele arãtate la alin. (1) nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoanã vãtãmatã, parte civilã, parte responsabilã civilmente ori martor în cauzã ori existã suspiciunea rezonabilã cã pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autoritãţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplinã de exerciţiu, stabilite de organul judiciar.
(3) Dacã se considerã necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmãrire penalã sau instanţa dispune ca la audierea martorului minor sã asiste un psiholog.
(4) Audierea martorului minor trebuie sã evite producerea oricãrui efect negativ asupra stãrii psihice a acestuia.
(5) Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunicã obligaţiile prevãzute la art. 120 alin. (2) lit. d), dar i se atrage atenţia sã spunã adevãrul.
(6) Persoanele care au avut calitatea de suspect sau inculpat în aceeaşi cauzã şi cu privire la aceeaşi faptã ori cu privire la fapte diferite aflate în strânsã legãturã, dacã ulterior s-a dispus disjungerea cauzelor, pot fi audiate în calitate de martor, iar declaraţia nu poate fi folositã în cursul unui proces penal desfãşurat împotriva lor. Organele judiciare au obligaţia consemnãrii calitãţii lor procesuale anterioare.
(7) Dispoziţiile alin. (6) se aplicã în mod corespunzãtor şi persoanelor care au calitatea de suspect sau inculpat în cauze diferite, cu privire la care nu a fost dispusã reunirea.

SECŢIUNEA a 5-a
Protecţia martorilor

§ 1. Protecţia martorilor ameninţaţi

ART. 125
Martorul ameninţat
În cazul în care existã o suspiciune rezonabilã cã viaţa, integritatea corporalã, libertatea, bunurile sau activitatea profesionalã a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizeazã organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordã acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre mãsurile de protecţie prevãzute la art. 126 sau 127, dupã caz.
ART. 126
Mãsurile de protecţie dispuse în cursul urmãririi penale
(1) În cursul urmãririi penale, odatã cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre urmãtoarele mãsuri:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasãrilor;
c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;
d) audierea martorului fãrã ca acesta sã fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte mãsuri nu sunt suficiente.
(2) Procurorul dispune aplicarea unei mãsuri de protecţie din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre pãrţi sau a unui subiect procesual principal.
(3) În cazul aplicãrii mãsurilor de protecţie prevãzute la alin. (1) lit. c) şi d), declaraţia martorului nu va cuprinde adresa realã sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmãrire penalã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa, în condiţii de confidenţialitate.
(4) Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea mãsurilor de protecţie prin ordonanţã motivatã, care se pãstreazã în condiţii de confidenţialitate.
(5) Procurorul verificã, la intervale de timp rezonabile, dacã se menţin condiţiile care au determinat luarea mãsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţã motivatã, încetarea acestora.
(6) Mãsurile prevãzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacã starea de pericol nu a încetat.
(7) Dacã starea de pericol a apãrut în cursul procedurii de camerã preliminarã, judecãtorul de camerã preliminarã, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune mãsurile de protecţie prevãzute la art. 127. Dispoziţiile art. 128 se aplicã în mod corespunzãtor.
(8) Mãsurile de protecţie prevãzute la alin. (1) lit. a) şi b) se comunicã autoritãţii desemnate cu punerea în executare a mãsurii.
ART. 127
Mãsurile de protecţie dispuse în cursul judecãţii
În cursul judecãţii, odatã cu acordarea statutului de martor ameninţat, instanţa dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre urmãtoarele mãsuri:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasãrilor;
c) nepublicitatea şedinţei de judecatã pe durata ascultãrii martorului;
d) ascultarea martorului fãrã ca acesta sã fie prezent în sala de judecatã, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte mãsuri nu sunt suficiente;
e) protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mãrturie.
ART. 128
Dispunerea mãsurii protecţiei martorului în cursul judecãţii
(1) Instanţa dispune aplicarea unei mãsuri de protecţie din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a pãrţilor sau a persoanei vãtãmate.
(2) Propunerea formulatã de procuror cuprinde:
a) numele martorului care urmeazã a fi ascultat în faza de judecatã şi faţã de care se doreşte dispunerea mãsurii de protecţie;
b) motivarea concretã a gravitãţii pericolului şi a necesitãţii mãsurii.
(3) Atunci când cererea este formulatã de celelalte persoane prevãzute la alin. (1), instanţa poate dispune ca procurorul sã efectueze de urgenţã verificãri cu privire la temeinicia cererii de protecţie.
(4) Cererea se soluţioneazã în camera de consiliu, fãrã participarea persoanei care a formulat cererea.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Instanţa se pronunţã prin încheiere motivatã, care nu este supusã cãilor de atac.
(7) Încheierea prin care se dispune mãsura de protecţie se pãstreazã în condiţii de confidenţialitate. Dacã protecţia martorului este necesarã şi dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
(8) Mãsurile de protecţie prevãzute la art. 127 lit. a) şi b) se comunicã autoritãţii desemnate de lege cu punerea în executare a mãsurilor.
ART. 129
Audierea martorului protejat
(1) În situaţia prevãzutã la art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d), procurorul, judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau, dupã caz, instanţa de judecatã procedeazã la audierea martorului fãrã ca acesta sã fie prezent fizic la locul unde se aflã procurorul ori în sala în care se desfãşoarã şedinţa de judecatã, prin intermediul mijloacelor audiovideo.
(2) La solicitarea organului judiciar sau a martorului audiat în condiţiile alin. (1), la luarea declaraţiei poate participa un consilier de probaţiune, care are obligaţia de a pãstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştinţã în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia sã aducã la cunoştinţa martorului dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui psiholog.
(3) Subiecţii procesuali principali, pãrţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebãri martorului audiat în condiţiile alin. (1) şi (2). Organul judiciar respinge întrebãrile care ar putea conduce la identificarea martorului.
(4) Declaraţia martorului protejat se înregistreazã prin mijloace tehnice video şi audio şi se redã integral în formã scrisã.
(5) În cursul urmãririi penale declaraţia se semneazã de organul de urmãrire penalã ori, dupã caz, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisã, va fi semnatã şi de acesta şi va fi pãstratã în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate.
(6) În cursul judecãţii, declaraţia martorului se semneazã de preşedintele completului de judecatã.
(7) Suportul pe care a fost înregistratã declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, dupã caz, al instanţei de judecatã în faţa cãreia s-a fãcut declaraţia, se pãstreazã în condiţii de confidenţialitate. Suportul care conţine înregistrãrile efectuate în cursul urmãririi penale este înaintat la terminarea urmãririi penale instanţei competente, împreunã cu dosarul cauzei, şi este pãstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.

§ 2. Protecţia martorilor vulnerabili

ART. 130
Martorul vulnerabil
(1) Procurorul sau, dupã caz, instanţa poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil urmãtoarelor categorii de persoane:
a) martorului care a suferit o traumã ca urmare a sãvârşirii infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b) martorului minor.
(2) Odatã cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul şi instanţa pot dispune mãsurile de protecţie prevãzute la art. 126 alin. (1) lit. b) şi d) sau, dupã caz, art. 127 lit. b)-e), care se aplicã în mod corespunzãtor. Distorsionarea vocii şi a imaginii nu este obligatorie.
(3) Dispoziţiile art. 126 şi 128 se aplicã în mod corespunzãtor.

SECŢIUNEA a 6-a
Confruntarea

ART. 131
Confruntarea
(1) Când se constatã cã existã contraziceri între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauzã, se procedeazã la confruntarea lor dacã aceasta este necesarã pentru lãmurirea cauzei.
(2) Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurãrile în privinţa cãrora declaraţiile date anterior se contrazic.
(3) Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate încuviinţa ca persoanele confruntate sã îşi punã reciproc întrebãri.
(4) Declaraţiile date de persoanele confruntate se consemneazã într-un proces-verbal.

CAP. III
Identificarea persoanelor şi a obiectelor

ART. 132
Scopul şi obiectul mãsurii
(1) Identificarea persoanelor sau obiectelor se poate dispune dacã este necesarã în scopul clarificãrii împrejurãrilor cauzei.
(2) Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusã de procuror ori de organele de cercetare penalã, în cursul urmãririi penale, sau de instanţã, în cursul judecãţii.
ART. 133
Audierea prealabilã a persoanei care face identificarea
(1) Dupã dispunerea mãsurii şi înainte ca identificarea sã fie realizatã, persoana care face identificarea trebuie audiatã cu privire la persoana sau obiectul pe care urmeazã sã îl identifice.
(2) Audierea constã în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi împrejurãrile în care a fost vãzut. Persoana care face identificarea este întrebatã dacã a mai participat anterior la o altã procedurã de identificare privind aceeaşi persoanã sau acelaşi obiect ori dacã persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori descrise anterior.
ART. 134
Identificarea persoanelor
(1) Persoana care urmeazã sã fie identificatã este prezentatã împreunã cu alte 4-6 persoane necunoscute, cu trãsãturi asemãnãtoare celor descrise de persoana care face identificarea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi în situaţia identificãrii persoanelor dupã fotografii.
(3) Identificarea se desfãşoarã astfel încât persoanele care urmeazã sã fie identificate sã nu o vadã pe cea care le identificã.
(4) Desfãşurarea activitãţii de identificare a persoanelor, precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal.
(5) Procesul-verbal trebuie sã cuprindã, pe lângã menţiunile prevãzute la art. 135 alin. (2), numele, prenumele şi adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale cãror fotografii au fost prezentate persoanei care face identificarea, numele şi prenumele persoanei identificate, precum şi ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus efectuarea identificãrii de persoane.
(6) În cursul urmãririi penale, în situaţia în care organul de urmãrire penalã considerã necesar, activitatea de identificare este înregistratã audiovideo. Înregistrarea identificãrii este anexatã procesului-verbal ca parte integrantã a acestuia şi poate fi folositã ca mijloc de probã.
ART. 135
Identificarea obiectelor
(1) Obiectele despre care se presupune cã pot contribui la aflarea adevãrului în legãturã cu sãvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificãrii, dupã ce persoana care face identificarea le-a descris în prealabil. Dacã aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusã la locul unde se aflã obiectele.
(2) Desfãşurarea activitãţii de identificare a obiectelor, precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal ce trebuie sã cuprindã menţiuni cu privire la: ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus mãsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea, cu menţionarea oricãrui moment de întrerupere, numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participã, numele şi prenumele persoanei care face identificarea, descrierea amãnunţitã a obiectelor identificate.
(3) În cursul urmãririi penale, în situaţia în care organul de urmãrire considerã necesar, activitatea de identificare şi declaraţia persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo. Înregistrarea identificãrii este anexatã procesului-verbal ca parte integrantã a acestuia şi poate fi folositã ca mijloc de probã.
ART. 136
Alte identificãri
Identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepţiei senzoriale se dispune şi se efectueazã cu respectarea procedurii prevãzute la art. 134.
ART. 137
Pluralitatea de identificãri
(1) În cazul în care mai multe persoane sunt chemate sã identifice aceeaşi persoanã sau acelaşi obiect, organele judiciare competente iau mãsuri prin care sã fie evitatã comunicarea între cei care au fãcut identificarea şi cei care urmeazã sã o efectueze.
(2) Dacã aceeaşi persoanã urmeazã sã participe la mai multe proceduri de identificare a unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau mãsuri ca persoana supusã identificãrii sã fie situatã între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificãrii sã fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.

CAP. IV
Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare

ART. 138
Dispoziţii generale
(1) Constituie tehnici speciale de supraveghere sau cercetare urmãtoarele:
a) interceptarea convorbirilor şi comunicãrilor;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmãrirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea listei convorbirilor telefonice;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g) solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare ale unei persoane;
h) utilizarea investigatorilor sub acoperire;
i) constatarea unei infracţiuni de corupţie sau a încheierii unei convenţii;
j) livrarea supravegheatã;
k) identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii sau a unui punct de acces la un computer.
(2) Prin interceptarea convorbirilor sau comunicãrilor se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea convorbirilor ori comunicãrilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare, precum şi înregistrarea datelor de trafic ce indicã sursa, destinaţia, data, ora, dimensiunea, durata ori tipul comunicãrii efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare.
(3) Prin acces la un sistem informatic se înţelege pãtrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţã, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
(4) Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţionalã, dintre care unul sau mai multe asigurã prelucrarea automatã a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
(5) Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formã adecvatã prelucrãrii într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil sã determine executarea unei funcţii de cãtre un sistem informatic.
(6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcãrilor ori a altor activitãţi ale acestora.
(7) Prin localizare sau urmãrire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determinã locul unde se aflã persoana sau obiectul la care sunt ataşate.
(8) Prin percheziţionarea trimiterilor poştale se înţelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
(9) Prin solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigurã cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare efectuate prin intermediul unei bãnci sau al altei instituţii competente ori obţinerea de la o bancã sau de la altã instituţie financiarã de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la conturile sau tranzacţiile unei persoane.
(10) Constatarea unei infracţiuni de corupţie se poate realiza şi prin acţiunea sau inacţiunea ce este similarã unei infracţiuni de corupţie, îndeplinitã în scopul strângerii de probe în cadrul procesului penal.
(11) Constatarea încheierii unei convenţii se poate realiza şi prin cumpãrarea sau orice altã operaţiune privind un obiect ce poate constitui mijloc de probã de la o persoanã suspectatã de comiterea unei infracţiuni, prestarea unui serviciu pentru persoana suspectatã de comiterea unei infracţiuni ori cumpãrarea sau orice altã operaţiune privind o persoanã care se bãnuieşte cã ar fi dispãrutã, cã este victima traficului de persoane sau a unei rãpiri.
(12) Prin livrare supravegheatã se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permite intrarea, tranzitarea sau ieşirea de pe teritoriul ţãrii a unor bunuri în privinţa cãrora existã o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autoritãţilor competente, în scopul investigãrii unei infracţiuni sau al identificãrii persoanelor implicate în sãvârşirea acesteia.
(13) Prin supraveghere tehnicã se înţelege utilizarea uneia dintre tehnicile prevãzute la alin. (1) lit. a)-d) şi g).
ART. 139
Supravegherea tehnicã
(1) Supravegherea tehnicã se dispune de judecãtorul de drepturi şi libertãţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ urmãtoarele condiţii:
a) existã o suspiciune rezonabilã cu privire la pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevãzute la alin. (2);
b) mãsura sã fie proporţionalã cu restrângerea drepturilor şi libertãţilor fundamentale, date fiind particularitãţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmeazã a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultãţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori existã un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Supravegherea tehnicã se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securitãţii naţionale prevãzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spãlare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificarea de instrumente de platã electronicã, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscalã, în cazul infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se sãvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronicã ori în cazul unor alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.
(3) Înregistrãrile prevãzute în prezentul capitol, efectuate de pãrţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probã când privesc propriile convorbiri sau comunicãri pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrãri pot constitui mijloace de probã dacã nu sunt interzise de lege.
(4) Raportul dintre avocat şi partea pe care o asistã sau o reprezintã nu poate forma obiectul supravegherii tehnice, decât datã existã date cã avocatul sãvârşeşte sau pregãteşte sãvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevãzute la alin. (2). Dacã pe parcursul sau dupã executarea mãsurii rezultã cã activitãţile de supraveghere tehnicã au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul sau inculpatul pe care acesta îl apãrã, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul procesului penal, urmând a fi şterse, de îndatã, de cãtre procuror. Judecãtorul care a dispus mãsura este informat, de îndatã, de cãtre procuror.
ART. 140
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnicã
(1) Supravegherea tehnicã poate fi dispusã în cursul urmãririi penale, pe o duratã de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.
(2) Cererea formulatã de procuror trebuie sã cuprindã: indicarea mãsurilor de supraveghere tehnicã care se solicitã a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva cãreia se dispune mãsura, dacã sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultã suspiciunea rezonabilã cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune mãsura, indicarea faptei şi a încadrãrii juridice, iar, în cazul mãsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacã se solicitã şi încuviinţarea ca organele de urmãrire penalã sã pãtrundã în spaţii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmeazã a fi folosite pentru executarea mãsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al mãsurii. Procurorul trebuie sã înainteze dosarul judecãtorului de drepturi şi libertãţi.
(3) Cererea prin care se solicitã încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţioneazã în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
(4) În cazul în care apreciazã cã cererea este întemeiatã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndatã mandatul de supraveghere tehnicã. Întocmirea minutei este obligatorie.
(5) Încheierea judecãtorului de drepturi şi libertãţi şi mandatul trebuie sã cuprindã:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul;
d) indicarea mãsurii concrete încuviinţate;
e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat mãsura;
f) numele persoanei supuse mãsurii de supraveghere tehnicã ori datele de identificare ale acesteia, dacã sunt cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar faţã de natura mãsurii încuviinţate, a elementelor de identificare a fiecãrui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricãror date cunoscute pentru identificarea cãii de comunicare sau a numãrului de cont;
h) în cazul mãsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea solicitãrii ca organele de urmãrire penalã sã pãtrundã în spaţii private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmeazã a fi folosite pentru executarea mãsurii supravegherii tehnice;
i) semnãtura judecãtorului şi ştampila instanţei.
(6) În cazul în care judecãtorul de drepturi şi libertãţi apreciazã cã nu sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 139 şi prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a mãsurii supravegherii tehnice.
(7) Încheierea prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi se pronunţã asupra mãsurilor de supraveghere tehnicã nu este supusã cãilor de atac.
(8) O nouã cerere de încuviinţare a aceleiaşi mãsuri poate fi formulatã numai dacã au apãrut ori s-au descoperit fapte sau împrejurãri noi, necunoscute la momentul soluţionãrii cererii anterioare de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi.
ART. 141
Autorizarea unor mãsuri de supraveghere tehnicã de cãtre procuror
(1) Procurorul poate autoriza, pe o duratã de maximum 48 de ore, mãsurile de supraveghere tehnicã atunci când:
a) existã urgenţã, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnicã în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţialã a cercetãrilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vãtãmate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi
b) sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 139 alin. (1) şi (2).
(2) Ordonanţa procurorului prin care se autorizeazã mãsura de supraveghere tehnicã trebuie sã cuprindã menţiunile prevãzute la art. 140 alin. (5).
(3) Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea mãsurii, judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmãrii mãsurii, înaintând totodatã un proces-verbal de redare rezumativã a activitãţilor de supraveghere tehnicã efectuate şi dosarul cauzei.
(4) În cazul în care judecãtorul de drepturi şi libertãţi apreciazã cã au fost îndeplinite condiţiile prevãzute la alin. (1), confirmã în termen de 24 de ore mãsura dispusã de procuror, prin încheiere, pronunţatã în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor.
(5) Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanţã:
a) realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice;
b) suprimarea accesãrii sau îndepãrtarea acestor date informatice din sistemul informatic.
Copiile se realizeazã cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de naturã sã asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(6) În cazul în care judecãtorul de drepturi şi libertãţi apreciazã cã nu au fost respectate condiţiile prevãzute la alin. (1), infirmã mãsura luatã de cãtre procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
(7) Odatã cu cererea de confirmare a mãsurii sau separat, procurorul poate solicita judecãtorului de drepturi şi libertãţi luarea mãsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140.
(8) Încheierea prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi se pronunţã asupra mãsurilor dispuse de procuror nu este supusã cãilor de atac.
ART. 142
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnicã
(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnicã ori poate dispune ca aceasta sã fie efectuatã de organul de cercetare penalã sau de lucrãtori specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului.
(2) Furnizorii de servicii de telecomunicaţii, informatice sau financiare sunt obligaţi sã colaboreze cu organele de urmãrire penalã, cu autoritãţile prevãzute la alin. (1), în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnicã.
(3) Persoanele care sunt chemate sã dea concurs tehnic la executarea mãsurilor de supraveghere au obligaţia sã pãstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.
(4) Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnicã înainte de expirarea duratei mandatului dacã nu mai existã temeiurile care au justificat mãsura, informând de îndatã despre aceasta judecãtorul care a emis mandatul.
(5) Datele rezultate din mãsurile de supraveghere tehnicã pot fi folosite şi în altã cauzã penalã dacã din cuprinsul acestora rezultã date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregãtirea ori sãvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevãzute la art. 139 alin. (2).
(6) Datele rezultate din mãsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formeazã obiectul cercetãrii sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacã nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhiveazã la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialitãţii. Din oficiu sau la solicitarea pãrţilor, judecãtorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacã existã noi probe din care rezultã cã totuşi o parte dintre acestea privesc fapta ce formeazã obiectul cercetãrii. Dupã un an de la soluţionarea definitivã a cauzei, acestea sunt distruse de cãtre procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
ART. 143
Consemnarea activitãţilor de supraveghere tehnicã
(1) Procurorul sau organul de cercetare penalã întocmeşte un procesverbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnicã, în care sunt consemnate rezultatele activitãţilor efectuate care privesc fapta ce formeazã obiectul cercetãrii sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activitãţilor de supraveghere tehnicã, numele persoanelor la care se referã, dacã sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, dupã caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat.
(2) La procesul-verbal se ataşeazã, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activitãţilor de supraveghere tehnicã. Suportul sau o copie certificatã a acestuia se pãstreazã la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. Dupã sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activitãţile de supraveghere tehnicã şi copii de pe proceseleverbale se pãstreazã la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivã a judecãtorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.
(3) Convorbirile, comunicãrile sau conversaţiile purtate într-o altã limbã decât cea românã sunt transcrise în limba românã, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a pãstra confidenţialitatea.
(4) Convorbirile sau comunicãrile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formeazã obiectul cercetãrii sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de cãtre procuror sau organul de cercetare penalã într-un proces-verbal în care se menţioneazã mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice sau ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicãrile, dacã sunt cunoscute, data şi ora fiecãrei convorbiri sau comunicãri. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de cãtre procuror.
(5) Dupã încetarea mãsurii de supraveghere, procurorul informeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi despre activitãţile efectuate.
ART. 144
Prelungirea mandatului de supraveghere tehnicã
(1) Mandatul de supraveghere tehnicã poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa competentã, la cererea motivatã a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depãşi 30 de zile.
(2) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi se pronunţã în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor, prin încheiere care nu este supusã cãilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
(3) Durata totalã a mãsurii de supraveghere tehnicã, cu privire la aceeaşi persoanã şi aceeaşi faptã, nu poate depãşi un an, cu excepţia mãsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depãşi 120 de zile.
ART. 145
Informarea persoanei supravegheate
(1) Dupã încetarea mãsurii de supraveghere tehnicã, procurorul informeazã, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre mãsura de supraveghere tehnicã ce a fost luatã în privinţa sa.
(2) Dupã momentul informãrii, persoana supravegheatã are dreptul de a lua cunoştinţã, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitãţile de supraveghere tehnicã efectuate. De asemenea, procurorul trebuie sã asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicãrilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnicã.
(3) Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicãrii informãrii scrise prevãzute la alin. (1).
(4) Procurorul poate sã amâne motivat efectuarea informãrii sau a prezentãrii suporturilor pe care sunt stocate activitãţile de supraveghere tehnicã ori a proceselor-verbale de redare, dacã aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfãşurãri a urmãririi penale în cauzã;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c) dificultãţi în supravegherea tehnicã asupra altor persoane implicate în cauzã.
(5) Amânarea prevãzutã la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu pânã la terminarea urmãririi penale sau pânã la clasarea cauzei.
ART. 146
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnicã
(1) Dacã în cauzã s-a dispus o soluţie de clasare, împotriva cãreia nu a fost formulatã plângere în termenul legal prevãzut la art. 340 sau plângerea a fost respinsã, procurorul înştiinţeazã de îndatã despre aceasta pe judecãtorul de drepturi şi libertãţi.
(2) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialitãţii.
(3) Dacã în cauzã instanţa a pronunţat o hotãrâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rãmasã definitivã, suportul material sau copia acestuia se conservã prin arhivare odatã cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialitãţii.
ART. 147
Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale
(1) Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale se poate dispune de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise ori primite de fãptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoanã care este bãnuitã cã primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la fãptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacã:
a) existã o suspiciune rezonabilã cu privire la pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni;
b) mãsura este necesarã şi proporţionalã cu restrângerea drepturilor şi libertãţilor fundamentale, date fiind particularitãţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmeazã a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultãţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori existã un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Este interzisã reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altã persoanã pe care acesta o apãrã, cu excepţia situaţiilor în care existã date cã avocatul sãvârşeşte sau pregãteşte sãvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevãzute la art. 139 alin. (2).
(3) Dispoziţiile art. 140 se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) În cazurile în care existã urgenţã, iar obţinerea mandatului de reţinere, predare şi percheziţionare a trimiterilor poştale în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţialã a cercetãrilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la alin. (1) şi (2), procurorul poate dispune, pe o duratã de maximum 48 de ore, mãsurile prevãzute la alin. (1). Dispoziţiile art. 141 alin. (2)-(8) se aplicã în mod corespunzãtor.
(5) Unitãţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care efectueazã activitãţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate sã reţinã şi sã predea procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecãtor sau în autorizaţia emisã de procuror.
(6) Corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu au legãturã cu cauza se restituie destinatarului.
(7) Dupã efectuarea activitãţilor autorizate, procurorul îl informeazã, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre mãsura ce a fost luatã în privinţa sa. Dupã momentul informãrii, persoana ale cãrei corespondenţã, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţã de activitãţile efectuate.
(8) Dispoziţiile art. 145 alin. (4) şi (5) se aplicã în mod corespunzãtor.
(9) Mãsura poate fi prelungitã în condiţiile art. 144.
ART. 148
Utilizarea investigatorilor sub acoperire
(1) Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procuror, pe o perioadã de maximum 60 de zile, dacã:
a) existã o suspiciune rezonabilã cu privire la pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni contra securitãţii naţionale prevãzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spãlare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de platã electronicã, şantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscalã, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se sãvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronicã ori în cazul unor alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori existã o suspiciune rezonabilã cã o persoanã este implicatã în activitãţi infracţionale ce au legãturã cu infracţiunile enumerate mai sus;
b) mãsura este necesarã şi proporţionalã cu restrângerea drepturilor şi libertãţilor fundamentale, date fiind particularitãţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmeazã a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele sau localizarea şi identificarea fãptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultãţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori existã un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Mãsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penalã, prin ordonanţã care trebuie sã cuprindã, în afara menţiunilor prevãzute la art. 286 alin. (2):
a) indicarea activitãţilor pe care investigatorul sub acoperire este autorizat sã le desfãşoare;
b) perioada pentru care s-a autorizat mãsura;
c) identitatea atribuitã investigatorului sub acoperire.
(3) În cazul în care procurorul apreciazã cã este necesar ca investigatorul sub acoperire sã poatã folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrãri audio şi video, sesizeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnicã. Dispoziţiile art. 141 se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrãtori operativi în cadrul poliţiei judiciare, în cazul investigãrii infracţiunilor contra securitãţii naţionale şi infracţiunilor de terorism. Pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrãtori operativi din cadrul organelor de stat care desfãşoarã, potrivit legii, activitãţi de informaţii în vederea asigurãrii securitãţii naţionale.
(5) Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza ordonanţei emise potrivit alin. (1)-(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã, întocmind un proces-verbal.
(6) Activitãţile pentru care investigatorul sub acoperire este autorizat nu constituie contravenţii sau infracţiuni.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfãşurarea activitãţii autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune.
(8) Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi.
(9) Durata mãsurii poate fi prelungitã pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depãşi 60 de zile. Durata totalã a mãsurii, în aceeaşi cauzã şi cu privire la aceeaşi persoanã, nu poate depãşi un an, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, securitãţii naţionale, infracţiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spãlare a banilor, precum şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
ART. 149
Mãsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire
(1) Identitatea realã a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvãluitã.
(2) Procurorul, judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau instanţa de judecatã are dreptul de a cunoaşte adevãrata identitate a investigatorului sub acoperire, cu respectarea secretului profesional.
ART. 150
Constatarea unei infracţiuni de corupţie sau a încheierii unei convenţii
(1) Constatarea unei infracţiuni de corupţie sau a încheierii unei convenţii în condiţiile art. 138 alin. (10) şi (11) se poate dispune de judecãtorul de drepturi şi libertãţi la solicitarea procurorului care supravegheazã sau efectueazã urmãrirea penalã, pe o perioadã de maximum 60 de zile, dacã:
a) existã o suspiciune rezonabilã cu privire la pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spãlare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscalã, în cazul infracţiunilor de corupţie sau în cazul unor alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacã existã o suspiciune rezonabilã cã o persoanã este implicatã în activitãţi infracţionale care au legãturã cu infracţiunile enumerate mai sus;
b) mãsura este necesarã şi proporţionalã cu restrângerea drepturilor şi libertãţilor fundamentale, date fiind particularitãţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmeazã a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultãţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Mãsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penalã, prin ordonanţã care trebuie sã cuprindã: date cu privire la persoana ce va pune în executare mãsura, încadrarea juridicã şi descrierea infracţiunii, scopul şi perioada în care se va executa mãsura.
(3) Activitatea persoanei care participã la constatarea unei infracţiuni de corupţie sau de încheiere a unei convenţii nu constituie provocare, contravenţie sau infracţiune.
(4) Persoana care pune în executare aceste mãsuri întocmeşte un proces-verbal care conţine: datele la care mãsura a început şi s-a încheiat, date cu privire la persoana care a pus în aplicare mãsura, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, numãrul şi identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusã în aplicare mãsura.
(5) Persoana care pune în executare mãsura constatãrii unei infracţiuni de corupţie sau încheierii unei convenţii poate fi audiatã ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacã organul judiciar apreciazã cã audierea este necesarã.
(6) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia persoanei care pune în executare mãsura constatãrii unei infracţiuni de corupţie sau încheierii unei convenţii orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfãşurarea activitãţii autorizate. Persoana care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile sau obiectele nu va comite o infracţiune prin desfãşurarea acestor activitãţi, în cazul în care acestea constituie infracţiuni.
(7) Ordonanţa procurorului poate fi prelungitã pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depãşi 60 de zile.
(8) Durata totalã a mãsurii, cu privire la aceeaşi persoanã şi aceeaşi faptã, nu poate depãşi un an.
ART. 151
Livrarea supravegheatã
(1) Livrarea supravegheatã poate fi autorizatã, prin ordonanţã, de cãtre procurorul care supravegheazã sau efectueazã urmãrirea penalã, la solicitarea instituţiilor sau organelor competente.
(2) Livrarea supravegheatã poate fi autorizatã numai în urmãtoarele cazuri:
a) dacã descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte obiecte care rezultã din activitãţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracţiuni nu ar putea fi fãcutã în alt mod sau ar presupune dificultãţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
b) dacã descoperirea ori dovedirea infracţiunilor sãvârşite în legãturã cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilã ori foarte dificilã în alt mod.
(3) Livrarea supravegheatã poate fi realizatã în condiţiile în care procurorul care supravegheazã sau efectueazã urmãrirea penalã ia mãsuri şi se asigurã ca autoritãţile statelor tranzitate:
a) sã fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea acestuia de pe teritoriul statului;
b) sã garanteze faptul cã transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de cãtre autoritãţile competente;
c) sã garanteze faptul cã procurorul, organele de poliţie sau alte autoritãţi de stat competente sunt înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmãririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracţiuni care au constituit obiectul tehnicii speciale de cercetare la care se face referire la alin. (1).
(4) Dispoziţiile alin. (3) nu se aplicã în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte are dispoziţii contrare.
(5) Ordonanţa procurorului trebuie sã cuprindã: numele suspectului sau inculpatului, dacã sunt cunoscute, dovezile din care rezultã caracterul ilicit al bunurilor ce urmeazã sã intre, sã tranziteze sau sã iasã de pe teritoriul ţãrii, modalitãţile în care va fi efectuatã supravegherea. Procurorul trebuie sã emitã câte o ordonanţã pentru fiecare livrare supravegheatã dispusã.
(6) Livrarea supravegheatã este pusã în aplicare de cãtre poliţie sau de altã autoritate competentã. Procurorul stabileşte, coordoneazã şi controleazã modul de punere în aplicare a livrãrii supravegheate.
(7) Punerea în aplicare a livrãrii supravegheate nu constituie infracţiune.
(8) Organele prevãzute la alin. (5) au obligaţia de a întocmi, la finalizarea livrãrii supravegheate pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activitãţile desfãşurate, pe care îl înainteazã procurorului.
ART. 152
Identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii ori a unui punct de acces la un sistem informatic
(1) Procurorul care supravegheazã sau efectueazã urmãrirea penalã, cu aprobarea judecãtorului de drepturi şi libertãţi, poate solicita unui furnizor de servicii identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii, unui mijloc de telecomunicaţii ori a unui punct de acces la un sistem informatic sau comunicarea dacã un anumit mijloc de comunicaţii sau punct de acces la un sistem informatic este folosit sau activ ori a fost folosit sau activ la o anumitã datã, în cazul în care existã o suspiciune rezonabilã cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni şi existã temeiuri pentru a se crede cã datele solicitate constituie probe.
(2) Mãsura se dispune de procuror, cu aprobarea judecãtorului de drepturi şi libertãţi, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penalã, prin ordonanţã care trebuie sã cuprindã: persoana sau furnizorul de servicii care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, atunci când sunt cunoscute, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la alin. (1), menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorului de servicii de a comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele solicitate.
(3) Furnizorii de servicii sunt obligaţi, sub sancţiunea legii penale, sã colaboreze cu organele de urmãrire penalã pentru executarea ordonanţei procurorului şi sã punã de îndatã la dispoziţia acestora datele solicitate.
(4) Persoanele care sunt chemate sã colaboreze cu organele de urmãrire penalã au obligaţia, sub sancţiunea legii penale, de a pãstra secretul operaţiunii efectuate.
ART. 153
Obţinerea listei convorbirilor telefonice
(1) Procurorul, cu încuviinţarea prealabilã a judecãtorului de drepturi şi libertãţi, poate solicita unui furnizor de servicii de telecomunicaţii comunicarea listei apelurilor telefonice efectuate şi primite de la un anumit post telefonic, în cazul în care existã o suspiciune rezonabilã cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni şi existã temeiuri pentru a se crede cã datele solicitate constituie probe.
(2) Mãsura se dispune de procuror, cu încuviinţarea prealabilã a judecãtorului de drepturi şi libertãţi, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penalã, prin ordonanţã care trebuie sã cuprindã: furnizorul de servicii care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, atunci când sunt cunoscute, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la alin. (1), menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorului de servicii de a comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele solicitate.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi acordã încuviinţarea prin menţiune scrisã pe solicitarea procurorului.
(4) Dispoziţiile art. 152 alin. (3) şi (4) se aplicã în mod corespunzãtor.

CAP. V
Conservarea datelor informatice sau provenite din sisteme de telecomunicaţii

ART. 154
Conservarea datelor informatice şi a datelor privind traficul informaţional
(1) Dacã existã o suspiciune rezonabilã cu privire la pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificãrii fãptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul poate dispune, cu încuviinţarea prealabilã a judecãtorului de drepturi şi libertãţi, conservarea imediatã a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informaţional, în cazul în care existã pericolul pierderii sau modificãrii acestora.
(2) Conservarea se dispune de procuror, cu încuviinţarea prealabilã a judecãtorului de drepturi şi libertãţi, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penalã, pe o duratã de maximum 90 de zile, prin ordonanţã care trebuie sã cuprindã: persoana sau furnizorul de servicii în posesia cãruia se aflã datele informatice ori care le are sub control, numele fãptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacã este cunoscut, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la alin. (1), durata pentru care a fost emisã, menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorului de servicii de a conserva imediat datele informatice şi de a le menţine integritatea, în condiţii de confidenţialitate.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi acordã încuviinţarea prin menţiune scrisã pe ordonanţa procurorului.
(4) Mãsura conservãrii poate fi prelungitã, pentru motive temeinic justificate, de procuror o singurã datã, pe o duratã de maximum 90 de zile.
(5) Ordonanţa procurorului se transmite, de îndatã, oricãrui furnizor de servicii sau oricãrei persoane în posesia cãreia se aflã datele prevãzute la alin. (1) ori care le are sub control, aceasta fiind obligatã sã le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate.
(6) În cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se aflã în posesia mai multor furnizori de servicii, furnizorul de servicii în posesia sau sub controlul cãruia se aflã datele informatice are obligaţia de a pune, de îndatã, la dispoziţia organului de urmãrire penalã informaţiile necesare identificãrii celorlalţi furnizori de servicii, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare folosit.
(7) În termenul prevãzut la alin. (2) şi (4), procurorul care supravegheazã sau efectueazã urmãrirea penalã dispune ridicarea datelor conservate de la persoana sau furnizorul de servicii care le deţine ori dispune ridicarea acestei mãsuri. Dispoziţiile art. 170 alin. (4) şi (5) ori art. 171 se aplicã în mod corespunzãtor.
(8) Pânã la terminarea urmãririi penale, procurorul este obligat sã încunoştinţeze, în scris, persoanele faţã de care se efectueazã urmãrirea penalã şi ale cãror date au fost conservate.
ART. 155
Conservarea datelor provenite din sisteme de telecomunicaţii
Dispoziţiile art. 154 se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul în care conservarea se referã la datele ce privesc traficul din sistemele de telecomunicaţii.

CAP. VI
Percheziţia

ART. 156
Dispoziţii comune
(1) Percheziţia poate fi domiciliarã, corporalã, informaticã sau a unui vehicul.
(2) Percheziţia se efectueazã cu respectarea demnitãţii, fãrã a constitui ingerinţã disproporţionalã în viaţa privatã.

SECŢIUNEA 1
Percheziţia domiciliarã

ART. 157
Cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia domiciliarã
(1) Percheziţia domiciliarã ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusã dacã existã o suspiciune rezonabilã cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni de cãtre o persoanã ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce fac obiectul unei infracţiuni şi se presupune cã percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la aceastã infracţiune, la conservarea urmelor sãvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.
(2) Prin domiciliu se înţelege o locuinţã sau orice spaţiu ce aparţine sau este folosit de o persoanã fizicã sau juridicã.
ART. 158
Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliarã
(1) Percheziţia domiciliarã poate fi dispusã în cursul urmãririi penale, la cererea procurorului, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã sediul parchetului din care face parte procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã. În cursul judecãţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de cãtre instanţa învestitã cu judecarea cauzei.
(2) Cererea formulatã de procuror trebuie sã cuprindã:
a) descrierea locului unde urmeazã a se efectua percheziţia, iar dacã sunt suspiciuni rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferãrii probelor, datelor sau persoanelor cãutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultã suspiciunea rezonabilã cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni sau a obiectelor ori înscrisurilor ce fac obiectul infracţiunii;
c) indicarea infracţiunii, a probelor sau a datelor din care rezultã cã în locul în care se solicitã efectuarea percheziţiei se aflã suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la sãvârşirea infracţiunii ori urme ale sãvârşirii infracţiunii;
d) numele, prenumele şi, dacã este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului care se bãnuieşte cã se aflã în locul unde se efectueazã percheziţia, precum şi indicarea urmelor sãvârşirii infracţiunii ori a altor obiecte care se presupune cã existã în locul ce urmeazã a fi percheziţionat.
(3) În cazul în care, în timpul efectuãrii percheziţiei, se constatã cã au fost transferate probe, date sau cã persoanele cãutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri. Continuarea efectuãrii percheziţiei în aceastã situaţie se încuviinţeazã de cãtre procuror.
(4) Procurorul înainteazã cererea împreunã cu dosarul cauzei judecãtorului de drepturi şi libertãţi.
(5) Cererea prin care se solicitã încuviinţarea efectuãrii percheziţiei domiciliare se soluţioneazã, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Judecãtorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiatã, şi încuviinţarea efectuãrii percheziţiei şi emite de îndatã mandatul de percheziţie. Întocmirea minutei este obligatorie.
(7) Încheierea instanţei şi mandatul de percheziţie trebuie sã cuprindã:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziţie;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depãşi 15 zile;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) descrierea locului unde urmeazã a se efectua percheziţia sau, dacã este cazul, şi a locurilor învecinate acestuia;
g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul cãreia se efectueazã percheziţia, dacã este cunoscutã;
h) numele fãptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacã este cunoscut;
i) descrierea fãptuitorului, suspectului sau inculpatului care se bãnuieşte cã se aflã în locul unde se efectueazã percheziţia, indicarea urmelor sãvârşirii infracţiunii sau a altor obiecte despre care se presupune cã existã în locul ce urmeazã a fi percheziţionat;
j) menţiunea cã mandatul de percheziţie poate fi folosit o singurã datã;
k) semnãtura judecãtorului şi ştampila instanţei.
(8) În cazul în care judecãtorul de drepturi şi libertãţi apreciazã cã nu sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 157, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a unei percheziţii domiciliare.
(9) Încheierea prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi se pronunţã asupra cererii de încuviinţare a efectuãrii percheziţiei domiciliare nu este supusã cãilor de atac.
(10) O nouã cerere de efectuare a unei percheziţii domiciliare în acelaşi loc poate fi formulatã dacã au apãrut ori s-au descoperit fapte sau împrejurãri noi, necunoscute la momentul soluţionãrii cererii anterioare de cãtre judecãtor.
(11) În cursul judecãţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de judecatã poate dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivã a inculpatului, precum şi în cazul în care existã suspiciuni rezonabile cã în locul unde se solicitã efectuarea percheziţiei existã mijloace materiale de probã ce au legãturã cu infracţiunea ce face obiectul cauzei. Dispoziţiile alin. (2)-(8) şi ale art. 157 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 159
Efectuarea percheziţiei domiciliare
(1) Mandatul de percheziţie se comunicã procurorului, care ia mãsuri pentru executarea acestuia.
(2) Percheziţia se efectueazã de procuror sau de organul de cercetare penalã, însoţit, dupã caz, de lucrãtori operativi.
(3) Percheziţia domiciliarã nu poate fi începutã înainte de ora 6,00 sau dupã ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmeazã sã se efectueze într-un local deschis publicului la acea orã.
(4) În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectueazã percheziţia, pe durata efectuãrii acesteia.
(5) Înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar se legitimeazã şi înmâneazã o copie a mandatului emis de judecãtor persoanei la care se va efectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsã, oricãrei alte persoane cu capacitate deplinã de exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacã este cazul, custodelui.
(6) În cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se înmâneazã reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricãrei alte persoane cu capacitate deplinã de exerciţiu care se aflã în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective.
(7) În cazul în care efectuarea percheziţiei este extinsã în locuinţele învecinate în condiţiile art. 158 alin. (3), persoanele din aceste spaţii vor fi înştiinţate cu privire la extinderea efectuãrii percheziţiei.
(8) Persoanelor prevãzute la alin. (5) şi (6) li se solicitã, înainte de începerea percheziţiei, predarea de bunãvoie a persoanelor sau a obiectelor cãutate. Percheziţia nu se mai efectueazã dacã persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate.
(9) Persoanelor prevãzute la alin. (5) şi (6) li se aduce la cunoştinţã cã au dreptul ca la efectuarea percheziţiei sã participe un avocat. Dacã se solicitã prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânatã pânã la sosirea acestuia, dar nu mai mult de douã ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se mãsuri de conservare a locului ce urmeazã a fi percheziţionat. În cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţã, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de douã ore.
(10) De asemenea, persoanei percheziţionate i se va permite sã fie asistatã ori reprezentatã de o persoanã de încredere, dispoziţiile alin. (8) aplicându-se în mod corespunzãtor.
(11) Când persoana la care se face percheziţia este reţinutã ori arestatã, va fi adusã la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusã, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliarã se fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent.
(12) Organul judiciar care efectueazã percheziţia are dreptul sã deschidã, prin folosirea forţei, încãperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar putea gãsi obiectele, înscrisurile, urmele infracţiunii sau persoanele cãutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu doreşte sã le deschidã de bunãvoie. La deschiderea acestora, organele judiciare ce efectueazã percheziţia trebuie sã evite daunele nejustificate.
(13) Organul judiciar este obligat sã se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legãturã cu fapta pentru care se efectueazã urmãrirea penalã. Obiectele sau înscrisurile a cãror circulaţie ori deţinere este interzisã sau în privinţa cãrora existã suspiciunea cã pot avea o legãturã cu sãvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu se ridicã întotdeauna.
(14) În mod excepţional, percheziţia poate începe fãrã înmânarea copiei mandatului de percheziţie, fãrã solicitarea prealabilã de predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi fãrã informarea prealabilã privind posibilitatea solicitãrii prezenţei unui avocat ori a unei persoane de încredere, în urmãtoarele cazuri:
a) când este evident faptul cã se fac pregãtiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintã importanţã pentru cauzã;
b) dacã existã suspiciunea cã în spaţiul în care urmeazã a se efectua percheziţia se aflã o persoanã a cãrei viaţã sau integritate fizicã este pusã în pericol;
c) în spaţiul unde urmeazã a fi efectuatã percheziţia nu se aflã nicio persoanã.
(15) În cazul în care în spaţiul unde urmeazã a fi efectuatã percheziţia nu se aflã nicio persoanã, aceasta se efectueazã în prezenţa unui martor asistent.
(16) În cazurile prevãzute la alin. (14) şi (15), copia mandatului de percheziţie se înmâneazã de îndatã ce este posibil.
(17) Organele judiciare care efectueazã percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional, pentru a pãtrunde într-un domiciliu:
a) dacã existã motive temeinice pentru a anticipa rezistenţã armatã sau alte tipuri de violenţã ori existã un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacã nu a fost primit niciun rãspuns la solicitãrile organelor judiciare de a pãtrunde în domiciliu.
(18) Este interzisã efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricãror acte procedurale în aceeaşi cauzã, care prin natura lor împiedicã persoana la care se face percheziţia sã participe la efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfãşoarã, în aceeaşi cauzã, simultan mai multe percheziţii.
(19) Locul în care se desfãşoarã percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele gãsite pe parcursul percheziţionãrii pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo.
(20) Înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziţie şi fac parte integrantã din acesta.
ART. 160
Identificarea şi pãstrarea obiectelor
(1) Dupã identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintã persoanei de la care sunt ridicate şi persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de cãtre acestea spre neschimbare, dupã care se eticheteazã şi se sigileazã.
(2) Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împacheteazã sau se închid, pe cât posibil împreunã, dupã care se aplicã sigilii.
(3) Obiectele care nu pot fi ridicate se lasã în pãstrarea celui la care se aflã sau a unui custode. Persoanei cãreia i se lasã spre pãstrare obiectele i se pune în vedere cã are obligaţia de a le pãstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmãrire penalã, la cererea acestora, sub sancţiunea prevãzutã la art. 275 din Codul penal.
(4) Probele pentru analizã se iau cel puţin în dublu şi se sigileazã. Una dintre probe se lasã celui de la care se ridicã, iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele prevãzute la art. 159 alin. (11).
ART. 161
Procesul-verbal de percheziţie
(1) Activitãţile desfãşurate cu ocazia efectuãrii percheziţiei sunt consemnate într-un proces-verbal.
(2) Procesul-verbal trebuie sã cuprindã:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) numãrul şi data mandatului de percheziţie;
c) locul unde este încheiat;
d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricãrei întreruperi intervenite;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea percheziţiei, cu menţionarea calitãţii acestora;
f) efectuarea informãrii persoanei la care se va efectua percheziţia cu privire la dreptul de a contacta un avocat care sã participe la percheziţie;
g) descrierea amãnunţitã a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amãnunţitã, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei, precum şi menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lãsate în pãstrare;
j) menţiunile prevãzute de lege pentru cazurile speciale.
(3) Procesul-verbal se semneazã pe fiecare paginã şi la sfârşit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a fãcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacã a fost prezent, precum şi de persoanele arãtate la alin. (2) lit. e). Dacã vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuzã sã semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilitãţii sau refuzului de a semna.
(4) O copie de pe procesul-verbal se lasã persoanei la care s-a fãcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile ori uneia dintre persoanele prevãzute la art. 159 alin. (5) sau (6) care au participat la percheziţie.
ART. 162
Mãsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
(1) Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probã sunt ataşate la dosar sau pãstrate în alt mod, iar urmele sãvârşirii infracţiunii se ridicã şi sunt conservate.
(2) Obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizeazã de organul de urmãrire penalã şi se ataşeazã la dosar.
(3) Mijloacele materiale de probã se pãstreazã de organul de urmãrire penalã sau de instanţa de judecatã la care se gãseşte dosarul, pânã la soluţionarea definitivã a cauzei.
(4) Obiectele care nu au legãturã cu cauza se restituie persoanei cãreia îi aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse confiscãrii.
(5) Obiectele ce servesc ca mijloc de probã, dacã nu sunt supuse confiscãrii, pot fi restituite chiar înainte de soluţionarea definitivã a procesului persoanei cãreia îi aparţin, în afarã de cazul când prin aceastã restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevãrului. Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã pune în vedere persoanei cãreia i-au fost restituite obiectele cã este obligatã sã le pãstreze pânã la soluţionarea definitivã a cauzei.
ART. 163
Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Obiectele ce servesc ca mijloc de probã, dacã sunt dintre acelea prevãzute la art. 252 alin. (2) şi dacã nu sunt restituite, se conservã sau se valorificã potrivit prevederilor art. 252.
ART. 164
Dispoziţii speciale privind percheziţiile efectuate la o autoritate publicã, instituţie publicã sau la alte persoane juridice de drept public
Percheziţia la o autoritate publicã, instituţie publicã sau la alte persoane juridice de drept public se efectueazã potrivit prevederilor prezentei secţiuni, dupã cum urmeazã:
a) organul judiciar se legitimeazã şi înmâneazã o copie a mandatului de percheziţie reprezentantului autoritãţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public;
b) percheziţia se efectueazã în prezenţa reprezentantului autoritãţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplinã de exerciţiu;
c) o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasã reprezentantului autoritãţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public.

SECŢIUNEA a 2-a
Alte forme de percheziţie

ART. 165
Cazurile şi condiţiile în care se efectueazã percheziţia corporalã
(1) Percheziţia corporalã presupune examinarea corporalã externã a unei persoane, a cavitãţii bucale, a nasului, a urechilor, a pãrului, a îmbrãcãmintei, a obiectelor pe care o persoanã le are asupra sa sau sub controlul sãu, la momentul efectuãrii percheziţiei.
(2) În cazul în care existã o suspiciune rezonabilã cã prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintã importanţã pentru aflarea adevãrului în cauzã, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securitãţii publice procedeazã la efectuarea acesteia.
ART. 166
Efectuarea percheziţiei corporale
(1) Organul judiciar trebuie sã ia mãsuri ca percheziţia sã fie efectuatã cu respectarea demnitãţii umane.
(2) Percheziţia se efectueazã de o persoanã de acelaşi sex cu persoana percheziţionatã.
(3) Înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i se solicitã predarea de bunãvoie a obiectelor cãutate. Dacã obiectele cãutate sunt predate, nu se mai efectueazã percheziţia, cu excepţia cazului când se considerã util sã se procedeze la aceasta, pentru cãutarea altor obiecte sau urme.
(4) Procesul-verbal de percheziţie trebuie sã cuprindã:
a) numele şi prenumele persoanei percheziţionate;
b) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a efectuat percheziţia;
c) enumerarea obiectelor gãsite cu ocazia percheziţiei;
d) locul unde este încheiat;
e) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricãrei întreruperi intervenite;
f) descrierea amãnunţitã a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amãnunţitã, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost gãsit.
(5) Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare paginã şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de persoana percheziţionatã. Dacã persoana percheziţionatã nu poate sau refuzã sã semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilitãţii sau refuzului de a semna.
(6) O copie a procesului-verbal se lasã persoanei percheziţionate.
(7) Dispoziţiile art. 162 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 167
Percheziţia unui vehicul
(1) Percheziţia unui vehicul constã în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
(2) Percheziţia unui vehicul se efectueazã în condiţiile prevãzute la art. 165 alin. (2).
(3) Prevederile art. 162, 165 şi 166 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 168
Percheziţia informaticã şi accesul într-un sistem informatic
(1) Prin percheziţie în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înţelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de naturã sã asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(2) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi poate dispune efectuarea unei percheziţii informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesarã cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.
(3) Procurorul înainteazã cererea prin care se solicitã încuviinţarea efectuãrii percheziţiei informatice împreunã cu dosarul cauzei judecãtorului de drepturi şi libertãţi.
(4) Cererea se soluţioneazã în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Judecãtorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiatã, încuviinţarea efectuãrii percheziţiei informatice şi emite de îndatã mandatul de percheziţie.
(6) Încheierea instanţei trebuie sã cuprindã:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul şi în cadrul cãreia trebuie efectuatã activitatea dispusã;
e) scopul pentru care a fost emis;
f) numele suspectului sau inculpatului, dacã este cunoscut;
g) semnãtura judecãtorului şi ştampila instanţei.
(7) Încheierea prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi se pronunţã asupra cererii de încuviinţare a efectuãrii percheziţiei informatice nu este supusã cãilor de atac.
(8) În cazul în care, cu ocazia efectuãrii percheziţiei unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constatã cã datele informatice cãutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, procurorul dispune de îndatã conservarea, copierea datelor informatice identificate şi va solicita de urgenţã completarea autorizaţiei iniţiale.
(9) În vederea executãrii percheziţiei dispuse, pentru asigurarea integritãţii datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii.
(10) Dacã ridicarea obiectelor care conţin datele informatice prevãzute la alin. (1) ar afecta grav desfãşurarea activitãţii persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probã. Copiile se realizeazã cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de naturã sã asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(11) Percheziţia în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se efectueazã în prezenţa suspectului ori a inculpatului, dacã este posibil, a unui reprezentant al acestuia sau a unui martor. Suspectul sau inculpatul poate solicita ca percheziţia în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice sã se efectueze şi în lipsa acestora, prezenţa unui martor în acest caz fiind obligatorie.
(12) Percheziţia în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectueazã de cãtre organul de urmãrire penalã indicat de procuror în cererea înaintatã instanţei.
(13) Procesul-verbal de percheziţie informaticã trebuie sã cuprindã:
a) numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a datelor informatice ori numele persoanei al cãrei sistem informatic a fost accesat conform alin. (2);
b) numele persoanei care a efectuat percheziţia;
c) numele persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei;
d) descrierea şi enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice faţã de care s-a dispus percheziţia;
e) descrierea şi enumerarea activitãţilor desfãşurate;
f) descrierea şi enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziţiei;
g) semnãtura sau ştampila persoanei care a efectuat percheziţia;
h) semnãtura persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei.
(14) Organele de urmãrire penalã trebuie sã ia mãsuri ca percheziţia informaticã sã fie efectuatã fãrã ca faptele şi împrejurãrile din viaţa personalã a celui la care se efectueazã percheziţia sã devinã, în mod nejustificat, publice.
(15) Datele informatice identificate cu caracter secret se pãstreazã în condiţiile legii.
ART. 169
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã are obligaţia sã ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probã în procesul penal.
ART. 170
Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice
(1) În cazul în care existã o suspiciune rezonabilã cu privire la pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede cã un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probã în cauzã, organele de urmãrire penalã, cu aprobarea judecãtorului de drepturi şi libertãţi, sau instanţa de judecatã pot dispune persoanei fizice sau juridice în posesia cãreia se aflã sã le prezinte şi sã le predea, sub luare de dovadã.
(2) De asemenea, în condiţiile alin. (1), organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate dispune ca:
a) orice persoanã fizicã sau juridicã de pe teritoriul României sã comunice datele informatice, aflate în posesia sau sub controlul sãu, care sunt stocate într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare informatic;
b) orice furnizor de servicii care presteazã pe teritoriul României sã comunice datele aflate în posesia sau controlul sãu referitoare la abonaţi, utilizatori şi la astfel de servicii.
(3) Prin noţiunea de date referitoare la abonaţi sau utilizatori se înţelege orice informaţie, sub formã de date informatice sau sub orice altã formã, deţinutã de un furnizor de servicii, referitoare la abonaţii sau utilizatorii acestor servicii, altele decât datele referitoare la trafic sau conţinut, şi care permite stabilirea:
a) tipului de serviciu de comunicaţii utilizat, dispoziţiilor tehnice luate în aceastã privinţã şi perioadei serviciului;
b) identitãţii, adresei poştale sau geografice, numãrului de telefon al abonatului sau utilizatorului şi oricãrui alt numãr de contact, precum şi a datelor referitoare la facturare şi platã, disponibile în baza unui contract sau a unui aranjament de servicii;
c) oricãrei alte informaţii referitoare la locul în care se gãsesc echipamentele de comunicaţie, disponibile în baza unui contract sau a unui aranjament de servicii.
(4) Ordonanţa organului de urmãrire penalã sau încheierea instanţei trebuie sã cuprindã: numele şi semnãtura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei ce este obligatã sã predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie sã fie predate.
(5) Dacã organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã apreciazã cã şi o copie a unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probã, reţine numai copia.
(6) Dacã obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care sã asigure pãstrarea secretului ori a confidenţialitãţii.
ART. 171
Ridicarea silitã de obiecte şi înscrisuri
(1) Dacã obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunãvoie, organul de urmãrire penalã, prin ordonanţã, sau instanţa de judecatã, prin încheiere, dispune ridicarea silitã. În cursul judecãţii dispoziţia de ridicare silitã a obiectelor sau înscrisurilor se comunicã procurorului, care ia mãsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penalã.
(2) Împotriva mãsurii dispuse potrivit alin. (1) sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia se poate face plângere de cãtre orice persoanã interesatã. Dispoziţiile art. 250 se aplicã în mod corespunzãtor.

CAP. VII
Expertiza

ART. 172
Dispunerea efectuãrii expertizei
(1) Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurãri ce prezintã importanţã pentru aflarea adevãrului în cauzã este necesarã şi opinia unui expert.
(2) Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de cãtre organul de urmãrire penalã, prin ordonanţã motivatã, iar în cursul judecãţii se dispune de cãtre instanţã, prin încheiere motivatã.
(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulatã în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurãrilor supuse evaluãrii şi a obiectivelor care trebuie lãmurite de expert.
(4) Expertiza poate fi efectuatã de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţarã sau din strãinãtate, în condiţiile legii. Specialiştii care funcţioneazã în cadrul organelor judiciare sunt asimilaţi experţilor oficiali.
(5) Expertiza medico-legalã se efectueazã în cadrul instituţiilor medico-legale. La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea pãrţilor sau subiecţilor procesuali principali.
(6) Ordonanţa organului de urmãrire penalã sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie sã indice faptele sau împrejurãrile pe care expertul trebuie sã le constate, clarifice şi evalueze, obiectivele la care trebuie sã rãspundã, termenul în care trebuie efectuatã expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.
(7) În domeniile strict specializate, dacã pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa sau organul de urmãrire penalã poate solicita opinia unor specialişti. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
ART. 173
Numirea expertului
(1) Expertul este numit prin ordonanţa organului de urmãrire penalã sau prin încheierea instanţei.
(2) Organul de urmãrire penalã sau instanţa desemneazã, de regulã, un singur expert, cu excepţia situaţiilor în care, ca urmare a complexitãţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din discipline distincte, situaţie în care desemneazã 2 sau mai mulţi experţi.
(3) Când expertiza urmeazã sã fie efectuatã de o instituţie medico-legalã, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experţi se face de cãtre acea instituţie, potrivit legii.
(4) Pãrţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul sã solicite ca la efectuarea expertizei sã participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusã de instanţã, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta sã participe la efectuarea expertizei.
(5) Expertul, instituţia medico-legalã, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când considerã necesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau avizul acestora.
(6) Instituţia medico-legalã, institutul sau laboratorul de specialitate comunicã organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experţilor desemnaţi.
ART. 174
Incompatibilitatea expertului
(1) Persoana aflatã în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevãzute de art. 64 nu poate fi desemnatã ca expert, iar în cazul în care a fost desemnatã, hotãrârea judecãtoreascã nu se poate întemeia pe constatãrile şi concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocã.
(2) Nu poate fi desemnatã ca expert persoana care a avut aceastã calitate în aceeaşi cauzã, cu excepţia situaţiei în care aceasta este recomandatã de pãrţi sau de procuror.
(3) Nu poate fi desemnatã ca expert recomandat de pãrţi în aceeaşi cauzã o persoanã care funcţioneazã în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar.
(4) Dispoziţiile art. 66-68 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 175
Drepturile şi obligaţiile expertului
(1) Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate refuza depunerea mãrturiei.
(2) Expertul are dreptul sã ia cunoştinţã de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.
(3) Expertul poate cere lãmuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurãri ale cauzei ce trebuie evaluate.
(4) Expertul poate cere lãmuriri pãrţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organele judiciare.
(5) Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusã în vederea efectuãrii expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui sã le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de cãtre organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmeazã a fi suportate de cãtre expert. Dacã expertiza este efectuatã de instituţia medico-legalã ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile prevãzute de legea specialã.
(6) Expertul poate beneficia şi de mãsuri de protecţie, în condiţiile prevãzute la art. 125.
(7) Expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã ori de câte ori este chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertizã cu respectarea termenului-limitã stabilit în ordonanţa organului de urmãrire penalã sau în încheierea instanţei. Termenul-limitã din ordonanţã sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fãrã ca prelungirea totalã acordatã sã fie mai mare de 6 luni.
(8) Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum şi rãspunderea civilã a expertului sau a instituţiei desemnate sã o efectueze pentru prejudiciile cauzate.
ART. 176
Înlocuirea expertului
(1) Expertul poate fi înlocuit dacã refuzã sau, în mod nejustificat, nu finalizeazã raportul de expertizã pânã la termenul fixat.
(2) Înlocuirea se dispune prin ordonanţã de cãtre organul de urmãrire penalã sau prin încheiere de cãtre instanţã, dupã citarea expertului, şi se comunicã asociaţiei sau corpului profesional de care aparţine acesta.
(3) Expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisã declaraţia sa de abţinere sau cererea de recuzare ori în cazul în care se aflã în imposibilitate obiectivã de a efectua sau finaliza expertiza.
(4) Expertul înlocuit trebuie, sub sancţiunea prevãzutã la art. 283 alin. (4), sã punã de îndatã la dispoziţia organului judiciar toate actele sau obiectele încredinţate, precum şi observaţiile cu privire la activitãţile desfãşurate pânã la momentul înlocuirii sale.
ART. 177
Procedura efectuãrii expertizei
(1) Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã, când dispune efectuarea unei expertize, fixeazã un termen la care sunt chemate pãrţile, subiecţii procesuali principali, precum şi expertul, dacã acesta a fost desemnat.
(2) La termenul fixat se aduce la cunoştinţa procurorului, a pãrţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a expertului obiectul expertizei şi întrebãrile la care expertul trebuie sã rãspundã şi li se pune în vedere cã au dreptul sã facã observaţii cu privire la aceste întrebãri şi cã pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, dupã caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmeazã sã le analizeze.
(3) Expertul este înştiinţat cu privire la faptul cã are obligaţia de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o opinie imparţialã cu privire la faptele sau împrejurãrile evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei şi expertizei profesionale.
(4) Pãrţile şi subiecţii procesuali principali sunt încunoştinţaţi cã au dreptul sã cearã numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care sã participe la efectuarea expertizei.
(5) Dupã examinarea obiecţiilor şi cererilor fãcute de pãrţi, de subiecţii procesuali principali şi expert, organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã pune în vedere expertului termenul în care urmeazã a fi efectuatã expertiza, încunoştinţându-l totodatã dacã la efectuarea acesteia urmeazã sã participe pãrţile sau subiecţii procesuali principali.
(6) Atunci când expertiza urmeazã sã fie efectuatã de o instituţie medico-legalã, de un laborator de expertizã criminalisticã sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispoziţiile art. 173 alin. (3), nefiind necesarã prezenţa expertului în faţa organului judiciar.
ART. 178
Raportul de expertizã
(1) Dupã efectuarea expertizei, constatãrile, clarificãrile, evaluãrile şi opinia expertului sunt consemnate într-un raport.
(2) Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertizã.
Opiniile separate se motiveazã în acelaşi raport.
(3) Raportul de expertizã se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
(4) Raportul de expertizã cuprinde:
a) partea introductivã, în care se aratã organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmeazã sã rãspundã, data la care a fost efectuatã, materialul pe baza cãruia expertiza a fost efectuatã, dovada încunoştinţãrii pãrţilor, dacã au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertizã;
b) partea expozitivã, prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, a metodele, programele şi echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se rãspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte precizãri şi constatãri rezultate din efectuarea expertizei, în legãturã cu obiectivele expertizei.
(5) În situaţia în care expertiza a fost efectuatã în lipsa pãrţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertizã şi cu privire la dreptul la studierea raportului.
ART. 179
Audierea expertului
(1) În cursul urmãririi penale sau al judecãţii, expertul poate fi audiat de organul de urmãrire penalã sau de instanţã, la cererea procurorului, a pãrţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacã organul judiciar apreciazã cã audierea este necesarã pentru lãmurirea constatãrilor sau concluziilor expertului.
(2) Dacã expertiza a fost efectuatã de o instituţie medico-legalã, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmeazã a fi audiat de cãtre organul de urmãrire penalã sau de instanţã.
(3) Audierea expertului se efectueazã potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
ART. 180
Suplimentul de expertizã
(1) Când organul de urmãrire penalã sau instanţa constatã, la cerere sau din oficiu, cã expertiza nu este completã, iar aceastã deficienţã nu poate fi suplinitã prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertizã de cãtre acelaşi expert. Când nu este posibilã desemnarea aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de cãtre un alt expert.
(2) Când expertiza a fost efectuatã în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmãrire penalã sau instanţa se adreseazã instituţiei respective în vederea efectuãrii suplimentului de expertizã.
ART. 181
Efectuarea unei noi expertize
(1) Organul de urmãrire penalã sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertizã sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertizã existã contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlãturate prin audierea expertului.
(2) Când organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã dispune efectuarea unei noi expertize de cãtre o instituţie medico-legalã, aceasta este efectuatã de o comisie, în condiţiile legii.
ART. 182
Lãmuririle cerute la institutul de emisiune
În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedã ori de alte valori, organul de urmãrire penalã sau instanţa poate cere lãmuriri institutului de emisiune.
ART. 183
Prezentarea scriptelor de comparaţie
(1) În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate dispune sã fie prezentate scripte de comparaţie.
(2) Dacã scriptele se gãsesc în depozite publice, autoritãţile în drept sunt obligate a le elibera.
(3) Dacã scriptele se gãsesc la o persoanã, organul de urmãrire penalã sau instanţa îi pune în vedere sã le prezinte.
(4) Scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizeazã de organul de urmãrire penalã sau de preşedintele completului de judecatã şi se semneazã de acela care le prezintã.
(5) Organul de urmãrire penalã ori instanţa poate solicita suspectului sau inculpatului sã prezinte o piesã scrisã cu mâna sa ori sã scrie dupã dictare.
(6) Dacã suspectul sau inculpatul refuzã, se face menţiune în procesul-verbal. Refuzul de a se conforma solicitãrii organului de urmãrire penalã sau instanţei nu poate fi interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatului.
ART. 184
Expertiza medico-legalã psihiatricã
(1) În cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14-16 ani, în cazul uciderii sau vãtãmãrii copilului nou-nãscut ori a fãtului de cãtre mamã, precum şi atunci când organul de urmãrire penalã sau instanţa are o îndoialã asupra discernãmântului suspectului ori inculpatului în momentul sãvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se, totodatã, termenul de prezentare în vederea examinãrii.
(2) Expertiza se efectueazã în cadrul instituţiei medico-legale de cãtre o comisie, constituitã potrivit legii.
(3) Expertiza medico-legalã psihiatricã se efectueazã dupã obţinerea consimţãmântului scris al persoanei ce urmeazã a fi supusã expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa reprezentantului legal.
(4) În cazul în care suspectul sau inculpatul refuzã în cursul urmãririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintã în vederea examinãrii la comisia medico-legalã psihiatricã, organul de cercetare penalã sesizeazã procurorul sau judecãtorul de drepturi şi libertãţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentãrii la comisia medico-legalã psihiatricã. Dispoziţiile art. 265 alin. (4)-(9) se aplicã în mod corespunzãtor.
(5) În cazul în care considerã cã este necesarã o examinare complexã, ce necesitã internarea medicalã a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitarã de specialitate, iar acesta refuzã internarea, comisia medico-legalã sesizeazã organul de urmãrire penalã sau instanţa cu privire la necesitatea luãrii mãsurii internãrii nevoluntare.
(6) În cursul urmãririi penale, procurorul, dacã apreciazã cã solicitarea comisiei medico-legale este întemeiatã, poate cere judecãtorului de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea mãsurii internãrii nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuãrii expertizei psihiatrice.
(7) Propunerea procurorului de luare a mãsurii internãrii nevoluntare trebuie sã cuprindã, dupã caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectueazã cercetarea penalã, încadrarea juridicã, denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurãrile din care rezultã îndoiala asupra discernãmântului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesitãţii luãrii mãsurii internãrii şi a proporţionalitãţii acesteia cu scopul urmãrit. Propunerea împreunã cu dosarul cauzei se prezintã judecãtorului de drepturi şi libertãţi.
(8) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi fixeazã ziua şi ora de soluţionare a propunerii de luare a mãsurii internãrii nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizãrii, având obligaţia de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunicã procurorului, precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, cãruia i se acordã, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulatã de procuror.
(9) Soluţionarea propunerii de luare a mãsurii internãrii nevoluntare se face numai în prezenţa suspectului sau inculpatului, în afarã de cazul când acesta este dispãrut, se sustrage sau când din cauza stãrii sãnãtãţii sau din cauzã de forţã majorã ori stare de necesitate nu se poate prezenta.
(10) Participarea procurorului şi a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
(11) În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntarã, încheierea judecãtorului trebuie sã cuprindã:
a) datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;
b) descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, încadrarea juridicã şi denumirea infracţiunii;
c) faptele şi împrejurãrile din care rezultã îndoialã asupra stãrii psihice a suspectului sau inculpatului;
d) motivarea necesitãţii luãrii mãsurii internãrii nevoluntare în vederea efectuãrii expertizei medico-legale psihiatrice şi a proporţionalitãţii acesteia cu scopul urmãrit;
e) durata mãsurii internãrii.
(12) Dupã luarea mãsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţã, de îndatã, în limba pe care o înţelege, motivele internãrii, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(13) Dupã dispunerea internãrii, dacã suspectul sau inculpatul se aflã în stare de deţinere, judecãtorul de drepturi şi libertãţi informeazã administraţia locului de deţinere despre mãsura internãrii şi dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui penitenciar-spital.
(14) Împotriva încheierii judecãtorului de drepturi şi libertãţi se poate face contestaţie la judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa ierarhic superioarã de cãtre suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la comunicare.
(15) Contestaţia formulatã de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntarã se soluţioneazã în termen de 3 zile de la data înregistrãrii acesteia şi nu este suspensivã de executare.
(16) În vederea soluţionãrii contestaţiei, judecãtorul de la instanţa ierarhic superioarã dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea procurorului la soluţionarea contestaţiei este obligatorie.
(17) În vederea soluţionãrii contestaţiei formulate de suspect sau de inculpat, judecãtorul de la instanţa ierarhic superioarã comunicã acestuia şi procurorului data stabilitã pentru judecarea contestaţiei şi le acordã posibilitatea de a depune observaţii scrise pânã la acea datã, în afarã de cazul când apreciazã cã prezenţa suspectului sau inculpatului, participarea procurorului şi formularea de concluzii orale de cãtre aceştia sunt necesare pentru justa soluţionare a contestaţiei.
(18) În cazul admiterii contestaţiei formulate de suspect sau inculpat, judecãtorul de la instanţa ierarhic superioarã dispune respingerea propunerii de internare şi externarea, dacã este cazul, de îndatã, a suspectului sau inculpatului, dacã acesta nu este deţinut sau arestat chiar şi în altã cauzã.
(19) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea contestaţiei. Dacã încheierea judecãtorului de drepturi şi libertãţi nu este atacatã cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
(20) În cursul judecãţii, dacã inculpatul refuzã efectuarea expertizei ori nu se prezintã în vederea examinãrii la comisia medico-legalã psihiatricã, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condiţiile art. 265.
(21) Mãsura internãrii nevoluntare poate fi luatã de instanţã în cursul judecãţii la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice. Dispoziţiile alin. (6)-(19) se aplicã în mod corespunzãtor.
(22) Imediat dupã luarea mãsurii internãrii nevoluntare sau în cazul schimbãrii ulterioare a locului de internare, judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau, dupã caz, preşedintele completului de judecatã care a dispus mãsura încunoştinţeazã despre aceasta şi despre locul internãrii un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altã persoanã desemnatã de acesta, precum şi instituţia medico-legalã care efectueazã expertiza, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Instituţia de specialitate are obligaţia de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internãrii.
(23) Hotãrârea prin care dispune internarea nevoluntarã se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliţie.
(24) În cazul în care suspectul sau inculpatul se aflã în stare de deţinere, judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau instanţa ce a dispus mãsura internãrii într-o instituţie de specialitate în vederea efectuãrii expertizei medico-legale psihiatrice informeazã, de îndatã, administraţia locului de deţinere sau arestare despre mãsura dispusã.
(25) Mãsura internãrii medicale în vederea efectuãrii expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungitã o singurã datã, pe o duratã de cel mult 30 de zile. Comisia de expertizã medico-legalã psihiatricã sesizeazã procurorul sau, dupã caz, instanţa asupra necesitãţii prelungirii mãsurii internãrii cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie sã conţinã descrierea activitãţilor efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizatã pe parcursul internãrii, examinãrile ce urmeazã a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesarã prelungirea. Dispoziţiile alin. (6)-(24) se aplicã în mod corespunzãtor.
(26) În cazul în care înainte de expirarea duratei internãrii nevoluntare se constatã cã aceasta nu mai este necesarã, comisia de expertizã medico-legalã psihiatricã sau persoana internatã sesizeazã de îndatã organul care a dispus mãsura, în vederea revocãrii acesteia. Sesizarea se soluţioneazã de urgenţã, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, dupã audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Încheierea pronunţatã de judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau de instanţã nu este supusã niciunei cãi de atac.
(27) Dacã în cursul efectuãrii expertizei medico-legale psihiatrice se constatã cã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 247, comisia de expertizã medico-legalã psihiatricã sesizeazã organele judiciare în vederea luãrii mãsurii de siguranţã a internãrii medicale provizorii.
(28) Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuãrii expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile art. 72 din Codul penal.
ART. 185
Autopsia medico-legalã
(1) Autopsia medico-legalã se dispune de cãtre organul de urmãrire penalã sau de cãtre instanţa de judecatã, în caz de moarte violentã ori când aceasta este suspectã de a fi violentã sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori existã o suspiciune rezonabilã cã decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legãturã cu comiterea unei infracţiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusã exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.
(2) Procurorul dispune de îndatã efectuarea unei autopsii medico-legale dacã decesul s-a produs în perioada în care persoana se aflã în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internãrii medicale nevoluntare sau în cazul oricãrui deces care ridicã suspiciunea nerespectãrii drepturilor omului, a aplicãrii torturii sau a oricãrui tratament inuman.
(3) Pentru a constata dacã existã motive pentru a efectua autopsia medico-legalã, organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate solicita opinia medicului legist.
(4) Autopsia se efectueazã în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale.
(5) La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat persoana decedatã.
(6) Cu ocazia efectuãrii autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale pentru stabilirea identitãţii, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar.
(7) Organul de urmãrire penalã trebuie sã încunoştinţeze un membru de familie despre data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care sã asiste la efectuarea autopsiei.
(8) Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertizã, care cuprinde constatãrile şi concluziile sale cu privire la:
a) identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacã identitatea nu este cunoscutã;
b) felul morţii;
c) cauza medicalã a morţii;
d) existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant şi legãtura de cauzalitate dintre leziunile traumatice şi deces;
e) rezultatele investigaţiilor de laborator efectuate pe probele biologice prelevate de la cadavru şi substanţele suspecte descoperite;
f) urmele biologice gãsite pe corpul persoanei decedate;
g) data probabilã a morţii;
h) orice alte elemente care pot contribui la lãmurirea împrejurãrilor producerii morţii.
ART. 186
Exhumarea
(1) Exhumarea poate fi dispusã de cãtre procuror sau de cãtre instanţa de judecatã în vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificãrii cadavrului sau pentru stabilirea oricãror elemente necesare soluţionãrii cauzei.
(2) Exhumarea se face în prezenţa organului de urmãrire penalã.
(3) Dispoziţiile art. 185 alin. (4)-(8) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 187
Autopsia medico-legalã a fetusului sau a nou-nãscutului
(1) Autopsia medico-legalã a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterinã, capacitatea de supravieţuire extrauterinã, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
(2) Autopsia medico-legalã a unui nou-nãscut se dispune pentru a se stabili dacã copilul a fost nãscut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicalã a morţii, data morţii, dacã i s-au acordat îngrijiri medicale dupã naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
ART. 188
Expertiza toxicologicã
(1) În cazul în care existã o suspiciune cu privire la intoxicaţia unei persoane, se dispune efectuarea unei expertize toxicologice.
(2) Produsele considerate suspecte cã ar fi determinat intoxicaţia sunt trimise pentru confirmare instituţiei medico-legale sau unei alte instituţii specializate.
(3) Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatãri de specialitate cu privire la tipul substanţei toxice, cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale substanţei descoperite, cât şi alte elemente care sã ajute la stabilirea adevãrului.
ART. 189
Examinarea medico-legalã a persoanei
(1) Examinarea medico-legalã a persoanei în vederea constatãrii urmelor şi a consecinţelor unei infracţiuni se efectueazã conform legii speciale.
(2) Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legalã întocmeşte un certificat medico-legal sau, dupã caz, un raport de expertizã.
(3) Constatarea leziunilor traumatice este efectuatã, de regulã, printr-o examinare fizicã a persoanei vãtãmate. În cazul în care nu este posibilã sau necesarã examinarea fizicã, expertiza este efectuatã în baza documentaţiei medicale puse la dispoziţia expertului.
(4) Raportul de expertizã sau certificatul medico-legal trebuie sã cuprindã: descrierea leziunilor traumatice, precum şi opinia expertului cu privire la natura şi gravitatea leziunilor, mecanismul şi data producerii acestora, urmãrile pe care acestea le-au produs.
ART. 190
Examinarea fizicã
(1) Examinarea fizicã a unei persoane presupune examinarea externã şi internã a corpului acesteia, precum şi prelevarea de mostre biologice. Organul de urmãrire penalã trebuie sã solicite, în prealabil, consimţãmântul scris al persoanei care urmeazã a fi examinatã. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţãmântul la examinarea fizicã este solicitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsã de exerciţiu, consimţãmântul scris al acestora trebuie exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali.
(2) În lipsa consimţãmântului scris al persoanei care urmeazã a fi examinatã, al reprezentantului legal ori a încuviinţãrii din partea ocrotitorului legal, judecãtorul de drepturi şi libertãţi dispune, prin încheiere, la cererea motivatã a procurorului, examinarea fizicã a persoanei, dacã aceastã mãsurã este necesarã pentru stabilirea unor fapte sau împrejurãri care sã asigure buna desfãşurare a urmãririi penale ori pentru a se determina dacã o anumitã urmã sau consecinţã a infracţiunii poate fi gãsitã pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.
(3) Cererea organului de urmãrire penalã trebuie sã cuprindã: numele persoanei a cãrei examinare fizicã este cerutã, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la alin. (2), modalitatea în care examinarea fizicã urmeazã a fi efectuatã, infracţiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul.
(4) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi soluţioneazã cererea de efectuare a examinãrii fizice în camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusã niciunei cãi de atac.
(5) În cazul în care persoana examinatã îşi exprimã în scris consimţãmântul sau în cazul în care existã un risc iminent ca probele sã fie alterate sau distruse în lipsa efectuãrii examinãrii fizice de îndatã şi înainte de obţinerea autorizãrii judecãtorului, organul de urmãrire penalã poate dispune, prin ordonanţã, efectuarea examinãrii fizice. Ordonanţa organului de urmãrire penalã, precum şi procesul-verbal în care sunt consemnate activitãţile desfãşurate cu ocazia examinãrii fizice sunt înaintate de îndatã judecãtorului de drepturi şi libertãţi. În cazul în care judecãtorul constatã cã au fost respectate condiţiile prevãzute la alin. (2), dispune, prin încheiere motivatã, validarea examinãrii fizice efectuate de organele de urmãrire penalã. Încãlcarea de cãtre organele de urmãrire penalã a condiţiilor prevãzute la alin. (2) atrage excluderea probelor obţinute prin examinarea fizicã.
(6) Validarea examinãrii fizice efectuate de organele de urmãrire penalã se efectueazã potrivit alin. (4).
(7) Examinarea fizicã internã a corpului unei persoane sau prelevarea de mostre biologice trebuie efectuatã de un medic, asistent medical sau de o persoanã cu pregãtire medicalã de specialitate, cu respectarea vieţii private şi a demnitãţii umane.
(8) În cazul conducerii unui vehicul de cãtre o persoanã aflatã sub influenţa bãuturilor alcoolice sau a altor substanţe, prelevarea de mostre biologice se efectueazã din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţãmântul celui supus examinãrii, de cãtre un medic, asistent medical sau de o persoanã cu pregãtire medicalã de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicalã, în condiţiile stabilite de legile speciale.
(9) Activitãţile efectuate cu ocazia examinãrii fizice sunt consemnate de organele de urmãrire penalã într-un proces-verbal ce trebuie sã cuprindã: numele şi prenumele organului de urmãrire penalã care îl încheie, ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus mãsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea, numele şi prenumele persoanei examinate, natura examinãrii fizice, descrierea activitãţilor desfãşurate, lista mostrelor prelevate în urma examinãrii fizice.
(10) Rezultatele obţinute din analiza probelor biologice pot fi utilizate în procesul penal în cadrul cãruia au fost prelevate sau în alt proces penal aflat în curs de desfãşurare.
(11) Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate şi pãstrate în instituţia unde au fost prelucrate, pe o perioadã de cel puţin 10 ani de la epuizarea cãilor ordinare de atac ale hotãrârii judecãtoreşti.
ART. 191
Expertiza geneticã judiciarã
(1) Expertiza geneticã judiciarã se poate dispune, cu aprobarea judecãtorului de drepturi şi libertãţi, de cãtre organul de urmãrire penalã, prin ordonanţã, în cursul urmãririi penale, sau de instanţã, prin încheiere, în cursul judecãţii, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost gãsite ori ridicate.
(2) Expertiza geneticã judiciarã se efectueazã în cadrul instituţiilor medico-legale, al unei instituţii ori unui laborator de specialitate sau al oricãrei alte instituţii de specialitate certificate şi acreditate în acest tip de analize.
(3) Materialul biologic prelevat cu ocazia examinãrii corporale poate fi folosit numai la identificarea profilului genetic judiciar.
(4) Profilul genetic judiciar obţinut în condiţiile alin. (3) poate fi folosit şi în cadrul altui proces penal în curs de desfãşurare în care persoana de la care au fost prelevate are calitatea de suspect sau inculpat.
(5) Datele obţinute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date personale şi sunt protejate conform legii.

CAP. VIII
Cercetarea locului faptei şi reconstituirea

ART. 192
Cercetarea locului faptei
(1) Cercetarea locului faptei se dispune de cãtre organul de urmãrire penalã, iar în cursul judecãţii de cãtre instanţa de judecatã, atunci când este necesarã constatarea directã în scopul determinãrii sau clarificãrii unor împrejurãri de fapt ce prezintã importanţã pentru stabilirea adevãrului, precum şi ori de câte ori existã suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
(2) Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate interzice persoanelor care se aflã ori care vin la locul unde se efectueazã cercetarea sã comunice între ele sau cu alte persoane.
ART. 193
Reconstituirea
(1) Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã, dacã gãseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurãri de fapt ce prezintã importanţã pentru soluţionarea cauzei, poate sã procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a comis fapta.
(2) Organele judiciare procedeazã la reconstituirea activitãţilor sau a situaţiilor, având în vedere împrejurãrile în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declaraţiile martorilor sau ale pãrţilor cu privire la activitãţile sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuatã separat pentru fiecare variantã a desfãşurãrii faptei descrise de aceştia.
(3) Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuzã sã participe la reconstituire, aceasta se efectueazã cu participarea altei persoane.
(4) Reconstituirea trebuie sã fie efectuatã astfel încât sã nu fie încãlcatã legea sau ordinea publicã, sã nu fie adusã atingere moralei publice şi sã nu fie pusã în pericol viaţa sau sãnãtatea persoanelor.
ART. 194
Cercetarea locului faptei sau reconstituirea
Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate dispune prezenţa medicului legist sau a oricãror persoane a cãror prezenţã o considerã necesarã.
ART. 195
Procesul-verbal de cercetare a locului faptei sau de reconstituire
(1) Despre efectuarea cercetãrii locului faptei sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie sã cuprindã, pe lângã menţiunile prevãzute la art. 199, urmãtoarele:
a) indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus mãsura;
b) numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participã;
c) numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacã este cazul;
d) descrierea amãnunţitã a situaţiei locului, a urmelor gãsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stãrii celorlalte mijloace materiale de probã, astfel încât acestea sã fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul reconstituirii se consemneazã amãnunţit şi desfãşurarea reconstituirii.
(2) În toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrãri, care se anexeazã la procesul-verbal.
(3) Activitatea desfãşuratã şi constatãrile expertului se consemneazã în procesulverbal.
(4) Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare paginã şi la sfârşit de cãtre cel care îl încheie şi de cãtre persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacã vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuzã sã semneze procesul-verbal, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilitãţii sau refuzului de a semna.

CAP. IX
Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane

ART. 196
Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
(1) Organele de urmãrire penalã pot dispune fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care existã o suspiciune cã au legãturã cu fapta comisã sau cã au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţãmântului acestora.
(2) Organul de urmãrire penalã poate autoriza sã se dea publicitãţii fotografia unei persoane, când aceastã mãsurã este necesarã pentru stabilirea identitãţii persoanei sau în alte cazuri în care publicarea fotografiei prezintã importanţã pentru buna desfãşurare a urmãririi penale.
(3) Dacã este necesarã identificarea amprentelor ce au fost gãsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care pot fi puse în legãturã cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmãrire penalã pot dispune luarea amprentelor persoanelor care se presupune cã au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune cã au avut legãturã cu fapta comisã sau au fost prezente la locul faptei.

CAP. X
Mijloace materiale de probã

ART. 197
Obiectele ca mijloace de probã
(1) Obiectele care conţin sau poartã o urmã a faptei sãvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevãrului sunt mijloace materiale de probã.
(2) Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probã care au fost folosite sau au fost destinate sã serveascã la sãvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.

CAP. XI
Înscrisurile

ART. 198
Mijloacele de probã scrise
(1) Înscrisurile pot servi ca mijloace de probã, dacã din conţinutul lor rezultã fapte sau împrejurãri de naturã sã contribuie la aflarea adevãrului.
(2) Procesul-verbal ce cuprinde constatãrile personale ale organului de urmãrire penalã sau ale instanţei de judecatã este mijloc de probã.
ART. 199
Cuprinsul şi forma procesului-verbal
(1) Procesul-verbal cuprinde:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s-a încheiat procesul-verbal;
d) data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnatã în procesulverbal;
e) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menţionarea calitãţii acestora;
f) descrierea amãnunţitã a celor constatate, precum şi a mãsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care se referã procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
h) menţiunile prevãzute de lege pentru cazurile speciale.
(2) Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare paginã şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele arãtate la lit. e) şi g). Dacã vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuzã sã semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilitãţii ori refuzului de a semna.
ART. 200
Comisia rogatorie
(1) Când un organ de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã nu are posibilitatea sã asculte un martor, sã facã o cercetare la faţa locului, sã procedeze la ridicarea unor obiecte sau sã efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmãrire penalã ori unei alte instanţe, care are posibilitatea sã le efectueze.
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea mãsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau mãsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii.
(3) Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad.
(4) Ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie sã conţinã toate lãmuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmeazã sã fie ascultatã o persoanã, se vor arãta şi întrebãrile ce trebuie sã i se punã.
(5) Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã care efectueazã comisia rogatorie poate pune şi alte întrebãri, dacã necesitatea acestora rezultã în cursul ascultãrii.
(6) Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecatã, pãrţile pot formula în faţa acesteia întrebãri, care vor fi transmise instanţei ce urmeazã a efectua comisia rogatorie.
(7) Totodatã, oricare dintre pãrţi poate cere sã fie citatã la efectuarea comisiei rogatorii.
(8) Când inculpatul este arestat, instanţa care urmeazã a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absenţa avocatului ales.
ART. 201
Delegarea
(1) Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã poate dispune, în condiţiile arãtate la art. 200 alin. (1) şi (2), efectuarea unui act de procedurã şi prin delegare. Delegarea poate fi datã numai unui organ sau unei instanţe de judecatã ierarhic inferioare.
(2) Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplicã în mod corespunzãtor şi în caz de delegare.

TITLUL V
Mãsurile preventive şi alte mãsuri procesuale

CAP. I
Mãsurile preventive

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 202
Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile mãsurilor preventive
(1) Mãsurile preventive pot fi dispuse dacã existã probe sau indicii temeinice din care rezultã suspiciunea rezonabilã cã o persoanã a sãvârşit o infracţiune şi dacã sunt necesare în scopul asigurãrii bunei desfãşurãri a procesului penal, al împiedicãrii sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmãrirea penalã sau de la judecatã ori al prevenirii sãvârşirii unei alte infracţiuni.
(2) Nicio mãsurã preventivã nu poate fi dispusã, confirmatã, prelungitã sau menţinutã dacã existã o cauzã care împiedicã punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
(3) Orice mãsurã preventivã trebuie sã fie proporţionalã cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţã de care este luatã şi necesarã pentru realizarea scopului urmãrit prin dispunerea acesteia.
(4) Mãsurile preventive sunt:
a) reţinerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauţiune;
d) arestul la domiciliu;
e) arestarea preventivã.
ART. 203
Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra mãsurilor preventive
(1) Mãsura preventivã prevãzutã la 202 alin. (4) lit. a) poate fi luatã faţã de suspect sau inculpat de cãtre organul de cercetare penalã sau de cãtre procuror, numai în cursul urmãririi penale.
(2) Mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţã de inculpat, în cursul urmãririi penale, de cãtre procuror, în procedura de camerã preliminarã, de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã, iar în cursul judecãţii, de cãtre instanţa de judecatã.
(3) Mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) pot fi luate faţã de inculpat, în cursul urmãririi penale, de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi, în procedura de camerã preliminarã, de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã, iar în cursul judecãţii, de cãtre instanţa de judecatã.
(4) Organul de cercetare penalã şi procurorul dispun asupra mãsurilor preventive prin ordonanţã motivatã.
(5) În cursul urmãririi penale şi al procedurii de camerã preliminarã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau, dupã caz, judecãtorul de camerã preliminarã se pronunţã asupra cererilor, propunerilor, plângerilor şi contestaţiilor privitoare la mãsurile preventive în camera de consiliu, prin încheiere motivatã.
(6) În cursul judecãţii, instanţa de judecatã se pronunţã asupra mãsurilor preventive prin încheiere motivatã.
(7) Încheierile pronunţate de judecãtorul de drepturi şi libertãţi, de judecãtorul de camerã preliminarã sau de instanţa de judecatã se comunicã inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare.
ART. 204
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra mãsurilor preventive în cursul urmãririi penale
(1) Împotriva încheierilor prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi dispune asupra mãsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, dupã caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecãtorul de drepturi şi libertãţi care a pronunţat încheierea atacatã şi se înainteazã, împreunã cu dosarul cauzei, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Încheierile prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra mãsurilor preventive pot fi contestate la judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Contestaţia formulatã împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei mãsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivã de executare.
(4) Contestaţia formulatã de inculpat se soluţioneazã în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5) Contestaţia formulatã de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestãrii preventive, revocarea unei mãsuri preventive sau înlocuirea unei mãsuri preventive cu o altã mãsurã preventivã se soluţioneazã înainte de expirarea duratei mãsurii preventive dispuse anterior.
(6) În vederea soluţionãrii contestaţiei, judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa ierarhic superioarã îl citeazã pe inculpat.
(7) Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afarã de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispãrut, se sustrage ori din cauza stãrii sãnãtãţii, din cauzã de forţã majorã sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecãtorului.
(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de cãtre un avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestãrii preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplicã în mod corespunzãtor. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestãrii preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplicã în mod corespunzãtor.
(11) Dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa ierarhic superioarã poate dispune luarea uneia dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
(12) În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea mãsurii arestãrii preventive, judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa ierarhic superioarã dispune, în condiţiile prevãzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a mãsurii preventive ori, dupã caz, înlocuirea acesteia cu o altã mãsurã preventivã mai uşoarã şi, dupã caz, punerea de îndatã în libertate a inculpatului, dacã nu este arestat în altã cauzã.
(13) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
(14) Dacã încheierea judecãtorului de drepturi şi libertãţi de la prima instanţã nu este atacatã cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
ART. 205
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra mãsurilor preventive în procedura camerei preliminare
(1) Împotriva încheierilor prin care judecãtorul de camerã preliminarã dispune asupra mãsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, dupã caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecãtorul de camerã preliminarã care a pronunţat încheierea atacatã şi se înainteazã, împreunã cu dosarul cauzei, judecãtorului de camerã preliminarã de la instanţa ierarhic superioarã, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Încheierile prin care judecãtorul de camerã preliminarã de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra mãsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Contestaţia formulatã împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei mãsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivã de executare.
(4) Contestaţia formulatã de inculpat se soluţioneazã în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5) Contestaţia formulatã de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei mãsuri preventive sau înlocuirea unei mãsuri preventive cu o altã mãsurã preventivã se soluţioneazã înainte de expirarea duratei mãsurii preventive dispuse anterior.
(6) În vederea soluţionãrii contestaţiei, judecãtorul de camerã preliminarã de la instanţa ierarhic superioarã îl citeazã pe inculpat.
(7) Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afarã de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispãrut, se sustrage ori din cauza stãrii sãnãtãţii, din cauzã de forţã majorã sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecãtorului.
(8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de cãtre un avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) Dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, judecãtorul de camerã preliminarã de la instanţa ierarhic superioarã poate dispune luarea uneia dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
ART. 206
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra mãsurilor preventive în cursul judecãţii
(1) Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune asupra mãsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, dupã caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacatã şi se înainteazã, împreunã cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra mãsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Contestaţia se soluţioneazã în şedinţã publicã, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului.
(4) Contestaţia formulatã împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei mãsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivã de executare.
(5) Contestaţia formulatã de inculpat se soluţioneazã în termen de 5 zile de la înregistrare.
(6) Contestaţia formulatã de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei mãsuri preventive sau înlocuirea unei mãsuri preventive cu o altã mãsurã preventivã se soluţioneazã înainte de expirarea duratei mãsurii preventive dispuse anterior.
(7) Dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, instanţa ierarhic superioarã poate dispune luarea uneia dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
ART. 207
Verificarea mãsurilor preventive în procedura de camerã preliminarã
(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecatã a inculpatului faţã de care s-a dispus o mãsurã preventivã, rechizitoriul, împreunã cu dosarul cauzei, se înainteazã judecãtorului de camerã preliminarã de la instanţa competentã, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecãtorul de camerã preliminarã verificã din oficiu legalitatea şi temeinicia mãsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Când constatã cã temeiurile care au determinat luarea mãsurii se menţin sau existã temeiuri noi care justificã o mãsurã preventivã, judecãtorul de camerã preliminarã dispune prin încheiere menţinerea mãsurii preventive faţã de inculpat.
(5) Când constatã cã au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea mãsurii arestãrii preventive şi nu existã temeiuri noi care sã o justifice ori în cazul în care au apãrut împrejurãri noi din care rezultã nelegalitatea mãsurii preventive, judecãtorul de camerã preliminarã dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacã nu este arestat în altã cauzã.
(6) În tot cursul procedurii de camerã preliminarã, judecãtorul de camerã preliminarã, din oficiu, verificã periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacã subzistã temeiurile care au determinat luarea mãsurii arestãrii preventive şi a mãsurii arestului la domiciliu. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 208
Verificarea mãsurilor preventive în cursul judecãţii
(1) Judecãtorul de camerã preliminarã înainteazã dosarul instanţei de judecatã cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mãsurii preventive.
(2) Instanţa de judecatã verificã din oficiu dacã subzistã temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea mãsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) În tot cursul judecãţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verificã periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacã subzistã temeiurile care au determinat menţinerea mãsurii arestãrii preventive şi a mãsurii arestului la domiciliu dispuse faţã de inculpat.

SECŢIUNEA a 2-a
Reţinerea

ART. 209
Reţinerea
(1) Organul de cercetare penalã sau procurorul poate dispune reţinerea, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 202.
(2) Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţã, de îndatã, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele reţinerii.
(3) Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.
(4) Dacã suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penalã şi procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevãzut la alin. (3) nu se include perioada cât inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.
(5) Mãsura reţinerii poate fi luatã numai dupã audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
(6) Înainte de audiere, organul de cercetare penalã ori procurorul este obligat sã aducã la cunoştinţa suspectului sau inculpatului cã are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizãrii de informaţii referitoare la identitatea sa, atrãgându-i atenţia cã ceea ce declarã poate fi folosit împotriva sa.
(7) Suspectul sau inculpatul reţinut are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penalã ori procurorului sã îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de realizare a încunoştinţãrii se consemneazã într-un proces-verbal. Persoanei reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
(8) Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult douã ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penalã sau procurorul numeşte un avocat din oficiu.
(9) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiţii care sã asigure confidenţialitatea.
(10) Reţinerea se dispune de organul de cercetare penalã sau de procuror prin ordonanţã, care va cuprinde motivele care au determinat luarea mãsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte.
(11) Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmâneazã un exemplar al ordonanţei prevãzute la alin. (10).
(12) Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penalã sau procurorul care a dispus mãsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor acestuia.
(13) Dacã reţinerea a fost dispusã de organul de cercetare penalã, acesta are obligaţia de a-l informa pe procuror cu privire la luarea mãsurii preventive, de îndatã şi prin orice mijloace.
(14) Împotriva ordonanţei organului de cercetare penalã prin care s-a luat mãsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supravegheazã urmãrirea penalã, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţã de îndatã, prin ordonanţã. În cazul când constatã cã au fost încãlcate dispoziţiile legale care reglementeazã condiţiile de luare a mãsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndatã în libertate a celui reţinut.
(15) Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat mãsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, dupã caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţã de îndatã, prin ordonanţã. În cazul când constatã cã au fost încãlcate dispoziţiile legale care reglementeazã condiţiile de luare a mãsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndatã în libertate a inculpatului.
(16) Procurorul sesizeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa competentã, în vederea luãrii mãsurii arestãrii preventive faţã de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
ART. 210
Încunoştinţarea despre reţinere
(1) Imediat dupã reţinere, persoana reţinutã are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus mãsura sã încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altã persoanã desemnatã de aceasta despre luarea mãsurii reţinerii şi despre locul unde este reţinutã.
(2) Dacã persoana reţinutã nu este cetãţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cãrui cetãţean este sau, dupã caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacã nu doreşte sã beneficieze de asistenţa autoritãţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacã este refugiat sau, din orice alt motiv, se aflã sub protecţia unei astfel de organizaţii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul schimbãrii ulterioare a locului de reţinere.
(4) Organul judiciar care a dispus mãsura reţinerii are obligaţia de a aduce la cunoştinţa celui reţinut, în scris şi în limba pe care o înţelege, dispoziţiile alin. (1)-(3) şi de a consemna într-un proces-verbal modul în care s-a realizat încunoştinţarea.
(5) Persoanei reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
(6) În mod excepţional, pentru motive temeinice ce vor fi prevãzute în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (4), încunoştinţarea poate fi întârziatã cel mult 4 ore, dacã aceastã întârziere este determinatã de nevoile excepţionale ale urmãririi penale în cauza respectivã, ce vor fi prevãzute în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (4).

SECŢIUNEA a 3-a
Controlul judiciar

ART. 211
Condiţii generale
(1) În cursul urmãririi penale, procurorul poate dispune luarea mãsurii controlului judiciar faţã de inculpat, dacã aceastã mãsurã preventivã este necesarã pentru realizarea scopului prevãzut la art. 202 alin. (1).
(2) Judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã preliminarã, sau instanţa de judecatã, în cursul judecãţii, poate dispune luarea mãsurii controlului judiciar faţã de inculpat, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la alin. (1).
ART. 212
Luarea mãsurii controlului judiciar de cãtre procuror
(1) În mod excepţional, ţinând seama de nevoile urgente ale urmãririi penale, procurorul poate dispune în mod provizoriu, prin ordonanţã, luarea mãsurii controlului judiciar faţã de inculpat, pentru cel mult 5 zile.
(2) Cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea termenului prevãzut la alin. (1), procurorul sesizeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul unde s-a constatat sãvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul, în vederea confirmãrii mãsurii dispuse, înaintând judecãtorului de drepturi şi libertãţi dosarul cauzei.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi sesizat conform alin. (2) fixeazã termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului.
(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedicã judecãtorul de drepturi şi libertãţi sã dispunã asupra mãsurii luate de procuror.
(5) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi îl ascultã pe inculpat atunci când acesta este prezent.
(6) Asistenţa juridicã a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(7) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi dispune, prin încheiere, mai înainte de expirarea termenului prevãzut la alin. (1), asupra legalitãţii şi temeiniciei ordonanţei procurorului.
(8) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi poate confirma mãsura luatã de procuror sau poate revoca mãsura, dacã au fost încãlcate dispoziţiile legale care reglementeazã condiţiile de luare a acesteia.
(9) În cazul în care mãsura este confirmatã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi dispune luarea mãsurii controlului judiciar faţã de inculpat şi poate menţine sau modifica obligaţiile impuse acestuia.
(10) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii.
ART. 213
Luarea mãsurii controlului judiciar de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul unde s-a constatat sãvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã poate dispune, la propunerea motivatã a procurorului, luarea mãsurii controlului judiciar faţã de inculpat.
(2) Procurorul înainteazã judecãtorului de drepturi şi libertãţi propunerea prevãzutã la alin. (1) împreunã cu dosarul cauzei.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi sesizat conform alin. (1) soluţioneazã propunerea în camera de consiliu în termen de 48 de ore de la înregistrare, cu citarea inculpatului.
(4) Dispoziţiile art. 212 alin. (4)-(6) se aplicã în mod corespunzãtor.
(5) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi admite sau respinge propunerea procurorului, prin încheiere motivatã.
(6) Dosarul cauzei se restituie organului de urmãrire penalã, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
(7) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea mãsurii controlului judiciar, dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege în cazul în care respinge propunerea de arestare preventivã, de arest la domiciliu sau de luare a mãsurii controlului judiciar pe cauţiune a inculpatului.
ART. 214
Luarea mãsurii controlului judiciar de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã
(1) Judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza poate dispune, prin încheiere, luarea mãsurii controlului judiciar faţã de inculpat, la cererea motivatã a procurorului sau din oficiu.
(2) Judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã sesizat potrivit alin. (1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacã acesta se prezintã la termenul fixat.
(3) Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
ART. 215
Conţinutul controlului judiciar
(1) Pe timpul cât se aflã sub control judiciar, inculpatul trebuie sã respecte urmãtoarele obligaţii:
a) sã se prezinte la organul de urmãrire penalã, la judecãtorul de camerã preliminarã sau la instanţa de judecatã ori de câte ori este chemat;
b) sã informeze de îndatã organul judiciar care a dispus mãsura sau în faţa cãruia se aflã cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) sã se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de cãtre organul judiciar care a dispus mãsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.
(2) Organul judiciar care a dispus mãsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, sã respecte una sau mai multe dintre urmãtoarele obligaţii:
a) sã nu depãşeascã o anumitã limitã teritorialã, fixatã de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilã a acestuia;
b) sã nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau sã se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) sã poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) sã nu se apropie de persoana vãtãmatã sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi sã nu comunice, direct sau indirect, pe orice cale;
e) sã nu exercite profesia, meseria sau sã nu desfãşoare activitatea în exercitarea cãreia a sãvârşit fapta;
f) sã comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţã;
g) sã se supunã unor mãsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicãrii;
h) sã nu participe la manifestãri sportive sau culturale ori la alte adunãri publice;
i) sã nu conducã vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) sã nu deţinã, sã nu foloseascã şi sã nu poarte arme;
k) sã nu emitã cecuri.
(3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea mãsurii controlului judiciar sunt prevãzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie sã le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia cã, în caz de încãlcare cu rea-credinţã a obligaţiilor care îi revin, mãsura controlului judiciar se poate înlocui cu mãsura arestului la domiciliu sau mãsura arestãrii preventive.
(4) Supravegherea respectãrii de cãtre inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizeazã de cãtre instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus mãsura, în condiţiile legii.
(5) Dacã, în cadrul obligaţiei prevãzute la alin. (2) lit. a), s-a impus inculpatului interdicţia de a pãrãsi ţara sau o anumitã localitate, câte o copie de pe ordonanţa procurorului ori, dupã caz, a încheierii judecãtorului de drepturi şi libertãţi, a judecãtorului de camerã preliminarã sau a instanţei de judecatã se comunicã, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţãrii încheierii, inculpatului, unitãţii de poliţie în a cãrei circumscripţie locuieşte şi are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţã a persoanelor şi organelor de frontierã, în vederea asigurãrii respectãrii de cãtre inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(6) Instituţia, organul sau autoritatea prevãzute la alin. (4) verificã periodic respectarea obligaţiilor de cãtre inculpat, iar în cazul în care constatã încãlcãri ale acestora, sesizeazã de îndatã procurorul, în cursul urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã preliminarã, sau instanţa de judecatã, în cursul judecãţii.
(7) În cazul în care pe durata mãsurii controlului judiciar inculpatul încalcã, cu rea-credinţã, obligaţiile care îi revin sau existã suspiciunea rezonabilã cã a sãvârşit cu intenţie o nouã infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei mãsuri cu mãsura arestului la domiciliu sau a arestãrii preventive, în condiţiile prevãzute de lege. Dispoziţiile art. 212 alin. (3)-(6) se aplicã în mod corespunzãtor.
(8) Procurorul care a luat mãsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivatã a inculpatului, prin ordonanţã, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacã apar motive temeinice care justificã aceasta.
(9) Dispoziţiile alin. (8) se aplicã în mod corespunzãtor şi în procedura de camerã preliminarã sau în cursul judecãţii, când judecãtorul de camerã preliminarã ori instanţa de judecatã dispune, prin încheiere, la cererea motivatã a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu.
(10) În cazul prevãzut la alin. (8), judecãtorul de drepturi şi libertãţi fixeazã termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 5 zile de la înregistrarea propunerii sau a cererii, comunicând procurorului şi inculpatului termenul fixat.
(11) Procurorul înainteazã dosarul cauzei judecãtorului de drepturi şi libertãţi în termen de cel mult 24 de ore de la solicitarea acestuia.
(12) Propunerea procurorului se comunicã inculpatului, iar cererea inculpatului se comunicã procurorului.
(13) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi soluţioneazã propunerea sau cererea în lipsa inculpatului şi a procurorului. Inculpatul şi procurorul au dreptul de a depune concluzii scrise, care sunt prezentate judecãtorului de drepturi şi libertãţi cu cel puţin 24 de ore înainte de expirarea termenului stabilit pentru soluţionarea propunerii sau a cererii.
(14) Dacã, în cursul urmãririi penale, s-a impus inculpatului obligaţia prevãzutã la alin. (2) lit. a), judecãtorul de drepturi şi libertãţi care a luat mãsura verificã din oficiu, prin încheiere, la fiecare 60 de zile, dacã subzistã temeiurile care au determinat stabilirea acestei obligaţii, dispunând, dupã caz, înlocuirea ori încetarea ei.
(15) În cazul prevãzut în alin. (14), judecãtorul de drepturi şi libertãţi se pronunţã în camera de consiliu, prin încheiere, în lipsa inculpatului şi a procurorului. Inculpatul şi procurorul au dreptul de a depune concluzii scrise, care sunt prezentate judecãtorului de drepturi şi libertãţi cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea termenului de verificare stabilit şi comunicat de acesta.

SECŢIUNEA a 4-a
Controlul judiciar pe cauţiune

ART. 216
Condiţii generale
(1) În cursul urmãririi penale, procurorul poate dispune luarea mãsurii controlului judiciar pe cauţiune faţã de inculpat, dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute la art. 223 alin. (1) şi (2), luarea acestei mãsuri este suficientã pentru realizarea scopului prevãzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauţiune a cãrei valoare este stabilitã de cãtre organul judiciar.
(2) Judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã preliminarã, sau instanţa de judecatã, în cursul judecãţii, poate dispune luarea mãsurii controlului judiciar faţã de inculpat, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la alin. (1).
(3) Dispoziţiile art. 212-215 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 217
Conţinutul cauţiunii
(1) Consemnarea cauţiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de bani determinate, la dispoziţia organului judiciar, ori prin constituirea unei garanţii reale, mobiliare ori imobiliare, în limita unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiaşi organ judiciar.
(2) Valoarea cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi se determinã în raport cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia materialã şi obligaţiile legale ale acestuia.
(3) Pe perioada mãsurii, inculpatul trebuie sã respecte obligaţiile prevãzute la art. 215 alin. (1) şi i se poate impune respectarea uneia ori mai multora dintre obligaţiile prevãzute la art. 215 alin. (2). Dispoziţiile art. 215 alin. (3)-(13) se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Cauţiunea garanteazã participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea de cãtre acesta a obligaţiilor prevãzute la alin. (3).
(5) Instanţa de judecatã dispune prin hotãrâre confiscarea cauţiunii, dacã mãsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuitã cu mãsura arestului la domiciliu sau a arestãrii preventive, pentru motivele prevãzute la alin. (12).
(6) În celelalte cazuri, instanţa de judecatã, prin hotãrâre, dispune restituirea cauţiunii.
(7) Dispoziţiile alin. (5) şi (6) se aplicã în mãsura în care nu s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea urmãtoare, a despãgubirilor bãneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
(8) Cauţiunea se restituie sau se confiscã, dupã caz, la sesizarea procurorului ori la cererea inculpatului, de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi, dacã procurorul pronunţã o soluţie de netrimitere în judecatã. Dispoziţiile alin. (5)-(7) se aplicã în mod corespunzãtor.
(9) Soluţionarea cererii sau a sesizãrii se face în camera de consiliu, fãrã participarea procurorului şi a inculpatului.
(10) Împotriva încheierii judecãtorului de drepturi şi libertãţi inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie la judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa superioarã, în termen de 48 de ore de la comunicare.
(11) Contestaţia se soluţioneazã în camera de consiliu, fãrã participarea procurorului şi a inculpatului, cãrora li se comunicã data stabilitã pentru soluţionarea contestaţiei, precum şi dreptul de a depune concluzii scrise pânã la acea datã.
(12) În cazul în care pe durata mãsurii controlului judiciar pe cauţiune inculpatul încalcã, cu rea-credinţã, obligaţiile care îi revin sau existã suspiciunea rezonabilã cã a sãvârşit cu intenţie o nouã infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, la cererea motivatã a procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei mãsuri cu mãsura arestului la domiciliu sau a arestãrii preventive, în condiţiile prevãzute de lege.

SECŢIUNEA a 5-a
Arestul la domiciliu

ART. 218
Condiţiile generale de luare a mãsurii arestului la domiciliu
(1) Arestul la domiciliu se dispune de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi, de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã sau de cãtre instanţa de judecatã, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 223 şi luarea acestei mãsuri este necesarã şi suficientã pentru realizarea unuia dintre scopurile prevãzute la art. 202 alin. (1).
(2) Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul mãsurii, de sãnãtatea, vârsta, situaţia familialã şi alte împrejurãri privind persoana faţã de care se ia mãsura.
(3) Mãsura nu poate fi dispusã cu privire la inculpatul faţã de care existã suspiciunea rezonabilã cã a sãvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.
ART. 219
Luarea mãsurii arestului la domiciliu de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul unde s-a constatat sãvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã poate dispune, la propunerea motivatã a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.
(2) Procurorul înainteazã judecãtorului de drepturi şi libertãţi propunerea prevãzutã la alin. (1) împreunã cu dosarul cauzei.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, sesizat conform alin. (1), fixeazã termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului.
(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedicã judecãtorul de drepturi şi libertãţi sã soluţioneze propunerea înaintatã de procuror.
(5) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi îl audiazã pe inculpat atunci când acesta este prezent.
(6) Asistenţa juridicã a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(7) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivatã.
(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmãrire penalã, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
(9) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi care respinge propunerea de arestare preventivã a inculpatului poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege.
ART. 220
Luarea mãsurii arestului la domiciliu de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã
(1) Judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivatã a procurorului sau din oficiu.
(2) Judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, sesizaţi conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacã acesta se prezintã la termenul fixat.
(3) Asistenţa juridicã a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
ART. 221
Conţinutul mãsurii arestului la domiciliu
(1) Mãsura arestului la domiciliu constã în obligaţia impusã inculpatului, pe o perioadã determinatã, de a nu pãrãsi imobilul unde locuieşte, fãrã permisiunea organului judiciar care a dispus mãsura sau în faţa cãruia se aflã cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.
(2) Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are urmãtoarele obligaţii:
a) sã se prezinte în faţa organului de urmãrire penalã, a judecãtorului de drepturi şi libertãţi, a judecãtorului de camerã preliminarã sau a instanţei de judecatã ori de câte ori este chemat;
b) sã nu comunice cu persoana vãtãmatã sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu orice alte persoane care nu locuiesc în mod obişnuit împreunã cu el sau nu se aflã în îngrijirea sa.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul sã poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.
(4) În cuprinsul încheierii prin care se dispune mãsura sunt prevãzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie sã le respecte şi i se atrage atenţia cã, în caz de încãlcare cu rea-credinţã a mãsurii sau a obligaţiilor care îi revin, mãsura arestului la domiciliu poate fi înlocuitã cu mãsura arestãrii preventive.
(5) Pe durata mãsurii, inculpatul poate pãrãsi imobilul prevãzut la alin. (1) pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.
(6) La cererea scrisã şi motivatã a inculpatului, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, prin încheiere, îi poate permite acestuia pãrãsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncã, la cursuri de învãţãmânt sau de pregãtire profesionalã ori la alte activitãţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţã, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadã determinatã de timp, dacã acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.
(7) În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate pãrãsi imobilul fãrã permisiunea judecãtorului de drepturi şi libertãţi, a judecãtorului de camerã preliminarã sau a instanţei de judecatã, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnate cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat mãsura arestului la domiciliu ori în faţa cãruia se aflã cauza.
(8) Copia încheierii judecãtorului de drepturi şi libertãţi, a judecãtorului de camerã preliminarã sau a instanţei de judecatã prin care s-a luat mãsura arestului la domiciliu se comunicã, de îndatã, inculpatului şi instituţiei, organului sau autoritãţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cãrei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţã a persoanelor şi organelor de frontierã.
(9) Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verificã periodic respectarea mãsurii şi a obligaţiilor de cãtre inculpat, iar în cazul în care constatã încãlcãri ale acestora, sesizeazã de îndatã procurorul, în cursul urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã preliminarã, sau instanţa de judecatã, în cursul judecãţii.
(10) Pentru supravegherea respectãrii mãsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pãtrunde în imobilul unde se executã mãsura, fãrã învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreunã cu acesta.
(11) În cazul în care inculpatul încalcã cu rea-credinţã mãsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori existã suspiciunea rezonabilã cã a sãvârşit cu intenţie o nouã infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã ori instanţa de judecatã, la cererea motivatã a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu mãsura arestãrii preventive, în condiţiile prevãzute de lege.
ART. 222
Durata arestului la domiciliu
(1) În cursul urmãririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o duratã de cel mult 30 de zile.
(2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmãririi penale, numai în caz de necesitate, dacã se menţin temeiurile care au determinat luarea mãsurii sau au apãrut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând sã depãşeascã 30 de zile.
(3) În cazul prevãzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusã de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul unde s-a constatat sãvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã.
(4) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi este sesizat în vederea prelungirii mãsurii de cãtre procuror, prin propunere motivatã, însoţitã de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(5) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, sesizat potrivit alin. (4), fixeazã termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivatã.
(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmãrire penalã, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
(9) Durata maximã a mãsurii arestului la domiciliu, în cursul urmãririi penale, este de 180 de zile.
(10) Durata privãrii de libertate dispusã prin mãsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a mãsurii arestãrii preventive a inculpatului în cursul urmãririi penale.

SECŢIUNEA a 6-a
Arestarea preventivã

ART. 223
Condiţiile şi cazurile de aplicare a mãsurii arestãrii preventive
(1) Mãsura arestãrii preventive poate fi luatã de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi, în cursul urmãririi penale, de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã preliminarã, sau de cãtre instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza, în cursul judecãţii, numai dacã din probe rezultã suspiciunea rezonabilã cã inculpatul a sãvârşit o infracţiune şi existã una dintre urmãtoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmãrirea penalã sau de la judecatã, ori a fãcut pregãtiri de orice naturã pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcã sã influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau sã distrugã, sã altereze, sã ascundã ori sã sustragã mijloace materiale de probã sau sã determine o altã persoanã sã aibã un astfel de comportament;
c) inculpatul exercitã presiuni asupra persoanei vãtãmate sau încearcã sã realizeze o înţelegere frauduloasã cu aceasta;
d) existã suspiciunea rezonabilã cã, dupã punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a sãvârşit cu intenţie o nouã infracţiune sau pregãteşte sãvârşirea unei noi infracţiuni.
(2) Mãsura arestãrii preventive a inculpatului poate fi luatã şi dacã din probe rezultã suspiciunea rezonabilã cã acesta a sãvârşit o infracţiune intenţionatã contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vãtãmarea corporalã sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securitãţii naţionale prevãzutã de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spãlare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscalã, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune sãvârşitã prin mijloace de comunicare electronicã sau o altã infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluãrii gravitãţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurãri privitoare la persoana acestuia, se constatã cã privarea sa de libertate este necesarã pentru înlãturarea unei stãri de pericol pentru ordinea publicã.
ART. 224
Propunerea de arestare preventivã a inculpatului în cursul urmãririi penale
(1) Procurorul, dacã apreciazã cã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, întocmeşte o propunere motivatã de luare a mãsurii arestãrii preventive faţã de inculpat, cu indicarea temeiului de drept.
(2) Propunerea prevãzutã la alin. (1), împreunã cu dosarul cauzei, se prezintã judecãtorului de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul de reţinere, locul unde s-a constatat sãvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
ART. 225
Soluţionarea propunerii de arestare preventivã în cursul urmãririi penale
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi sesizat conform art. 224 alin. (2) stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivã, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc.
(2) În cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivã trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Ziua şi ora se comunicã procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecãtorului de drepturi şi libertãţi. De asemenea, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului, cãruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu.
(3) Inculpatul aflat în stare de libertate se citeazã pentru termenul fixat. Termenul se aduce la cunoştinţa procurorului şi avocatului inculpatului, acestuia din urmã acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
(4) Soluţionarea propunerii de arestare preventivã se face numai în prezenţa inculpatului, în afarã de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispãrut, se sustrage ori din cauza stãrii sãnãtãţii, din cauzã de forţã majorã sau stare de necesitate nu se prezintã sau nu poate fi adus în faţa judecãtorului.
(5) În toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridicã a inculpatului de cãtre un avocat, ales sau numit din oficiu.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi îl audiazã pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiazã propunerea de arestare preventivã formulatã de procuror.
(8) Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecãtorul de drepturi şi libertãţi îi aduce la cunoştinţã infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrãgându-i atenţia cã ceea ce declarã poate fi folosit împotriva sa.
ART. 226
Admiterea propunerii de arestare preventivã în cursul urmãririi penale
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, dacã apreciazã cã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivã a inculpatului, prin încheiere motivatã.
(2) Arestarea preventivã a inculpatului poate fi dispusã pentru cel mult 30 de zile. Durata reţinerii nu se deduce din durata arestãrii preventive.
(3) Dupã luarea mãsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţã, de îndatã, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivã.
ART. 227
Respingerea propunerii de arestare preventivã în cursul urmãririi penale
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, dacã apreciazã cã nu sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege pentru arestarea preventivã a inculpatului, respinge, prin încheiere motivatã, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut.
(2) Dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, judecãtorul de drepturi şi libertãţi poate dispune aplicarea uneia dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d).
ART. 228
Încunoştinţarea despre arestarea preventivã şi locul de deţinere a inculpatului arestat preventiv
(1) Imediat dupã luarea mãsurii arestãrii preventive, judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la prima instanţã sau de la instanţa ierarhic superioarã, care a dispus mãsura, încunoştinţeazã despre aceasta un membru al familiei inculpatului ori o altã persoanã desemnatã de acesta. Dispoziţiile art. 210 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor. Efectuarea încunoştinţãrii se consemneazã într-un proces-verbal.
(2) Îndatã dupã introducerea sa într-un loc de deţinere, inculpatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului respectiv sã încunoştinţeze persoanele prevãzute la alin. (1) despre locul unde este deţinut.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul schimbãrii ulterioare a locului de deţinere, imediat dupã producerea schimbãrii.
(4) Administraţia locului de deţinere are obligaţia de a aduce la cunoştinţa inculpatului arestat preventiv dispoziţiile alin. (2) şi (3), precum şi de a consemna într-un proces-verbal modul în care s-a realizat încunoştinţarea.
(5) Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care se consemneazã în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (4).
ART. 229
Luarea mãsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivã în cursul urmãririi penale
(1) Când mãsura arestãrii preventive a fost luatã faţã de un inculpat în a cãrui ocrotire se aflã un minor, o persoanã pusã sub interdicţie, o persoanã cãreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoanã care, datoritã vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentã este încunoştinţatã, de îndatã, în vederea luãrii mãsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivã.
(2) Obligaţia de încunoştinţare revine judecãtorului de drepturi şi libertãţi de la prima instanţã sau de la instanţa ierarhic superioarã, care a luat mãsura arestãrii preventive, modul de îndeplinire a acestei obligaţii fiind consemnat într-un procesverbal.
ART. 230
Mandatul de arestare preventivã
(1) În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivã a inculpatului, judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la prima instanţã sau, dupã caz, de la instanţa ierarhic superioarã emite de îndatã mandatul de arestare preventivã.
(2) Dacã, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus arestarea preventivã a mai multor inculpaţi, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei.
(3) În mandatul de arestare preventivã se aratã:
a) instanţa din care face parte judecãtorul de drepturi şi libertãţi care a dispus luarea mãsurii arestãrii preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele şi calitatea judecãtorului de drepturi şi libertãţi care a emis mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivã a inculpatului, cu menţionarea datei la care înceteazã;
f) arãtarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia, încadrarea juridicã, infracţiunea şi pedeapsa prevãzutã de lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivã;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;
j) semnãtura judecãtorului de drepturi şi libertãţi;
k) semnãtura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuzã sã semneze, se va face menţiune corespunzãtoare în mandat.
(4) Când mandatul de arestare a fost emis dupã ascultarea inculpatului, judecãtorul care a emis mandatul înmâneazã un exemplar al mandatului persoanei arestate şi organului de poliţie.
(5) Dacã persoana vãtãmatã a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod a persoanei arestate, judecãtorul care a emis mandatul consemneazã aceasta într-un proces-verbal, pe care îl predã organului de poliţie.
(6) Organul de poliţie predã exemplarul original al mandatului de arestare preventivã şi procesul-verbal prevãzut la alin. (5) administraţiei locului de deţinere.
ART. 231
Executarea mandatului de arestare preventivã emis în lipsa inculpatului
(1) Când mãsura arestãrii preventive a fost dispusã în lipsa inculpatului, douã exemplare originale ale mandatului emis se înainteazã organului de poliţie, în vederea executãrii.
(2) Organul de poliţie procedeazã la arestarea persoanei arãtate în mandat, cãreia îi predã un exemplar al acestuia, dupã care o conduce în cel mult 24 de ore la judecãtorul de drepturi şi libertãţi care a dispus mãsura arestãrii preventive sau, dupã caz, la judecãtorul de camerã preliminarã ori completul la care se aflã spre soluţionare dosarul cauzei.
(3) În vederea executãrii mandatului de arestare preventivã, organul de poliţie poate pãtrunde în domiciliul sau reşedinţa oricãrei persoane fizice, fãrã învoirea acesteia, precum şi în sediul oricãrei persoane juridice, fãrã învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacã existã indicii temeinice din care sã rezulte bãnuiala rezonabilã cã persoana din mandat se aflã în domiciliul sau reşedinţa respectivã.
(4) În cazul în care arestarea preventivã a inculpatului a fost dispusã în lipsã din cauza stãrii sãnãtãţii, din cauzã de forţã majorã sau stare de necesitate, inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive, judecãtorului de drepturi şi libertãţi care a luat mãsura ori, dupã caz, judecãtorului de camerã preliminarã sau completului la care se aflã spre soluţionare dosarul cauzei.
(5) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi procedeazã la audierea inculpatului conform art. 225 alin. (7) şi (8), în prezenţa avocatului acestuia, şi, evaluând declaraţia inculpatului în contextul probelor administrate şi al motivelor avute în vedere la luarea mãsurii, dispune prin încheiere, dupã audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestãrii preventive şi a executãrii mandatului ori, dupã caz, în condiţiile prevãzute de lege, revocarea arestãrii preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacã nu este arestat în altã cauzã.
ART. 232
Negãsirea persoanei prevãzute în mandatul de arestare preventivã
Când persoana menţionatã în mandatul de arestare preventivã nu a fost gãsitã, organul de poliţie însãrcinat cu executarea mandatului încheie un procesverbal prin care constatã aceasta şi înştiinţeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi care a dispus mãsura arestãrii preventive, precum şi organele competente pentru darea în urmãrire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei.
ART. 233
Durata arestãrii preventive a inculpatului în cursul urmãririi penale
(1) În cursul urmãririi penale, durata arestãrii preventive a inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, în afarã de cazul când este prelungitã în condiţiile legii.
(2) Termenul prevãzut la alin. (1) curge de la data punerii în executare a mãsurii faţã de inculpatul arestat preventiv.
(3) Când o cauzã este trecutã pentru continuarea urmãririi penale de la un organ de urmãrire la altul, arestarea preventivã dispusã sau prelungitã anterior rãmâne valabilã. Durata arestãrii preventive se calculeazã potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2).
ART. 234
Prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale
(1) Arestarea preventivã a inculpatului poate fi prelungitã, în cursul urmãririi penale, dacã temeiurile care au determinat arestarea iniţialã impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau existã temeiuri noi care justificã prelungirea mãsurii.
(2) Prelungirea arestãrii preventive se poate dispune numai la propunerea motivatã a procurorului care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã.
(3) În cazul prevãzut la alin. (1), prelungirea arestãrii preventive poate fi dispusã de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere, locul unde s-a constatat sãvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
(4) Dacã arestarea preventivã a fost dispusã iniţial de cãtre un judecãtor de drepturi şi libertãţi de la o instanţã inferioarã celei cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã, prelungirea acestei mãsuri se poate dispune numai de un judecãtor de drepturi şi libertãţi de la instanţa competentã în momentul soluţionãrii propunerii de prelungire sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere, locul unde s-a constatat sãvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
(5) Când, în aceeaşi cauzã, se gãsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestãrii preventive expirã la date diferite, procurorul poate sesiza judecãtorul de drepturi şi libertãţi cu propunerea de prelungire a arestãrii preventive pentru toţi inculpaţii.
ART. 235
Procedura prelungirii arestãrii preventive în cursul urmãririi penale
(1) Propunerea de prelungire a arestãrii preventive împreunã cu dosarul cauzei se depun la judecãtorul de drepturi şi libertãţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestãrii preventive.
(2) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi fixeazã termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestãrii preventive înainte de expirarea mãsurii. Ziua şi ora stabilite se comunicã procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecãtorului de drepturi şi libertãţi a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordã, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
(3) Inculpatul este ascultat de judecãtorul de drepturi şi libertãţi asupra tuturor motivelor pe care se întemeiazã propunerea de prelungire a arestãrii preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(4) În cazul în care inculpatul arestat preventiv se aflã internat în spital şi din cauza stãrii sãnãtãţii nu poate fi adus în faţa judecãtorului de drepturi şi libertãţi sau când, din cauzã de forţã majorã ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilã, propunerea va fi examinatã în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, cãruia i se dã cuvântul pentru a pune concluzii.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi se pronunţã asupra propunerii de prelungire a arestãrii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
ART. 236
Admiterea propunerii de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, dacã apreciazã cã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestãrii preventive a inculpatului, prin încheiere motivatã.
(2) Prelungirea arestãrii preventive a inculpatului se poate dispune pentru o duratã de cel mult 30 de zile.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi poate acorda în cursul urmãririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depãşi 30 de zile. Dispoziţiile alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Durata totalã a arestãrii preventive a inculpatului în cursul urmãririi penale nu poate depãşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
ART. 237
Respingerea propunerii de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, dacã apreciazã cã nu sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege pentru prelungirea arestãrii preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere motivatã, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacã nu este arestat în altã cauzã.
(2) Dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, judecãtorul de drepturi şi libertãţi poate dispune înlocuirea arestãrii preventive cu una dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d).
ART. 238
Arestarea preventivã a inculpatului în procedura de camerã preliminarã şi în cursul judecãţii
(1) Arestarea preventivã a inculpatului poate fi dispusã în procedura de camerã preliminarã şi în cursul judecãţii, de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã sau de cãtre instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza, din oficiu ori la propunerea motivatã a procurorului, pentru o perioadã de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivã dispusã de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi în cursul urmãririi penale. Dispoziţiile art. 225, 226 şi 228-232 se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) În cursul judecãţii, mãsura prevãzutã la alin. (1) se poate dispune de cãtre instanţa de judecatã, în compunerea prevãzutã de lege.
(3) Faţã de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauzã, în cursul urmãririi penale, al procedurii de camerã preliminarã sau al judecãţii, se poate dispune din nou aceastã mãsurã numai dacã au intervenit temeiuri noi care fac necesarã privarea sa de libertate.
ART. 239
Durata maximã a arestãrii preventive a inculpatului în cursul judecãţii în primã instanţã
(1) În cursul judecãţii în primã instanţã, durata totalã a arestãrii preventive a inculpatului nu poate depãşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumãtatea maximului special prevãzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizãrii instanţei de judecatã. În toate cazurile, durata arestãrii preventive în primã instanţã nu poate depãşi 5 ani.
(2) Termenele prevãzute la alin. (1) curg de la data sesizãrii instanţei de judecatã, în cazul când inculpatul se aflã în stare de arest preventiv, sau de la data punerii în executare a mãsurii dupã sesizarea instanţei de judecatã, când faţã de acesta s-a dispus arestarea preventivã în procedura de camerã preliminarã, în cursul judecãţii sau în lipsã.
(3) La expirarea termenelor prevãzute la alin. (1), instanţa de judecatã poate dispune luarea unei alte mãsuri preventive, în condiţiile legii.
ART. 240
Tratamentul medical sub pazã permanentã
(1) În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constatã cã cel arestat preventiv suferã de o boalã care nu poate fi tratatã în reţeaua medicalã a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pazã permanentã în reţeaua medicalã a Ministerului Sãnãtãţii. Motivele care au determinat luarea acestei mãsuri sunt comunicate de îndatã procurorului, în cursul urmãririi penale, sau instanţei de judecatã, în cursul judecãţii.
(2) Timpul în care inculpatul este internat sub pazã permanentã, conform alin. (1), intrã în durata arestãrii preventive.

SECŢIUNEA a 7-a
Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea mãsurilor preventive

ART. 241
Încetarea de drept a mãsurilor preventive
(1) Mãsurile preventive înceteazã de drept:
a) la expirarea termenelor prevãzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecatã ori instanţa de judecatã pronunţã o hotãrâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicãrii pedepsei ori de suspendare a executãrii pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivã;
c) la data rãmânerii definitive a hotãrârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;
d) când s-a împlinit durata maximã a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale, potrivit art. 236 alin. (4), sau al judecãţii în primã instanţã, potrivit art. 239 alin. (1);
e) când au expirat termenele prevãzute de lege, fãrã ca judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã sã fi dispus menţinerea arestãrii preventive în acest termen;
f) în apel, dacã s-a împlinit durata pedepsei pronunţate în hotãrârea de condamnare;
g) în alte cazuri anume prevãzute de lege.
(2) Organul judiciar care a dispus aceastã mãsurã sau, dupã caz, procurorul, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã ori instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza constatã, prin ordonanţã sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept a mãsurii preventive, dispunând, în cazul celui reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndatã în libertate, dacã nu este reţinut ori arestat în altã cauzã.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã se pronunţã, prin încheiere motivatã, asupra încetãrii de drept a mãsurii preventive chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa juridicã a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(4) Persoanei faţã de care s-a dispus mãsura preventivã, precum şi tuturor instituţiilor cu atribuţii în executarea mãsurii li se comunicã de îndatã câte o copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care organul judiciar constatã încetarea de drept a mãsurii preventive.
ART. 242
Revocarea mãsurilor preventive şi înlocuirea unei mãsuri preventive cu o altã mãsurã preventivã
(1) Mãsura preventivã se revocã, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apãrut împrejurãri noi din care rezultã nelegalitatea mãsurii, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestãrii preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacã nu este arestat în altã cauzã.
(2) Mãsura preventivã se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o mãsurã preventivã mai uşoarã, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluãrii împrejurãrilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciazã cã mãsura preventivã mai uşoarã este suficientã pentru realizarea scopului prevãzut la art. 202 alin. (1).
(3) Mãsura preventivã se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o mãsurã preventivã mai grea, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluãrii împrejurãrilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciazã cã mãsura preventivã mai grea este necesarã pentru realizarea scopului prevãzut la art. 202 alin. (1).
(4) În cazul în care mãsura preventivã a fost luatã în cursul urmãririi penale de cãtre procuror sau de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi, organul de cercetare penalã are obligaţia sã îl informeze de îndatã, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea mãsurii preventive. Dacã apreciazã cã informaţiile comunicate justificã revocarea sau înlocuirea mãsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, dupã caz, sesizeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi care a luat mãsura, în termen de 24 de ore de la primirea informãrii. Procurorul este obligat sã sesizeze şi din oficiu judecãtorul de drepturi şi libertãţi, când constatã el însuşi existenţa vreunei împrejurãri care justificã revocarea sau înlocuirea mãsurii preventive luate de acesta.
(5) Cererea de revocare sau înlocuire a mãsurii preventive formulatã de inculpat se adreseazã, în scris, în cursul urmãririi penale, judecãtorului de drepturi şi libertãţi sau judecãtorului de camerã preliminarã, iar în cursul judecãţii, instanţei de judecatã şi se soluţioneazã în termen de 3 zile de la data înregistrãrii acesteia.
(6) În cursul urmãririi penale, procurorul înainteazã judecãtorului de drepturi şi libertãţi dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificatã de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de cãtre judecãtor.
(7) În vederea soluţionãrii cererii de înlocuire a mãsurii preventive, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã fixeazã data de soluţionare a acesteia şi dispune citarea inculpatului.
(8) Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii de înlocuire a mãsurii preventive se face numai dupã ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiazã cererea, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluţioneazã şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintã, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, cãruia i se dã cuvântul pentru a pune concluzii.
(9) Participarea procurorului este obligatorie.
(10) Dacã cererea are ca obiect înlocuirea mãsurii arestãrii preventive sau a mãsurii arestului la domiciliu cu mãsura controlului judiciar pe cauţiune, dacã gãseşte cererea întemeiatã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, prin încheiere, datã în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei.
(11) Dacã se depune cauţiunea în termenul fixat, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, prin încheiere datã în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a mãsurii preventive cu mãsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata mãsurii şi dispune punerea de îndatã în libertate a inculpatului, dacã nu este arestat în altã cauzã.
(12) Dacã nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, prin încheiere datã în camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiatã cererea formulatã de inculpat.
(13) Termenul prevãzut la alin. (10) curge de la data rãmânerii definitive a încheierii prin care se stabileşte valoarea cauţiunii.

SECŢIUNEA a 8-a
Dispoziţii speciale privind mãsurile preventive aplicate minorilor

ART. 243
Condiţii speciale de aplicare faţã de minori a mãsurilor preventive
(1) Faţã de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune mãsuri preventive potrivit dispoziţiilor prevãzute în secţiunile 1-7 din prezentul capitol, cu derogãrile şi completãrile prevãzute în prezentul articol.
(2) Reţinerea şi arestarea preventivã pot fi dispuse şi faţã de un inculpat minor, în mod excepţional, numai dacã efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalitãţii şi dezvoltãrii acestuia nu sunt disproporţionate faţã de scopul urmãrit prin luarea mãsurii.
(3) La stabilirea duratei pentru care se ia mãsura arestãrii preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luãrii, prelungirii sau menţinerii acestei mãsuri.
(4) Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivã a unui minor, încunoştinţarea prevãzutã la art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi cãtre reprezentantul legal al acestuia sau, dupã caz, cãtre persoana în îngrijirea ori supravegherea cãreia se aflã minorul. În cazul luãrii mãsurii arestãrii preventive, despre aceasta şi despre locul de deţinere a minorului este încunoştinţat şi serviciul de probaţiune de pe lângã instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã.
ART. 244
Condiţii speciale de executare a reţinerii şi arestãrii preventive dispuse faţã de minori
Regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularitãţile vârstei, astfel încât mãsurile preventive luate faţã de aceştia sã nu prejudicieze dezvoltarea lor fizicã, psihicã sau moralã, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a mãsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

CAP. II
Aplicarea provizorie a mãsurilor de siguranţã cu caracter medical

SECŢIUNEA 1
Obligarea provizorie la tratament medical

ART. 245
Condiţiile de aplicare şi conţinutul mãsurii
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, pe durata urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã, în cursul procedurii de camerã preliminarã, sau instanţa, în cursul judecãţii, poate dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului, dacã se aflã în situaţia prevãzutã de art. 109 alin. (1) din Codul penal.
(2) Mãsura prevãzutã la alin. (1) constã în obligarea suspectului sau inculpatului sã urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, pânã la însãnãtoşire sau pânã la obţinerea unei ameliorãri care sã înlãture starea de pericol.
(3) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi şi judecãtorul de camerã preliminarã se pronunţã asupra mãsurii prevãzute la alin. (1) în camera de consiliu, prin încheiere motivatã. Instanţa se pronunţã asupra mãsurii prin încheiere motivatã.
ART. 246
Procedura de aplicare şi de ridicare a mãsurii
(1) În cursul urmãririi penale sau al procedurii de camerã preliminarã, dacã apreciazã cã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, procurorul înainteazã judecãtorului de drepturi şi libertãţi sau judecãtorului de camerã preliminarã de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã o propunere motivatã de luare faţã de inculpat a mãsurii obligãrii provizorii la tratament medical.
(2) Propunerea prevãzutã la alin. (1) va fi însoţitã de expertiza medico-legalã din care sã rezulte necesitatea aplicãrii mãsurii obligãrii la tratament medical.
(3) Judecãtorul sesizat conform alin. (1) fixeazã termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrãrii acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.
(4) Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai dupã audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluţioneazã şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintã, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, cãruia i se dã cuvântul pentru a pune concluzii.
(5) Participarea procurorului este obligatorie.
(6) Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a mãsurii obligãrii provizorii la tratament medical sã fie asistat şi de cãtre un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecãtorului de drepturi şi libertãţi. Suspectul sau inculpatul are dreptul sã fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcãtuirea planului terapeutic.
(7) Judecãtorul se pronunţã asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestatã în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendã punerea în aplicare a mãsurii de siguranţã.
(8) Dacã admite propunerea, judecãtorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusã potrivit alin. (2).
(9) În cazul când dupã dispunerea mãsurii s-a produs însãnãtoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stãrii sale de sãnãtate care înlãturã starea de pericol pentru siguranţa publicã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau judecãtorul de camerã preliminarã care a luat mãsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea mãsurii luate. Dispoziţiile alin. (2)-(7) se aplicã în mod corespunzãtor.
(10) Dacã dupã dispunerea mãsurii a fost sesizatã instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia, potrivit alin. (9), se dispune de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã sau, dupã caz, de cãtre instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza.
(11) În cursul judecãţii în primã instanţã şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de cãtre instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza, care solicitã acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale. Dispoziţiile alin. (4)-(9) se aplicã în mod corespunzãtor.
(12) Dacã suspectul sau inculpatul încalcã cu rea-credinţã mãsura obligãrii provizorii la tratament medical, judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa care a luat mãsura ori în faţa cãreia se aflã cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicalã provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile prevãzute la art. 247.

SECŢIUNEA a 2-a
Internarea medicalã provizorie

ART. 247
Condiţiile de aplicare şi conţinutul mãsurii
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, în cursul urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã, pe durata procedurii de camerã preliminarã, sau instanţa, în cursul judecãţii, poate dispune internarea medicalã provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacã luarea mãsurii este necesarã pentru înlãturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publicã.
(2) Mãsura prevãzutã la alin. (1) constã în internarea medicalã nevoluntarã a suspectului sau inculpatului într-o unitate specializatã de asistenţã medicalã, pânã la însãnãtoşire sau pânã la ameliorarea care înlãturã starea de pericol ce a determinat luarea mãsurii.
(3) Dispoziţiile art. 245 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 248
Procedura de aplicare şi de ridicare a mãsurii
(1) În cursul urmãririi penale sau al procedurii de camerã preliminarã, dacã apreciazã cã sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege, procurorul înainteazã judecãtorului de drepturi şi libertãţi sau judecãtorului de camerã preliminarã de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã o propunere motivatã de luare faţã de suspect sau inculpat a mãsurii internãrii medicale provizorii.
(2) Propunerea prevãzutã la alin. (1) va fi însoţitã de acte medicale concludente sau de expertiza medico-legalã psihiatricã.
(3) Judecãtorul sesizat conform alin. (1) fixeazã de îndatã termen de soluţionare a propunerii şi dispune aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.
(4) Soluţionarea propunerii se face numai dupã audierea suspectului sau inculpatului, dacã starea sa de sãnãtate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Când suspectul sau inculpatul se aflã deja internat într-o unitate de asistenţã medicalã şi deplasarea sa nu este posibilã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi procedeazã la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în locul unde se aflã.
(5) Când propunerea prevãzutã la alin. (1) nu este însoţitã de expertiza medicolegalã psihiatricã, instanţa sesizatã dispune efectuarea acesteia, luând, dacã este cazul, şi mãsura internãrii necesare pentru efectuarea expertizei.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a mãsurii internãrii medicale ori la alcãtuirea concretã a planului terapeutic sã fie asistat şi de cãtre un medic desemnat de acesta, ale cãrui concluzii sunt înaintate judecãtorului de drepturi şi libertãţi.
(8) Judecãtorul se pronunţã de îndatã asupra propunerii, printr-o încheiere care poate fi contestatã în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendã punerea în aplicare a mãsurii de siguranţã.
(9) Dacã admite propunerea, judecãtorul dispune internarea medicalã provizorie a suspectului sau inculpatului şi ia mãsuri pentru efectuarea unei expertize medicolegale psihiatrice, dacã aceasta nu a fost fãcutã potrivit alin. (2).
(10) Dacã judecãtorul dispune internarea medicalã provizorie, se iau şi mãsurile prevãzute la art. 229.
(11) Dacã dupã dispunerea mãsurii s-a produs însãnãtoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stãrii sale de sãnãtate care înlãturã starea de pericol, judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau judecãtorul de camerã preliminarã care a luat mãsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea ridicãrii mãsurii aplicate.
(12) Dacã dupã dispunerea mãsurii a fost sesizatã instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia, potrivit alin. (11), se dispune de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã sau, dupã caz, de cãtre instanţa de judecatã în faţa cãreia se aflã cauza.
(13) În cursul judecãţii în primã instanţã şi în apel, faţã de inculpat se poate dispune internarea medicalã provizorie, la propunerea procurorului ori din oficiu, de cãtre instanţa în faţa cãreia se aflã cauza, pe baza expertizei medico-legale psihiatrice. Dispoziţiile alin. (4)-(11) se aplicã în mod corespunzãtor.

CAP. III
Mãsurile asigurãtorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare sãvârşirii infracţiunii

ART. 249
Condiţiile generale de luare a mãsurilor asigurãtorii
(1) Procurorul, în cursul urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de camerã preliminarã ori în cursul judecãţii, poate lua mãsuri asigurãtorii, prin ordonanţã sau, dupã caz, prin încheiere motivatã, atunci când existã o suspiciune rezonabilã cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrãinare sau sustragere de la urmãrire a bunurilor care pot face obiectul confiscãrii speciale ori care pot servi la garantarea executãrii pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparãrii pagubei produse prin infracţiune.
(2) Mãsurile asigurãtorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3) Mãsurile asigurãtorii în vederea confiscãrii speciale şi pentru garantarea executãrii pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4) Mãsurile asigurãtorii în vederea reparãrii pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executãrii cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, pânã la concurenţa valorii probabile a acestora.
(5) Mãsurile asigurãtorii prevãzute la alin. (4) se pot lua, în cursul urmãririi penale, al procedurii de camerã preliminarã şi al judecãţii, şi la cererea pãrţii civile. Mãsurile asigurãtorii luate din oficiu de cãtre organele judiciare prevãzute la alin. (1) pot folosi şi pãrţii civile.
(6) Mãsurile asigurãtorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vãtãmatã este o persoanã lipsitã de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã ori în alte cazuri expres prevãzute de lege.
(7) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autoritãţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public, precum nici exceptate de lege.

ART. 250
Contestarea mãsurilor asigurãtorii
(1) Împotriva mãsurii asigurãtorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altã persoanã interesatã poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicãrii ordonanţei de luare a mãsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în fond.
(2) Contestaţia nu este suspensivã de executare.
(3) Procurorul înainteazã judecãtorului de drepturi şi libertãţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de cãtre acesta.
(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a fãcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivatã, care este definitivã. Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a mãsurii asigurãtorii luate de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã ori de cãtre instanţa de judecatã, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altã persoanã interesatã poate face contestaţie la acest judecãtor ori la aceastã instanţã, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a mãsurii.
(7) Contestaţia nu suspendã executarea şi se soluţioneazã, în şedinţã publicã, prin încheiere motivatã, cu citarea pãrţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.
(8) Dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a mãsurii asigurãtorii.
(9) Întocmirea minutei este obligatorie.
ART. 251
Organele care aduc la îndeplinire mãsurile asigurãtorii
Ordonanţa de luare a mãsurii asigurãtorii se aduce la îndeplinire de cãtre organele de cercetare penalã.
ART. 252
Procedura sechestrului
(1) Organul care procedeazã la aplicarea sechestrului este obligat sã identifice şi sã evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacã este cazul, la evaluatori sau experţi.
(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de platã strãine, titlurile de valoare interne, obiectele de artã şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.
(3) Bunurile perisabile se predau autoritãţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate sã le primeascã şi sã le valorifice de îndatã.
(4) Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de platã strãine se depun la cea mai apropiatã instituţie bancarã.
(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artã sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre pãstrare instituţiilor de specialitate.
(6) Obiectele prevãzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacã obiectele sunt strict necesare urmãririi penale, procedurii de camerã preliminarã sau judecãţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauzã a unei soluţii definitive.
(7) Obiectele sechestrate se pãstreazã pânã la ridicarea sechestrului.
(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea fãcutã potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se consemneazã, dupã caz, pe numele suspectului sau inculpatului ori al persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus instituirea sechestrului, cãruia i se predã recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.
ART. 253
Procesul-verbal de sechestru şi inscripţia ipotecarã
(1) Organul care aplicã sechestrul încheie un proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 252, descriind în amãnunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se aratã şi bunurile exceptate de lege de la urmãrire, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (7), gãsite la persoana cãreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemneazã obiecţiile suspectului sau inculpatului ori ale pãrţii responsabile civilmente, precum şi cele ale altor persoane interesate.
(2) Un exemplar al procesului-verbal prevãzut la alin. (1) se lasã persoanei asupra bunurilor cãreia s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasã acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înainteazã şi organului judiciar care a dispus luarea mãsurii asigurãtorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
(3) Pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
ART. 254
Poprirea
(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau pãrţii responsabile civilmente de cãtre o a treia persoanã ori de cãtre cel pãgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevãzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţeazã sechestrul.
(2) Sumele de bani prevãzute la alin. (1) vor fi consemnate de cãtre debitori, dupã caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţã, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecãtorului de camerã preliminarã ori instanţei de judecatã în termen de 24 de ore de la consemnare.
ART. 255
Restituirea lucrurilor
(1) Dacã procurorul sau judecãtorul de drepturi şi libertãţi, în cursul urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã sau instanţa de judecatã, în procedura de camerã preliminarã ori în cursul judecãţii, constatã, la cerere sau din oficiu, cã lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoanã care le-a primit spre a le pãstra sunt proprietatea persoanei vãtãmate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri. Dispoziţiile art. 250 se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacã prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel cãruia îi sunt restituite sã le pãstreze pânã la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.
ART. 256
Restabilirea situaţiei anterioare
Instanţa de judecatã, în cursul judecãţii, poate lua mãsuri de restabilire a situaţiei anterioare sãvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilã.

TITLUL VI
Acte procesuale şi procedurale comune

CAP. I
Citarea, comunicarea actelor procedurale şi mandatul de aducere

ART. 257
Modul de citare
(1) Chemarea unei persoane în faţa organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã se face prin citaţie scrisã. Citarea se poate face şi prin notã telefonicã sau telegraficã, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(2) Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedurã se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei comunitare ori prin serviciul poştal sau de curierat.
(3) Persoanele prevãzute la alin. (2) sunt obligate sã îndeplineascã procedura de citare şi sã comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte de termenul de citare stabilit de organul judiciar.
(4) În cazul prevãzut la art. 80, persoanele vãtãmate şi pãrţile civile pot fi citate prin reprezentantul legal sau printr-o publicaţie de circulaţie naţionalã.
(5) Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronicã, în cazul în care organul judiciar are mijloacele tehnice pentru a dovedi cã citaţia a fost primitã.
(6) Minorul cu o vârstã mai micã de 16 ani va fi citat, în plic închis, prin intermediul pãrinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil.
(7) Organul judiciar poate comunica şi oral persoanei prezente termenul urmãtor, aducându-i la cunoştinţã consecinţele neprezentãrii. În cursul urmãririi penale, aducerea la cunoştinţã a termenului se menţioneazã într-un proces-verbal, care se semneazã de cãtre persoana astfel citatã.
ART. 258
Conţinutul citaţiei
(1) Citaţia este individualã şi trebuie sa cuprindã urmãtoarele:
a) denumirea organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã care emite citaţia, sediul sãu, data emiterii şi numãrul dosarului;
b) numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;
c) adresa celui citat;
d) ora, ziua, luna şi anul, locul de înfãţişare, precum şi invitarea celui citat sã se prezinte la data şi locul indicate;
e) menţiunea cã partea citatã are dreptul la un avocat cu care sã se prezinte la termenul fixat;
f) dacã este cazul, menţiunea cã, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. (4), apãrarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care sã se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;
g) menţiunea cã partea citatã poate, în vederea exercitãrii dreptului la apãrare, sã consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului;
h) consecinţele neprezentãrii în faţa organului judiciar.
(2) Citaţia transmisã suspectului sau inculpatului trebuie sã cuprindã încadrarea juridicã şi denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea cã, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere.
(3) Citaţia se semneazã de cel care o emite.
ART. 259
Locul de citare
(1) Suspectul, inculpatul, pãrţile în proces, precum şi alte persoane se citeazã la adresa unde locuiesc, iar dacã aceasta nu este cunoscutã, la adresa locului lor de muncã, prin serviciul de personal al unitãţii la care lucreazã.
(2) Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la aceastã obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectãrii obligaţiei.
(3) Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie datã în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.
(4) Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacã nu s-a prezentat dupã prima citare legal îndeplinitã.
(5) Dacã nu se cunosc adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul sãu de muncã, citaţia se afişeazã la sediul organului judiciar care a emis-o.
(6) Bolnavii sau persoanele aflate, dupã caz, în spitale, aşezãminte medicale ori de asistenţã socialã se citeazã prin administraţia acestora.
(7) Persoanele private de libertate se citeazã la locul de deţinere, prin administraţia acestuia.
(8) Pentru persoanele care alcãtuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursã, citarea se face la cãpitãnia portului unde este înregistratã nava.
(9) Dacã suspectul sau inculpatul locuieşte în strãinãtate, citarea se face, pentru primul termen, potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandatã. În acest caz, avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadã a îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de judecatã, suspectul sau inculpatul va fi înştiinţat prin citaţie cã are obligaţia de a indica o adresã pe teritoriul României, o adresã de poştã electronicã sau mesagerie electronicã, unde urmeazã sã i se facã toate comunicãrile privind procesul. În cazul în care nu se conformeazã, comunicãrile i se vor face prin scrisoare recomandatã, recipisa de predare la poşta românã a scrisorii, în cuprinsul cãreia vor fi menţionate actele care se expediazã, ţinând loc de dovadã de îndeplinire a procedurii.
(10) Personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetãţenii români trimişi sã lucreze în cadrul organizaţiilor internaţionale, membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se aflã în strãinãtate, precum şi cetãţenii români aflaţi în strãinãtate în interes de serviciu, inclusiv membrii de familie care îi însoţesc, se citeazã prin intermediul unitãţilor care i-au trimis în strãinãtate.
(11) La stabilirea termenului pentru înfãţişarea suspectului sau inculpatului aflat în strãinãtate se ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul cãruia se afla suspectul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea înfãţişãrii sã fie primitã cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilitã pentru înfãţişare.
(12) Instituţiile, autoritãţile publice şi alte persoane juridice se citeazã la sediul acestora, iar în cazul neidentificãrii sediului, se aplicã în mod corespunzãtor dispoziţiile alin. (5).
ART. 260
Înmânarea citaţiei
(1) Citaţia se înmâneazã, oriunde este gãsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire.
(2) Dacã persoana citatã refuzã sã primeascã citaţia sau, primind-o, refuzã sau nu poate sã semneze dovada de primire, persoana însãrcinatã sã comunice citaţia o lasã celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişeazã pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal.
(3) În cazul în care scrisoarea recomandatã prin care se citeazã un suspect sau inculpat care locuieşte în strãinãtate nu poate fi înmânatã, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştã, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, dupã caz.
(4) Citarea se poate realiza şi prin intermediul autoritãţilor competente ale statului strãin dacã:
a) adresa celui citat este necunoscutã sau inexactã;
b) nu a fost posibilã trimiterea citaţiei prin intermediul poştei;
c) dacã citarea prin poştã a fost ineficientã sau necorespunzãtoare.
(5) Când citarea se face potrivit art. 259 alin. (6)-(8), unitãţile acolo arãtate sunt obligate a înmâna de îndatã citaţia persoanei citate sub luare de dovadã, certificându-i semnãtura sau arãtând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnãtura acesteia. Dovada este predatã agentului procedural, iar acesta o înainteazã organului de urmãrire penalã sau instanţei de judecatã care a emis citaţia.
(6) Citaţia destinatã unei instituţii sau autoritãţi publice ori altei persoane juridice se predã la registraturã sau funcţionarului însãrcinat cu primirea corespondenţei. Dispoziţiile alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 261
Înmânarea citaţiei altor persoane
(1) Dacã persoana citatã nu se aflã acasã, agentul înmâneazã citaţia soţului, unei rude sau oricãrei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânatã unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernãmânt.
(2) Dacã persoana citatã locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arãtate la alin. (1), citaţia se predã administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.
(3) Persoana care primeşte citaţia semneazã dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnãtura, încheie proces-verbal. Dacã aceasta refuzã sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişeazã citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.
(4) În lipsa persoanelor arãtate la alin. (1) şi (2), agentul este obligat sã se intereseze când poate gãsi persoana citatã pentru a-i înmâna citaţia. Când nici pe aceastã cale nu se poate ajunge la înmânare, agentul afişeazã citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal.
(5) În cazul când persoana citatã locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacã în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat sã facã investigaţii pentru a afla aceasta. Dacã investigaţiile au rãmas fãrã rezultat, agentul afişeazã citaţia pe uşa principalã a clãdirii, încheind proces-verbal şi fãcând menţiune despre împrejurãrile care au fãcut imposibilã înmânarea citaţiei.
(6) Când comunicarea citaţiei nu se poate face, deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuinţat ori destinatarul actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv, agentul întocmeşte un proces-verbal care menţioneazã situaţiile constatate, pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.
ART. 262
Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei
(1) Dovada de primire a citaţiei trebuie sã cuprindã numãrul dosarului, denumirea organului de urmãrire penalã sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citatã. De asemenea, trebuie sã cuprindã data înmânãrii citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnãtura celui care înmâneazã citaţia, certificarea de cãtre acesta a identitãţii şi semnãturii persoanei cãreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arãtarea calitãţii acesteia.
(2) Ori de câte ori cu prilejul predãrii sau afişãrii unei citaţii se încheie un procesverbal, acesta va cuprinde în mod corespunzãtor şi menţiunile arãtate la alin. (1).
ART. 263
Incidente privind citarea
(1) Orice neregularitate cu privire la citare nu este luatã în considerare în cazul în care partea lipsã la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul urmãtor producerii ei, dacã la acest termen ea a fost prezentã sau legal citatã.
(2) În lipsa pãrţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocatã de cãtre procuror, de cãtre pãrţi ori din oficiu, însã numai la termenul la care ea s-a produs.
ART. 264
Comunicarea altor acte procedurale
(1) Comunicarea celorlalte acte de procedurã se face potrivit dispoziţiilor prevãzute în prezentul capitol.
(2) În cazul persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de procedurã se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronicã disponibil la locul de detenţie.
ART. 265
Mandatul de aducere
(1) O persoanã poate fi adusã în faţa organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã pe baza unui mandat de aducere, dacã, fiind anterior citatã, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesarã, sau dacã nu a fost posibilã comunicarea corespunzãtoare a citaţiei şi împrejurãrile indicã fãrã echivoc cã persoana se sustrage de la primirea citaţiei.
(2) Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacã aceastã mãsurã se impune în interesul rezolvãrii cauzei.
(3) În cursul urmãririi penale mandatul de aducere se emite de cãtre organul de urmãrire penalã, iar în cursul judecãţii de cãtre instanţã.
(4) În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesarã pãtrunderea fãrã consimţãmânt într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmãririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivatã a procurorului, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia în a cãrei circumscripţie se aflã sediul parchetului din care face parte procurorul.
(5) Cererea formulatã de procuror, în cursul urmãririi penale, trebuie sã cuprindã:
a) motivarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la alin. (1) şi (2);
b) indicarea infracţiunii care constituie obiectul urmãririi penale şi numele suspectului sau al inculpatului;
c) indicarea adresei unde se aflã persoana pentru care se solicitã emiterea mandatului de aducere.
(6) Cererea prin care se solicitã, în cursul urmãririi penale, emiterea unui mandat de aducere se soluţioneazã în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor.
(7) În cazul în care apreciazã cã cererea este întemeiatã, judecãtorul de drepturi şi libertãţi dispune motivat, prin încheiere definitivã, admiterea solicitãrii parchetului şi încuviinţarea aducerii persoanei solicitate, emiţând de îndatã mandatul de aducere.
(8) Mandatul de aducere emis de judecãtorul de drepturi şi libertãţi trebuie sã cuprindã:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;
d) scopul pentru care a fost emis;
e) numele persoanei care urmeazã a fi adusã cu mandat şi adresa unde locuieşte. În cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie sã menţioneze infracţiunea care constituie obiectul urmãririi penale;
f) indicarea temeiului şi motivarea necesitãţii emiterii mandatului de aducere;
g) menţiunea cã mandatul de aducere poate fi folosit o singurã datã;
h) semnãtura judecãtorului şi ştampila instanţei.
(9) În cazul în care judecãtorul de drepturi şi libertãţi apreciazã cã nu sunt satisfãcute condiţiile prevãzute la alin. (1), (2) şi (4), dispune, prin încheiere definitivã, respingerea cererii, ca neîntemeiatã.
(10) Mandatul de aducere emis de organul de urmãrire penalã, în cursul urmãririi penale, sau de instanţã, în cursul judecãţii, trebuie sã cuprindã, în mod corespunzãtor, menţiunile prevãzute la alin. (8).
(11) Organul judiciar ascultã, de îndatã, persoana adusã cu mandat de aducere sau, dupã caz, efectueazã de îndatã actul care a necesitat prezenţa acesteia.
(12) Persoanele aduse cu mandat rãmân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata impusã de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a fãcut necesarã prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afarã de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivã a acestora.

Executarea mandatului de aducere
ART. 266
(1) Mandatul de aducere se executã prin organele de ordine publicã şi siguranţã naţionalã. Persoana cãreia i se încredinţeazã executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicitã sã o însoţeascã. În cazul în care persoana indicatã în mandat refuzã sã însoţeascã persoana care executã mandatul sau încearcã sã fugã, aceasta va fi adusã prin constrângere.
(2) În vederea executãrii mandatului emis de judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau de instanţa de judecatã, organele prevãzute la alin. (1) pot pãtrunde în locuinţa sau sediul oricãrei persoane, în care existã indicii cã se aflã cel cãutat, în cazul în care acesta refuzã sã coopereze, împiedicã executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmãrit.
(3) Dacã persoana arãtatã în mandatul de aducere nu poate fi adusã din motive de boalã, cel însãrcinat cu executarea mandatului constatã aceasta într-un procesverbal, care se înainteazã de îndatã organului de urmãrire penalã sau, dupã caz, instanţei de judecatã.
(4) Dacã cel însãrcinat cu executarea mandatului de aducere nu gãseşte persoana prevãzutã în mandat la adresa indicatã, face cercetãri şi, dacã acestea au rãmas fãrã rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetãrile fãcute. Procesul-verbal se înainteazã, de îndatã, organului de urmãrire penalã sau, dupã caz, instanţei de judecatã.
(5) Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unitãţii militare sau prin poliţia militarã.
(6) Activitãţile desfãşurate cu ocazia executãrii mandatului de aducere sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie sã cuprindã:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) menţiuni despre activitãţile desfãşurate.
ART. 267
(1) În vederea realizãrii procedurii de citare, a comunicãrii actelor de procedurã sau a aducerii cu mandat la desfãşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat.
(2) Organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate sã colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecatã în vederea asigurãrii accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.

CAP. II
Termenele

ART. 268
Consecinţele nerespectãrii termenului
(1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decãderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului fãcut peste termen.
(2) Când o mãsurã procesualã nu poate fi luatã decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului mãsurii.
(3) Pentru celelalte termene procedurale se aplicã, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulitãţi.
ART. 269
Calculul termenelor procedurale
(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevãzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afarã de cazul când legea dispune altfel.
(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe sã curgã termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
(3) Termenele socotite pe luni sau pe ani expirã, dupã caz, la sfârşitul zilei corespunzãtoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzãtoare din ultimul an. Dacã aceastã zi cade într-o lunã care nu are zi corespunzãtoare, termenul expirã în ultima zi a acelei luni.
(4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrãtoare, termenul expirã la sfârşitul primei zile lucrãtoare care urmeazã.
ART. 270
Acte considerate ca fãcute în termen
(1) Actul depus înãuntrul termenului prevãzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militarã sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandatã este considerat ca fãcut în termen. Înregistrarea sau atestarea fãcutã de cãtre administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea fãcutã de unitatea militarã pe actul depus servesc ca dovadã a datei depunerii actului.
(2) Dacã un act care trebuia fãcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşealã vãditã a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competenţã, se considerã cã a fost depus în termen, chiar dacã actul ajunge la organul judiciar competent dupã expirarea termenului fixat.
(3) Cu excepţia cãilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca fãcut în termen dacã data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înãuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.
ART. 271
Calculul termenelor în cazul mãsurilor privative sau restrictive de drepturi
În calculul termenelor privind mãsurile preventive sau orice mãsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intrã în durata acestuia.

CAP III
Cheltuielile judiciare

ART. 272
Acoperirea cheltuielilor judiciare
(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedurã, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probã, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfãşurarea procesului penal se acoperã din sumele avansate de stat sau plãtite de pãrţi.
(2) Cheltuielile judiciare prevãzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse distinct, dupã caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.
ART. 273
Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului
(1) Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmãrire penalã ori de instanţã au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţã şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.
(2) Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul la venitul de la locul de muncã, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmãrire penalã sau la instanţã.
(3) Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncã, este îndreptãţit sã primeascã o compensare.
(4) Expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însãrcinãrii date, în cazurile şi în condiţiile prevãzute prin dispoziţii legale.
(5) Sumele acordate potrivit alin. (1), (3) şi (4) se plãtesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa cãruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.
ART. 274
Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare la urmãrirea penalã, condamnare, amânarea aplicãrii pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei
(1) În caz de renunţare la urmãrirea penalã, condamnare, amânare a aplicãrii pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rãmân în sarcina statului.
(2) Când sunt mai mulţi inculpaţi, procurorul sau, dupã caz, instanţa hotãrãşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei pãrţi se ţine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de mãsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
(3) Partea responsabilã civilmente, în mãsura în care este obligatã solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligatã în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
ART. 275
Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri
(1) Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate dupã cum urmeazã:
1. în caz de achitare, de cãtre:
a) persoana vãtãmatã, în mãsura în care i se reţine o culpã procesualã;
b) partea civilã cãreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în mãsura în care i se reţine o culpã procesualã;
c) inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;
2. în caz de încetare a procesului penal, de cãtre:
a) inculpat, dacã existã o cauzã de nepedepsire;
b) persoana vãtãmatã, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilã a fost tardiv introdusã;
c) partea prevãzutã în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penalã;
3. dacã inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de cãtre:
a) persoana vãtãmatã, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilã ori s-a dispus clasarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului;
b) inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situaţii decât cele prevãzute în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-c) ori încetarea procesului penal;
4. în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare sunt suportate de cãtre stat.
(2) În cazul declarãrii apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricãrei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de cãtre persoana cãreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.
(3) În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rãmân în sarcina acestuia.
(4) În cazul când mai multe pãrţi sau persoane vãtãmate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotãrãşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.
(5) Dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi 2 şi ale alin. (2)-(4) se aplicã în mod corespunzãtor în cazul dispunerii în cursul urmãririi penale a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor şi mãsurilor dispuse de organele de urmãrire penalã.
(6) Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, rãmân în sarcina statului.
ART. 276
Plata cheltuielilor judiciare fãcute de pãrţi
(1) În caz de condamnare, inculpatul este obligat sã plãteascã persoanei vãtãmate, precum şi pãrţii civile cãreia i s-a admis acţiunea civilã cheltuielile judiciare fãcute de acestea.
(2) Când acţiunea civilã este admisã numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totalã sau parţialã a cheltuielilor judiciare.
(3) În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa se pronunţã asupra cheltuielilor la cererea pãrţilor.
(4) În situaţiile prevãzute la alin. (1) şi (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacã existã şi parte responsabilã civilmente, se aplicã în mod corespunzãtor dispoziţiile art. 274 alin. (2) şi (3).
(5) În caz de achitare, persoana vãtãmatã sau partea civilã este obligatã sã plãteascã inculpatului şi, dupã caz, pãrţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare fãcute de aceştia, în mãsura în care au fost provocate de persoana vãtãmatã sau de partea civilã.
(6) În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

CAP. IV
Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlãturarea unor omisiuni vãdite

ART. 277
Modificãri în acte procedurale
(1) Orice adãugare, corecturã ori suprimare fãcutã în cuprinsul unui act procedural este luatã în considerare numai dacã aceste modificãri sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de cãtre cei care l-au semnat.
(2) Modificãrile neconfirmate, dar care nu schimbã înţelesul frazei, rãmân valabile.
(3) Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât sã nu se poatã face adãugãri.
ART. 278
Îndreptarea erorilor materiale
(1) Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptã de însuşi organul de urmãrire penalã, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau de camerã preliminarã ori de instanţa care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
(2) În vederea îndreptãrii erorii, pãrţile pot fi chemate spre a da lãmuriri.
(3) Despre îndreptarea efectuatã organul judiciar întocmeşte, dupã caz, un procesverbal sau o încheiere, fãcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
ART. 279
Înlãturarea unor omisiuni vãdite
Dispoziţiile art. 278 se aplicã şi în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vãdite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, avocaţi, potrivit art. 272 şi 273, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea mãsurilor asigurãtorii.

CAP. V
Nulitãţile

ART. 280
Efectele nulitãţii
(1) Încãlcarea dispoziţiilor legale care reglementeazã desfãşurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condiţiile prevãzute expres de prezentul cod.
(2) Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când existã o legãturã directã între acestea şi actul declarat nul.
(3) Atunci când constatã nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacã este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale.
ART. 281
Nulitãţile absolute
(1) Determinã întotdeauna aplicarea nulitãţii încãlcarea dispoziţiilor privind:
a) compunerea completului de judecatã;
b) competenţa materialã şi competenţa personalã a instanţelor judecãtoreşti, atunci când judecata a fost efectuatã de o instanţã inferioarã celei legal competente;
c) publicitatea şedinţei de judecatã;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
f) asistarea de cãtre avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte pãrţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
(2) Nulitatea absolutã se constatã din oficiu sau la cerere.
(3) Încãlcarea dispoziţiilor legale prevãzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocatã în orice stare a procesului.
(4) Încãlcarea dispoziţiilor legale prevãzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocatã:
a) pânã la încheierea procedurii în camera preliminarã, dacã încãlcarea a intervenit în cursul urmãririi penale sau în procedura camerei preliminare;
b) în orice stare a procesului, dacã încãlcarea a intervenit în cursul judecãţii;
c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încãlcarea, când instanţa a fost sesizatã cu un acord de recunoaştere a vinovãţiei.
ART. 282
Nulitãţile relative
(1) Încãlcarea oricãror dispoziţii legale în afara celor prevãzute la art. 281 determinã nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vãtãmare drepturilor pãrţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlãturatã altfel decât prin desfiinţarea actului.
(2) Nulitatea relativã poate fi invocatã de procuror, suspect, inculpat, celelalte pãrţi sau persoana vãtãmatã, atunci când existã un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încãlcate.
(3) Nulitatea relativã se invocã în cursul sau imediat dupã efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevãzute la alin. (4).
(4) Încãlcarea dispoziţiilor legale prevãzute la alin. (1) poate fi invocatã:
a) pânã la închiderea procedurii de camerã preliminarã, dacã încãlcarea a intervenit în cursul urmãririi penale sau în aceastã procedurã;
b) pânã la primul termen de judecatã cu procedura legal îndeplinitã, dacã încãlcarea a intervenit în cursul urmãririi penale, când instanţa a fost sesizatã cu un acord de recunoaştere a vinovãţiei;
c) pânã la urmãtorul termen de judecatã cu procedura completã, dacã încãlcarea a intervenit în cursul judecãţii.
(5) Nulitatea relativã se acoperã atunci când:
a) persoana interesatã nu a invocat-o în termenul prevãzut de lege;
b) persoana interesatã a renunţat în mod expres la invocarea nulitãţii.

CAP. VI
Amenda judiciarã

ART. 283
Abateri judiciare
(1) Urmãtoarele abateri sãvârşite în cursul procesului penal se sancţioneazã cu amendã judiciarã de la 100 lei la 1.000 lei:
a) neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşitã ori cu întârziere a lucrãrilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricãror alte lucrãri, dacã prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfãşurarea procesului penal;
b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşitã a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
(2) Lipsa nejustificatã a martorului, precum şi a persoanei vãtãmate, pãrţii civile sau pãrţii civilmente responsabile, chemate sã dea declaraţii, sau pãrãsirea, fãrã permisiune ori fãrã un motiv întemeiat, a locului unde urmeazã a fi audiate se sancţioneazã cu amendã judiciarã de la 250 lei la 5.000 lei.
(3) Lipsa nejustificatã a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fãrã a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apãrarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplinã a tuturor drepturilor procesuale, se sancţioneazã cu amendã judiciarã de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.
(4) Urmãtoarele abateri sãvârşite în cursul procesului penal se sancţioneazã cu amendã judiciarã de la 500 lei la 5.000 lei:
a) împiedicarea în orice mod a exercitãrii, în legãturã cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecãtoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;
b) lipsa nejustificatã a expertului sau interpretului legal citat;
c) tergiversarea de cãtre expert sau interpret a îndeplinirii însãrcinãrilor primite;
d) neîndeplinirea de cãtre orice persoanã a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de cãtre reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însãrcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
e) nerespectarea obligaţiei de pãstrare, prevãzutã la art. 160 alin. (3);
f) neluarea de cãtre reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul cãreia urmeazã a se efectua o expertizã a mãsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de cãtre orice persoanã a efectuãrii expertizei în condiţiile legii;
g) nerespectarea de cãtre pãrţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a mãsurilor luate de cãtre preşedintele completului de judecatã potrivit art. 359;
h) nerespectarea de cãtre avocaţii pãrţilor a mãsurilor luate de cãtre preşedintele completului de judecatã potrivit art. 359, cu excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedeazã la audierea pãrţilor, martorilor şi experţilor;
i) manifestãrile ireverenţioase ale pãrţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricãror alte persoane faţã de judecãtor sau procuror;
j) manifestãrile ireverenţioase ale avocaţilor faţã de judecãtor sau procuror, dupã avertizarea în acest sens, cu excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedeazã la audierea pãrţilor, martorilor şi experţilor;
k) nerespectarea de cãtre suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal;
l) neîndeplinirea de cãtre martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit art. 120 alin. (2) lit. c);
m) neîndeplinirea în mod nejustificat de cãtre organul de cercetare penalã a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;
n) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţã a drepturilor procesuale şi procedurale de cãtre pãrţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;
o) neîndeplinirea obligaţiei prevãzute la art. 142 alin. (2) sau a obligaţiei prevãzute la art. 152 alin. (3) de cãtre furnizorii de servicii de telecomunicaţii, informatice sau financiare;
p) neîndeplinirea obligaţiei prevãzute la art. 147 alin. (5) de cãtre unitãţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectueazã activitãţi de transport sau transfer de informaţii;
q) neîndeplinirea obligaţiei prevãzute la art. 153 alin. (4) de cãtre furnizorul de servicii sau de persoana în posesia cãreia sunt sau care are sub control datele prevãzute la art. 153 alin. (1).
(5) Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, dupã caz, potrivit legii.
(6) Aplicarea amenzii judiciare nu înlãturã rãspunderea penalã, în cazul în care fapta constituie infracţiune.
ART. 284
Procedura privitoare la amenda judiciarã
(1) Amenda se aplicã de organul de urmãrire penalã prin ordonanţã, iar de judecãtorul de drepturi şi libertãţi, de judecãtorul de camerã preliminarã şi de instanţa de judecatã, prin încheiere.
(2) Persoana amendatã poate cere scutirea de amendã ori reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare.
(3) Dacã persoana amendatã justificã de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii.
(4) Cererea de scutire sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţã va fi soluţionatã de un alt procuror, prin ordonanţã motivatã.
(5) Cererea de scutire sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionatã de un alt complet de judecatã, prin încheiere.

PARTEA SPECIALĂ

TITLUL I
Urmãrirea penalã

CAP. I
Dispoziţii generale

ART. 285
Obiectul urmãririi penale
(1) Urmãrirea penalã are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au sãvârşit o infracţiune şi la stabilirea rãspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacã este sau nu cazul sã se dispunã trimiterea în judecatã.
(2) Procedura din cursul urmãririi penale este nepublicã.
ART. 286
Actele organelor de urmãrire penalã
(1) Procurorul dispune asupra actelor sau mãsurilor procesuale şi soluţioneazã cauza prin ordonanţã, dacã legea nu prevede altfel.
(2) Ordonanţa trebuie sã cuprindã:
a) denumirea parchetului şi data emiterii;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c) fapta care face obiectul urmãririi penale, încadrarea juridicã a acesteia şi, dupã caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) obiectul actului sau mãsurii procesuale ori, dupã caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora;
e) date referitoare la mãsurile asigurãtorii, mãsurile de siguranţã cu caracter medical şi mãsurile preventive luate în cursul urmãririi;
f) alte menţiuni prevãzute de lege;
g) semnãtura celui care a întocmit-o.
(3) Procurorul confirmã un act sau o mãsurã procesualã prin înscrierea acestei menţiuni şi a temeiului de drept pe actul în cauzã.
(4) Organele de cercetare penalã dispun, prin ordonanţã, asupra mãsurilor procesuale numai în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege. În cursul urmãririi penale formuleazã propuneri prin referat. Dispoziţiile alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 287
Pãstrarea unor acte de urmãrire penalã
(1) Când legea prevede cã un act sau o mãsurã procesualã trebuie sã fie încuviinţatã, autorizatã sau confirmatã, un exemplar al actului rãmâne la procuror.
(2) În cazurile în care procurorul sesizeazã judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã ori alte autoritãţi prevãzute de lege, în vederea soluţionãrii propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmãririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legãturã cu cererea sau propunerea formulatã. Organul de urmãrire penalã pãstreazã originalul actelor, în vederea continuãrii urmãririi penale.

CAP. II
Sesizarea organelor de urmãrire penalã

SECŢIUNEA 1
Reglementãri generale

ART. 288
Modurile de sesizare
(1) Organul de urmãrire penalã este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevãzute de lege ori se sesizeazã din oficiu.
(2) Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, la sesizarea formulatã de persoana prevãzutã de lege, la cererea de urmãrire penalã a autoritãţii competente ori cu autorizarea organului prevãzut de lege, urmãrirea penalã nu poate începe în lipsa acestora. Acţiunea penalã nu poate fi pusã în mişcare în lipsa acestora.
(3) În cazul infracţiunilor sãvârşite de militari, sesizarea comandantului este necesarã numai în ceea ce priveşte infracţiunile prevãzute la art. 413-417 din Codul penal.
ART. 289
Plângerea
(1) Plângerea este încunoştinţarea fãcutã de o persoanã fizicã sau juridicã, referitoare la o vãtãmare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
(2) Plângerea trebuie sã cuprindã: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formeazã obiectul plângerii, precum şi indicarea fãptuitorului şi mijloacelor de probã, dacã sunt cunoscute.
(3) Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie sã fie special, iar procura rãmâne ataşatã plângerii.
(4) Dacã este fãcutã în scris, plângerea trebuie semnatã de persoana vãtãmatã sau de mandatar.
(5) Plângerea în formã electronicã îndeplineşte condiţiile de formã numai dacã este certificatã prin semnãturã electronicã, în conformitate cu prevederile legale.
(6) Plângerea formulatã oral se consemneazã într-un proces-verbal de cãtre organul care o primeşte.
(7) Plângerea se poate face şi de cãtre unul dintre soţi pentru celãlalt soţ sau de cãtre copilul major pentru pãrinţi. Persoana vãtãmatã poate sã declare cã nu îşi însuşeşte plângerea.
(8) Pentru persoana lipsitã de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul sãu legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsã poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevãzute de legea civilã. În cazul în care fãptuitorul este persoana care reprezintã legal sau încuviinţeazã actele persoanei vãtãmate, sesizarea organelor de urmãrire penalã se face din oficiu.
(9) Plângerea greşit îndreptatã la organul de urmãrire penalã sau la instanţa de judecatã se trimite, pe cale administrativã, organului judiciar competent.
(10) În cazul în care plângerea este întocmitã de cãtre o persoanã care locuieşte pe teritoriul României, cetãţean român, strãin sau persoanã fãrã cetãţenie, şi prin aceasta se sesizeazã sãvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat sã primeascã plângerea şi sã o transmitã organului competent din ţara pe teritoriul cãreia a fost comisã infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciarã în materie penalã se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 290
Denunţul
(1) Denunţul este încunoştinţarea fãcutã de cãtre o persoanã fizicã sau juridicã despre sãvârşirea unei infracţiuni.
(2) Denunţul se poate face numai personal, dispoziţiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) şi (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzãtor.
ART. 291
Sesizãrile fãcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane
Orice persoanã cu funcţie de conducere într-o unitate publicã sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţã de sãvârşirea în acea unitate a unei infracţiuni pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, este obligatã sã sesizeze de îndatã organul de urmãrire penalã şi sã ia mãsuri sã nu disparã urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probã.
ART. 292
Sesizarea din oficiu
Organul de urmãrire penalã se sesizeazã din oficiu dacã aflã cã s-a sãvârşit o infracţiune pe orice altã cale decât cele prevãzute la art. 289-291 şi încheie un proces-verbal în acest sens.
ART. 293
Constatarea infracţiunii flagrante
(1) Este flagrantã infracţiunea descoperitã în momentul sãvârşirii sau imediat dupã sãvârşire.
(2) Este de asemenea consideratã flagrantã şi infracţiunea al cãrei fãptuitor, imediat dupã sãvârşire, este urmãrit de organele de ordine publicã şi de siguranţã naţionalã, de persoana vãtãmatã, de martorii oculari sau de strigãtul public ori prezintã urme care justificã suspiciunea rezonabilã cã ar fi sãvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de naturã a-l presupune participant la infracţiune.
(3) În cazul infracţiunii flagrante organele de ordine publicã şi siguranţã naţionalã întocmesc un proces-verbal, în care consemneazã toate aspectele constatate şi activitãţile desfãşurate, pe care îl înainteazã de îndatã procurorului.
(4) Plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatãrii infracţiunii sunt puse la dispoziţia procurorului.
ART. 294
Examinarea sesizãrii
(1) La primirea sesizãrii organul de urmãrire penalã procedeazã la verificarea competenţei sale, iar în cazul prevãzut la art. 48 alin. (2) înainteazã procurorului cauza împreunã cu propunerea de trimitere a sesizãrii organului competent.
(2) În situaţia în care actul de sesizare nu îndeplineşte condiţiile de formã prevãzute de lege ori descrierea faptei în actul de sesizare este incompletã sau neclarã, organele de urmãrire penalã îl cheamã pe autorul sesizãrii şi îi solicitã sã completeze actul de sesizare.
(3) Dacã sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege, nu a fost completatã potrivit alin. (2) sau dacã din cuprinsul acesteia rezultã vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitãrii acţiunii penale prevãzute la art. 16 alin. (1), organul de cercetare penalã înainteazã procurorului actele împreunã cu propunerea de clasare.
(4) În cazul în care procurorul apreciazã propunerea întemeiatã, dispune, prin ordonanţã, clasarea.

SECŢIUNEA a 2-a
Plângerea prealabilã

ART. 295
Plângerea prealabilã
(1) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã o astfel de plângere.
(2) Plângerea prealabilã se adreseazã organului de cercetare penalã sau procurorului, potrivit legii.
(3) Dispoziţiile art. 289 alin. (1)-(6) şi (8) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 296
Termenul de introducere a plângerii prealabile
(1) Plângerea prealabilã trebuie sã fie introdusã în termen de 3 luni din ziua în care persoana vãtãmatã a aflat despre sãvârşirea faptei.
(2) Când persoana vãtãmatã este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când persoana îndreptãţitã a reclama a aflat despre sãvârşirea faptei.
(3) În cazul în care plângerea prealabilã este formulatã împotriva reprezentantului legal al acestora, termenul menţionat curge de la data numirii unui alt reprezentant legal.
(4) Plângerea prealabilã greşit îndreptatã se considerã valabilã, dacã a fost introdusã în termen la organul judiciar necompetent.
(5) Plângerea prealabilã greşit îndreptatã la organul de urmãrire penalã sau la instanţa de judecatã se trimite, pe cale administrativã, organului judiciar competent.
ART. 297
Obligaţiile organului de urmãrire penalã în procedura plângerii prealabile
(1) La primirea plângerii prealabile, organul de urmãrire penalã verificã dacã aceasta îndeplineşte condiţiile de formã şi dacã a fost depusã în termenul prevãzut de lege. În cazul în care constatã cã este tardivã, organul de cercetare penalã înainteazã procurorului actele încheiate împreunã cu propunerea de clasare.
(2) Dacã într-o cauzã în care s-au fãcut acte de urmãrire penalã se constatã cã este necesarã plângerea prealabilã, organul de urmãrire penalã cheamã persoana vãtãmatã şi o întreabã dacã înţelege sã facã plângere. În caz afirmativ, organul de urmãrire penalã continuã cercetarea. În caz contrar, înainteazã procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.
ART. 298
Procedura în cazul infracţiunii flagrante
(1) În caz de infracţiune flagrantã, organul de cercetare penalã este obligat sã constate sãvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.
(2) Dupã constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmãrire penalã cheamã persoana vãtãmatã şi, dacã aceasta declarã cã face plângere prealabilã, continuã urmãrirea penalã. În caz contrar, organul de cercetare penalã înainteazã procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.

CAP. III
Conducerea şi supravegherea activitãţii organelor de cercetare penalã de cãtre procuror

ART. 299
Obiectul supravegherii
(1) Procurorul supravegheazã activitatea organelor de cercetare penalã, astfel ca orice infracţiune sã fie descoperitã şi orice persoanã care a sãvârşit o infracţiune sã fie trasã la rãspundere penalã.
(2) De asemenea, procurorul exercitã supravegherea activitãţii organelor de cercetare penalã astfel ca niciun suspect sau inculpat sã nu fie reţinut decât în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege.
ART. 300
Modalitãţile de exercitare a supravegherii
(1) Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de cercetare penalã, vegheazã ca actele de urmãrire penalã sã fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
(2) Organele de cercetare penalã sunt obligate dupã sesizare sã îl informeze pe procuror despre activitãţile pe care le efectueazã sau urmeazã sã le efectueze.
(3) În exercitarea atribuţiei de a conduce activitatea de urmãrire penalã, procurorul ia mãsurile necesare sau dã dispoziţii organelor de cercetare penalã care iau aceste mãsuri. Procurorul poate sã asiste la efectuarea oricãrui act de cercetare penalã sau sã îl efectueze personal.
(4) În exercitarea atribuţiei de supraveghere a activitãţii de urmãrire penalã, procurorul poate sã cearã spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penalã, care este obligat sã îl trimitã de îndatã, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formeazã obiectul cercetãrii. Procurorul poate reţine orice cauzã în vederea efectuãrii urmãririi penale.
ART. 301
Trimiterea la organul competent
(1) Când procurorul constatã cã urmãrirea penalã nu se efectueazã de organul de cercetare penalã prevãzut de lege, ia mãsuri ca urmãrirea sã fie fãcutã de organul competent, procedând potrivit art. 63.
(2) În cazul prevãzut la alin. (1), actele sau mãsurile procesuale legal efectuate rãmân valabile.
(3) Când procurorul constatã cã existã vreunul dintre cazurile prevãzute la art. 43, dispune reunirea cauzelor, trimiţând ulterior cauza organului competent.
ART. 302
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penalã la altul
(1) Procurorul poate sã dispunã, dupã necesitate, ca într-o cauzã urmãrirea penalã sã fie efectuatã de un alt organ de cercetare decât cel sesizat.
(2) Preluarea unei cauze de cãtre un organ de cercetare penalã ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercitã supravegherea urmãririi penale în acea cauzã, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penalã care preia cauza.
ART. 303
Dispoziţiile date de procuror
(1) Procurorul poate sã dispunã cu privire la efectuarea oricãrui act de urmãrire penalã de organele de cercetare penalã ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penalã speciale, dupã caz.
(2) Dispoziţiile date de procuror în legãturã cu efectuarea actelor de cercetare penalã sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevãzute de lege în constatarea infracţiunilor. Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penalã speciale nu pot da îndrumãri sau dispoziţii privind cercetarea penalã.
(3) În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de cãtre organul de cercetare penalã a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducãtorul organului de cercetare penalã, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare sã comunice procurorului mãsurile dispuse, ori poate aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevãzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, dupã caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului prevãzut la art. 55 alin. (4) şi (5).
ART. 304
Infirmarea actelor procesuale sau procedurale
(1) Când procurorul constatã cã un act sau o mãsurã procesualã a organului de cercetare penalã nu este datã cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiatã, o infirmã motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã şi în cazul verificãrii efectuate de cãtre procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.

CAP. IV
Efectuarea urmãririi penale

SECŢIUNEA 1
Desfãşurarea urmãririi penale

ART. 305
Începerea urmãririi penale
(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege şi se constatã cã nu existã vreunul dintre cazurile care împiedicã exercitarea acţiunii penale prevãzute la art. 16 alin. (1), organul de urmãrire penalã dispune începerea urmãririi penale cu privire la faptã.
(2) Începerea urmãririi penale se dispune prin ordonanţã care cuprinde, dupã caz, menţiunile prevãzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) şi g).
(3) Ordonanţa de începere a urmãririi penale emisã de organul de cercetare penalã este supusã confirmãrii prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de cãtre procurorul care exercitã supravegherea activitãţii de cercetare penalã, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmãririi penale, organul de cercetare penalã fiind obligat sã prezinte totodatã şi dosarul cauzei.
ART. 306
Obligaţiile organelor de urmãrire penalã
(1) Pentru realizarea obiectului urmãririi penale organele de cercetare penalã au obligaţia ca, dupã sesizare, sã caute şi sã strângã datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor care au sãvârşit infracţiuni, sã ia mãsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, sã obţinã şi sã administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101.
(2) Organele de cercetare penalã au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferã amânare, chiar dacã privesc o cauzã pentru care nu au competenţa de a efectua urmãrirea penalã.
(3) Dupã începerea urmãririi penale, organele de cercetare penalã strâng şi administreazã probele, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului.
(4) Organul de urmãrire penalã se pronunţã, prin ordonanţã motivatã, în condiţiile art. 100 alin. (3) şi (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenţei sale.
(5) Când organul de cercetare penalã apreciazã cã este necesarã administrarea unor mijloace de probã sau folosirea unor tehnici speciale de investigare, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmãrire penalã, numai de procuror sau, dupã caz, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi, formuleazã propuneri motivate, care trebuie sã cuprindã datele şi informaţiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreunã cu dosarul cauzei.
ART. 307
Aducerea la cunoştinţã a calitãţii de suspect
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţã, înainte de prima sa audiere, aceastã calitate, fapta pentru care este suspectatã, încadrarea juridicã a acesteia, drepturile procesuale prevãzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
ART. 308
Procedura administrãrii anticipate a probatoriului
(1) Atunci când existã riscul ca unele probe sã nu mai poatã fi administrate în faţa instanţei, procurorul poate sesiza judecãtorul de drepturi şi libertãţi în vederea administrãrii anticipate a probatoriului.
(2) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi stabileşte de îndatã data şi locul administrãrii probei ori probelor, dispunându-se citarea pãrţilor şi subiecţilor procesuali principali.
(3) Participarea procurorului este obligatorie.
(4) Dacã intervin împrejurãri sau temeiuri noi, poate fi fãcutã o nouã cerere pentru administrarea anticipatã a probatoriului, cu aplicarea corespunzãtoare a dispoziţiilor alin. (1)-(3).
ART. 309
Punerea în mişcare a acţiunii penale
(1) Acţiunea penalã se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţã, în cursul cercetãrii penale, de îndatã ce se constatã cã existã probe din care rezultã motive întemeiate de a crede cã o persoanã a sãvârşit o infracţiune şi nu existã vreunul dintre cazurile de împiedicare prevãzute la art. 16 alin. (1).
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale este comunicatã inculpatului de cãtre organul de urmãrire penalã care îl cheamã pentru a-l audia. Dispoziţiile art. 108 se aplicã în mod corespunzãtor, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3) La cerere, inculpatului i se elibereazã o copie a ordonanţei prin care a fost dispusã mãsura.
(4) Atunci când considerã necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului şi la comunicarea prevãzute la alin. (2).
(5) Organul de urmãrire penalã continuã urmãrirea şi fãrã a-l audia pe inculpat atunci când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispãrut.
ART. 310
Dispoziţii privind luarea unor mãsuri faţã de fãptuitor
(1) În cazul infracţiunii flagrante, orice persoanã are dreptul sã îl prindã pe fãptuitor.
(2) Dacã fãptuitorul a fost prins în condiţiile alin. (1), persoana care l-a reţinut trebuie sã îl predea de îndatã, împreunã cu corpurile delicte, precum şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate, organelor de urmãrire penalã, care întocmesc un proces-verbal.
ART. 311
Extinderea urmãririi penale sau schimbarea încadrãrii juridice
(1) În cazul în care, dupã începerea urmãririi penale, organul de urmãrire penalã constatã fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurãri, care pot duce la schimbarea încadrãrii juridice a faptei, dispune extinderea urmãririi penale sau schimbarea încadrãrii juridice.
(2) Organul de cercetare penalã care a dispus extinderea urmãririi penale sau schimbarea încadrãrii juridice este obligat sã îl informeze pe procuror cu privire la mãsura dispusã.
(3) Organul judiciar care a dispus extinderea urmãririi penale sau schimbarea încadrãrii juridice este obligat sã îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.
(4) În cazul în care extinderea urmãririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmãrire penalã are obligaţia sã procedeze faţã de aceste persoane potrivit art. 307.
(5) Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmãririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevãzute la alin. (1) poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la aspectele noi.

SECŢIUNEA a 2-a
Suspendarea urmãririi penale

ART. 312
Cazurile de suspendare
(1) În cazul când se constatã printr-o expertizã medico-legalã cã suspectul sau inculpatul suferã de o boalã gravã, care îl împiedicã sã ia parte la procesul penal, organul de cercetare penalã înainteazã procurorului propunerile sale împreunã cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmãririi penale.
(2) Suspendarea urmãririi penale se dispune şi în situaţia în care existã un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţã de o persoanã.
(3) Suspendarea urmãririi penale se dispune şi pe perioada desfãşurãrii procedurii de mediere, potrivit legii.
ART. 313
Sarcina organului de urmãrire pe timpul suspendãrii
(1) Dupã suspendarea urmãririi penale, procurorul restituie dosarul cauzei organului de cercetare penalã ori poate dispune preluarea sa.
(2) Ordonanţa de suspendare a urmãririi penale se comunicã pãrţilor şi subiecţilor procesuali principali.
(3) În timpul cât urmãrirea este suspendatã, organele de cercetare penalã continuã sã efectueze toate actele a cãror îndeplinire nu este împiedicatã de situaţia suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apãrare al pãrţilor sau subiecţilor procesuali. La reluarea urmãririi penale, actele efectuate în timpul suspendãrii pot fi refãcute, dacã este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.
(4) Organul de cercetare penalã este obligat sã verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendãrii, dacã mai subzistã cauza care a determinat suspendarea urmãririi penale.

SECŢIUNEA a 3-a
Clasarea şi renunţarea la urmãrirea penalã

ART. 314
Soluţiile de neurmãrire şi netrimitere în judecatã
(1) Dupã examinarea sesizãrii, când constatã cã au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmãrire penalã sau din oficiu, soluţioneazã cauza prin ordonanţã, dispunând:
a) clasarea, când nu exercitã acţiunea penalã ori, dupã caz, stinge acţiunea penalã exercitatã, întrucât existã unul dintre cazurile prevãzute la art. 16 alin. (1);
b) renunţarea la urmãrirea penalã, când nu existã interes public în urmãrirea penalã a inculpatului.
(2) Procurorul întocmeşte o singurã ordonanţã chiar dacã lucrãrile dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacã se dau acestora rezolvãri diferite conform alin. (1).
ART. 315
Clasarea
(1) Clasarea se dispune când:
a) nu se poate începe urmãrirea penalã întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formã esenţiale ale sesizãrii ori existã unul dintre cazurile prevãzute la art. 16 alin. (1);
b) nu se poate pune în mişcare acţiunea penalã sau aceasta nu mai poate fi exercitatã întrucât existã unul dintre cazurile prevãzute la art. 16 alin. (1).
(2) Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevãzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:
a) ridicarea sau menţinerea mãsurilor asigurãtorii;
b) confiscarea sau restituirea bunurilor ridicate;
c) sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totalã sau parţialã a unui înscris;
d) cheltuielile judiciare;
e) sesizarea judecãtorului de drepturi şi libertãţi în vederea confiscãrii sau restituirii cauţiunii, dupã caz.
(3) Dacã în cursul urmãririi penale s-a luat una dintre mãsurile de siguranţã prevãzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.
(4) În ordonanţã se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a mãsurii preventive dispuse în cauzã.
ART. 316
Înştiinţarea despre clasare
(1) Ordonanţa de clasare se comunicã în copie persoanei care a fãcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau persoanelor interesate, care au solicitat comunicarea soluţiei.
(2) În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţeazã prin adresã administraţia locului de deţinere cu privire la încetarea de drept a mãsurii arestãrii preventive, în vederea punerii de îndatã în libertate a inculpatului.
ART. 317
Restituirea dosarului organului de cercetare penalã
Procurorul sesizat cu propunerea de clasare de cãtre organul de cercetare penalã, atunci când constatã cã nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a dispune clasarea sau când dispune clasarea parţial şi disjunge cauza conform art. 46, restituie dosarul organului de cercetare penalã.
ART. 318
Renunţarea la urmãrirea penalã
(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, procurorul poate renunţa la urmãrirea penalã când, în raport de persoana inculpatului, de conduita avutã anterior sãvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de sãvârşire, de scopul urmãrit şi de împrejurãrile concrete de sãvârşire, de urmãrile produse sau care s-ar fi putut produce prin sãvârşirea infracţiunii, de eforturile depuse de inculpat pentru înlãturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, constatã cã nu existã un interes public în urmãrirea acestuia.
(2) Renunţarea la urmãrirea penalã poate avea loc numai dupã punerea în mişcare a acţiunii penale şi înainte de sesizarea camerei preliminare.
(3) Procurorul dispune ca inculpatul sã îndeplineascã una sau mai multe dintre urmãtoarele obligaţii:
a) sã înlãture consecinţele faptei penale sau sã repare paguba produsã ori sã convinã cu partea civilã o modalitate de reparare a acesteia;
b) sã cearã public scuze persoanei vãtãmate;
c) sã îşi îndeplineascã obligaţiile de întreţinere scadente;
d) sã presteze o muncã neremuneratã în folosul comunitãţii, pe o perioadã cuprinsã între 30 şi 60 de zile, în afarã de cazul în care, din cauza stãrii de sãnãtate, persoana nu poate presta aceastã muncã;
e) sã frecventeze un program de consiliere derulat sau monitorizat de serviciul de probaţiune.
(4) În cazul în care procurorul dispune ca inculpatul sã îndeplineascã obligaţiile prevãzute la alin. (3), prin ordonanţã stabileşte termenul pânã la care acestea urmeazã a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni.
(5) Ordonanţa de renunţare la urmãrire cuprinde, dupã caz, menţiunile prevãzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind mãsurile dispuse conform alin. (3) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul pânã la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevãzute la alin. (3) din prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare.
(6) Dacã inculpatul nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiilor în termen de 6 luni de la comunicarea ordonanţei, procurorul revocã ordonanţa. O nouã renunţare la urmãrirea penalã nu mai este posibilã în aceeaşi cauzã.
(7) Inculpatului şi celorlalte persoane interesate, care au solicitat comunicarea soluţiei, li se comunicã o copie a ordonanţei prin care procurorul a dispus renunţarea la urmãrirea penalã.
ART. 319
Continuarea urmãririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului
(1) În caz de clasare ca urmare a constatãrii cã a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, precum şi în cazul renunţãrii procurorului la urmãrirea penalã, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmãririi penale.
(2) Dacã dupã introducerea cererii în termenul legal se constatã un alt caz de netrimitere în judecatã decât cele prevãzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.
(3) Dacã nu se constatã situaţia prevãzutã la alin. (2), se va adopta prima soluţie de netrimitere în judecatã.
ART. 320
Modul de sesizare a procurorului pentru soluţionarea cauzei
Organul de cercetare penalã care constatã incidenţa unuia dintre cazurile care determinã clasarea cauzei sau renunţarea la urmãrire penalã trimite dosarul la procuror cu propunere corespunzãtoare.

SECŢIUNEA a 4-a
Terminarea urmãririi penale

ART. 321
Înaintarea dosarului privind pe inculpat
(1) De îndatã ce urmãrirea penalã este terminatã, organul de cercetare înainteazã dosarul procurorului, însoţit de un referat.
(2) Referatul trebuie sã cuprindã menţiunile prevãzute la art. 286 alin. (4), precum şi date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probã şi mãsurile luate cu privire la ele în cursul cercetãrii penale, precum şi locul unde se aflã.
(3) Când urmãrirea penalã priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie sã cuprindã menţiunile arãtate la alin. (2) cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacã este cazul, trebuie sã se arate pentru care fapte ori fãptuitori se propune clasarea sau renunţarea la urmãrire.
ART. 322
Verificarea lucrãrilor urmãririi penale
(1) În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penalã potrivit art. 320 şi art. 321 alin. (1), procurorul procedeazã la verificarea lucrãrilor urmãririi penale şi se pronunţã asupra acestora.
(2) Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţã şi cu precãdere.
ART. 323
Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmãrire penalã
(1) În situaţia în care procurorul constatã cã urmãrirea penalã nu este completã sau cã nu a fost efectuatã cu respectarea dispoziţiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmãrirea penalã în vederea completãrii sau refacerii urmãririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penalã potrivit dispoziţiilor art. 302.
(2) Atunci când completarea sau refacerea urmãririi penale este necesarã numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpaţi, iar disjungerea nu este posibilã, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penalã.
(3) Ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângã menţiunile arãtate la art. 286 alin. (2), indicarea actelor de urmãrire penalã ce trebuie efectuate ori refãcute, a faptelor sau împrejurãrilor ce urmeazã a fi constatate şi a mijloacelor de probã ce urmeazã a fi administrate.

SECŢIUNEA a 5-a
Dispoziţii privind efectuarea urmãririi penale de cãtre procuror

ART. 324
Efectuarea urmãririi penale de cãtre procuror
(1) Urmãrirea penalã se efectueazã în mod obligatoriu de cãtre procuror în cazurile prevãzute de lege.
(2) Procurorul poate dispune preluarea oricãrei cauze în care exercitã supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmãrirea penalã.
(3) În cazurile în care procurorul efectueazã urmãrirea penalã, poate delega, prin ordonanţã, organelor de cercetare penalã efectuarea unor acte de urmãrire penalã.
(4) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea mãsurilor restrictive de drepturi şi libertãţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau mãsuri procesuale nu pot forma obiectul delegãrii prevãzute la alin. (3).
ART. 325
Preluarea cauzelor de la alte parchete
(1) Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuãrii sau supravegherii urmãririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivatã a conducãtorului parchetului ierarhic superior.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor şi când legea prevede o altã subordonare ierarhicã.
ART. 326
Trimiterea cauzei la un alt parchet
Când existã o suspiciune rezonabilã cã activitatea de urmãrire penalã este afectatã din cauza împrejurãrilor cauzei sau calitãţii pãrţilor ori existã pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea pãrţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispoziţiile art. 73 şi 74 fiind aplicabile în mod corespunzãtor.

CAP. V
Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei

ART. 327
Rezolvarea cauzelor
Atunci când constatã cã au fost respectate dispoziţiile legale care garanteazã aflarea adevãrului, cã urmãrirea penalã este completã şi existã probele necesare şi legal administrate, procurorul:
a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecatã, dacã din materialul de urmãrire penalã rezultã cã fapta existã, cã a fost sãvârşitã de inculpat şi cã acesta rãspunde penal;
b) emite ordonanţã prin care claseazã sau renunţã la urmãrire, potrivit dispoziţiilor legale.
ART. 328
Cuprinsul rechizitoriului
(1) Rechizitoriul se limiteazã la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmãrirea penalã şi cuprinde în mod corespunzãtor menţiunile prevãzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinutã în sarcina inculpatului şi încadrarea juridicã a acesteia, probele şi mijloacele de probã, cheltuielile judiciare, menţiunile prevãzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecatã.
(2) În rechizitoriu se aratã numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţã, cu indicarea calitãţii lor în proces, şi locul unde urmeazã a fi citate.
(3) Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacã lucrãrile urmãririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacã se dau acestora rezolvãri diferite, potrivit art. 327.
ART. 329
Actul de sesizare a instanţei
(1) Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecatã.
(2) Rechizitoriul însoţit de dosarul cauzei şi de un numãr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente sã judece cauza în fond.
(3) În situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba românã, se vor lua mãsuri pentru traducerea autorizatã a rechizitoriului, care va fi ataşatã actelor menţionate la alin. (2). Când nu existã traducãtori autorizaţi, traducerea rechizitoriului se face de o persoanã care poate comunica cu inculpatul.
(4) Inculpatul, cetãţean român aparţinând unei minoritãţi naţionale, poate solicita sã îi fie comunicatã o traducere a rechizitoriului în limba maternã.
ART. 330
Dispoziţiile privitoare la mãsurile preventive sau asigurãtorii
Când procurorul dispune trimiterea în judecatã a inculpatului, rechizitoriul poate sã cuprindã şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei mãsuri preventive ori a unei mãsuri asigurãtorii.
ART. 331
Dispoziţiile privitoare la mãsurile de siguranţã
Dacã apreciazã cã faţã de inculpat este necesarã luarea unei mãsuri de siguranţã cu caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei mãsuri.

CAP. VI
Reluarea urmãririi penale

ART. 332
Cazurile de reluare a urmãririi penale
(1) Urmãrirea penalã este reluatã în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare;
b) restituire a cauzei de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã;
c) redeschidere a urmãririi penale.
(2) Reluarea urmãririi penale nu poate avea loc dacã a intervenit o cauzã care împiedicã punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
ART. 333
Reluarea urmãririi penale dupã suspendare
Reluarea urmãririi penale dupã suspendare are loc când se constatã de procuror ori de organul de cercetare penalã, dupã caz, cã a încetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare penalã care constatã cã a încetat cauza de suspendare înainteazã dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluãrii.
ART. 334
Reluarea urmãririi penale în caz de restituire
(1) Urmãrirea penalã este reluatã atunci când judecãtorul de camerã preliminarã a dispus restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b).
(2) În cazul în care hotãrârea se întemeiazã pe dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a), reluarea se dispune de cãtre conducãtorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevãzut de lege, numai atunci când constatã cã pentru completarea omisiunilor este necesarã efectuarea unor acte de urmãrire penalã. Prin ordonanţa de reluare a urmãririi penale se vor menţiona şi actele ce urmeazã a fi efectuate.
(3) În cazurile de restituire prevãzute la alin. (1) şi (2) procurorul efectueazã urmãrirea penalã ori, dupã caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanţã actele de urmãrire penalã ce urmeazã a fi efectuate.
ART. 335
Reluarea în caz de redeschidere a urmãririi penale
(1) Dacã procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constatã, ulterior, cã nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmã ordonanţa şi dispune redeschiderea urmãririi penale. Dispoziţiile art. 317 se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) În cazul în care au apãrut fapte sau împrejurãri noi din care rezultã cã a dispãrut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul infirmã ordonanţa şi dispune redeschiderea urmãririi penale.
(3) Ordonanţa dispusã conform alin. (1) este supusã confirmãrii judecãtorului de camerã preliminarã în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulitãţii. Judecãtorul de camerã preliminarã hotãrãşte prin încheiere motivatã, în camera de consiliu, fãrã participarea inculpatului şi a procurorului, asupra legalitãţii şi temeiniciei ordonanţei procurorului de infirmare a clasãrii. Încheierea judecãtorului de camerã preliminarã este definitivã.
(4) În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmãrirea penalã, reluarea urmãririi penale are loc atunci când judecãtorul de camerã preliminarã a admis plângerea împotriva soluţiei şi a trimis cauza la procuror în vederea completãrii urmãririi penale. Dispoziţiile judecãtorului de camerã preliminarã sunt obligatorii pentru organul de urmãrire penalã.

CAP. VII
Plângerea împotriva mãsurilor şi actelor de urmãrire penalã

ART. 336
Dreptul de a face plângere
(1) Orice persoanã poate face plângere împotriva mãsurilor şi actelor de urmãrire penalã, dacã prin acestea s-a adus o vãtãmare intereselor sale legitime.
(2) Plângerea se adreseazã procurorului care supravegheazã activitatea organului de cercetare penalã şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penalã.
(3) Introducerea plângerii nu suspendã aducerea la îndeplinire a mãsurii sau a actului care formeazã obiectul plângerii.
ART. 337
Obligaţia de înaintare a plângerii
Când plângerea a fost depusã la organul de cercetare penalã, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei sã o înainteze procurorului împreunã cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.
ART. 338
Termenul de rezolvare
Procurorul este obligat sã rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi sã comunice de îndatã persoanei care a fãcut plângerea un exemplar al ordonanţei.
ART. 339
Plângerea împotriva actelor procurorului
(1) Plângerea împotriva mãsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvã de primprocurorul parchetului sau, dupã caz, de procurorul general al parchetului de pe lângã curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului.
(2) În cazul când mãsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângã curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de cãtre aceştia, plângerea se rezolvã de procurorul ierarhic superior.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã în mod corespunzãtor atunci când ierarhia funcţiilor într-o structurã a parchetului e stabilitã prin lege specialã.
(4) În cazul soluţiilor de clasare ori de renunţare la urmãrire, când acestea au fost dispuse prin rechizitoriu, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.
(5) Ordonanţele prin care se soluţioneazã plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau mãsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunicã persoanei care a fãcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.
(6) Dispoziţiile art. 336-338 se aplicã în mod corespunzãtor, dacã legea nu dispune altfel.
ART. 340
Plângerea împotriva soluţiilor de neurmãrire sau netrimitere în judecatã
(1) Persoana a cãrei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmãrirea penalã, dispusã prin ordonanţã sau rechizitoriu, a fost respinsã conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecãtorul de camerã preliminarã de la instanţa cãreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa sã judece cauza în primã instanţã.
(2) Dacã plângerea nu a fost rezolvatã în termenul prevãzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând dupã împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionatã plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicãrii modului de rezolvare.
ART. 341
Soluţionarea plângerii de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã
(1) Dupã înregistrarea plângerii la instanţa competentã, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecãtorului de camerã preliminarã.
(2) Judecãtorul de camerã preliminarã stabileşte termenul de soluţionare, care este comunicat petentului, procurorului şi pãrţilor, care pot depune note scrise, împreunã cu un exemplar al plângerii.
(3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicãrii prevãzute la alin. (2), transmite judecãtorului de camerã preliminarã dosarul cauzei.
(4) În situaţia în care plângerea a fost depusã la procuror, acesta o va înainta împreunã cu dosarul cauzei instanţei competente.
(5) Judecãtorul de camerã preliminarã se pronunţã asupra plângerii prin încheiere motivatã, în camera de consiliu, fãrã participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor, putând dispune una dintre urmãtoarele soluţii:
a) respinge plângerea, ca tardivã sau inadmisibilã, ori, dupã caz, ca nefondatã, menţinând soluţia atacatã;
b) admite plângerea, desfiinţeazã soluţia atacatã şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe ori, dupã caz, a completa urmãrirea penalã;
c) admite plângerea, desfiinţeazã soluţia atacatã şi dispune începerea judecãţii, când probele existente la dosar sunt suficiente şi legal administrate;
d) admite plângerea şi schimbã temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate.
(6) Încheierea prin care a fost soluţionatã plângerea este definitivã.
(7) Plângerea greşit îndreptatã se trimite organului competent.

TITLUL II
Camera preliminarã

ART. 342
Obiectul procedurii în camera preliminarã
Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea legalitãţii sesizãrii instanţei, precum şi verificarea legalitãţii administrãrii probelor ori efectuãrii actelor de cãtre organele de urmãrire penalã.
ART. 343
Durata procedurii în camera preliminarã
Durata procedurii în camera preliminarã este de cel mult 30 de zile de la data înregistrãrii cauzei la instanţã, dar nu poate fi mai micã de 15 zile de la aceeaşi datã.
ART. 344
Mãsurile premergãtoare
(1) Dupã înregistrarea dosarului la instanţa competentã, acesta se trimite în aceeaşi zi judecãtorului de camerã preliminarã.
(2) Judecãtorul de camerã preliminarã stabileşte, în funcţie de complexitatea cauzei, data la care va soluţiona cauza.
(3) Copia certificatã a rechizitoriului şi, dupã caz, traducerea autorizatã a acestuia se comunicã de îndatã pãrţilor şi persoanei vãtãmate, în plic sigilat, la locul de deţinere sau prin agentul procedural al instanţei sesizate, al instanţei în circumscripţia cãreia locuiesc sau al instanţei locului indicat de acestea pentru a fi citate.
(4) Inculpatului i se aduce la cunoştinţã prin adresa de trimitere a rechizitoriului cã pânã la data stabilitã potrivit alin. (2) poate formula cereri şi ridica excepţii şi cã îşi poate angaja un avocat pentru a depune note scrise. În cazul în care inculpatul îşi angajeazã un avocat, acesta poate depune notele scrise judecãtorului de camerã preliminarã cu cel puţin 10 zile înainte de data prevãzutã la alin. (2). În cazul în care asistenţa juridicã este obligatorie, judecãtorul de camerã preliminarã desemneazã în cauzã un avocat din oficiu, care poate depune note scrise cu cel puţin 3 zile înainte de data prevãzutã la alin. (2).
(5) Cererile şi excepţiile se comunicã parchetului, care poate rãspunde în scris pânã la termenul de soluţionare stabilit de judecãtorul de camerã preliminarã.
(6) Dacã rechizitoriului îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacã nu au fost respectate condiţiile prevãzute la art. 329, judecãtorul de camerã preliminarã dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizeazã în acest sens conducãtorul parchetului care a emis rechizitoriul.
ART. 345
Procedura de judecatã în camera preliminarã
(1) Judecãtorul de camerã preliminarã hotãrãşte prin încheiere motivatã, în camera de consiliu, fãrã participarea inculpatului şi a procurorului.
(2) La termenul stabilit potrivit art. 344 alin. (2) judecãtorul de camerã preliminarã verificã competenţa instanţei sesizate şi se pronunţã asupra cererilor formulate şi excepţiilor ridicate.
(3) Dacã apreciazã cã instanţa sesizatã nu este competentã, judecãtorul de camerã preliminarã procedeazã potrivit art. 50 şi 51, care se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Probele administrate cu încãlcarea prevederilor legale sunt excluse în condiţiile art. 102.
(5) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.
ART. 346
Soluţiile
(1) În cazul în care constatã cã în cursul urmãririi penale probele au fost administrate în mod legal şi sesizarea instanţei este legalã, judecãtorul de camerã preliminarã dispune prin încheiere începerea judecãţii.
(2) Dupã începerea judecãţii, legalitatea sesizãrii poate fi contestatã doar pentru motive noi, care nu au putut fi invocate în procedura camerei preliminare.
(3) Judecãtorul de camerã preliminarã dispune restituirea cauzei la parchet, prin încheiere, dacã:
a) în urma sesizãrii conducãtorului parchetului care a emis rechizitoriul, în condiţiile art. 344 alin. (6), nu s-au luat mãsuri pentru acoperirea omisiunilor;
b) toate probele din cursul urmãririi penale au fost administrate cu încãlcarea prevederilor legale;
c) sesizarea instanţei este nelegalã.
(4) În cazul în care rechizitoriul priveşte mai multe fapte sau persoane, dispoziţia de începere a judecãţii se limiteazã numai la faptele şi persoanele pentru care judecãtorul de camerã preliminarã a constatat îndeplinirea condiţiilor prevãzute la alin. (1).
(5) În cazul în care judecãtorul de camerã preliminarã exclude una sau mai multe probe administrate cu încãlcarea dispoziţiilor legale, dispune informarea conducãtorului parchetului care a emis rechizitoriul. În termen de 24 de ore de la informare, conducãtorul parchetului comunicã judecãtorului de camerã preliminarã dacã menţine dispoziţia de trimitere în judecatã.
(6) În cazul în care conducãtorul parchetului menţine cererea de începere a judecãţii, judecãtorul de camerã preliminarã dispune prin încheiere începerea judecãţii.
(7) În cazul în care conducãtorul parchetului nu rãspunde în termenul prevãzut la alin. (5) ori aratã cã nu menţine cererea de începere a judecãţii, judecãtorul de camerã preliminarã dispune prin încheiere restituirea cauzei la parchet.
(8) Întocmirea minutei este obligatorie.
ART. 347
Contestaţia
(1) Împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 346 procurorul şi inculpatul pot face contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare.
(2) Contestaţia se judecã de cãtre judecãtorul de camerã preliminarã de la instanţa ierarhic superioarã celei sesizate. Când instanţa sesizatã este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecã de cãtre completul competent, potrivit legii.
(3) Dispoziţiile art. 343-345 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 348
Mãsurile preventive în procedura de camerã preliminarã
(1) Judecãtorul de camerã preliminarã se pronunţã, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a mãsurilor preventive.
(2) În cauzele în care faţã de inculpat s-a dispus o mãsurã preventivã, judecãtorul de camerã preliminarã verificã legalitatea şi temeinicia mãsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207.

TITLUL III
Judecata

CAP. I
Dispoziţii generale

ART. 349
Rolul instanţei de judecatã
Instanţa de judecatã soluţioneazã cauza dedusã judecãţii cu garantarea respectãrii drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrãrii probelor pentru lãmurirea completã a împrejurãrilor cauzei în scopul aflãrii adevãrului, cu respectarea deplinã a legii.
ART. 350
Locul unde se desfãşoarã judecata
(1) Judecata se desfãşoarã la sediul instanţei.
(2) Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata sã se desfãşoare în alt loc.
ART. 351
Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
(1) Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfãşoarã în şedinţã, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
(2) Instanţa este obligatã sã punã în discuţie cererile procurorului, ale pãrţilor sau ale subiecţilor procesuali şi excepţiile ridicate de acestea sau din oficiu şi sã se pronunţe asupra lor prin încheiere motivatã.
(3) Instanţa se pronunţã prin încheiere motivatã şi asupra tuturor mãsurilor luate în cursul judecãţii.
ART. 352
Publicitatea şedinţei de judecatã
(1) Şedinţa de judecatã este publicã, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege. Şedinţa desfãşuratã în camera de consiliu nu este publicã.
(2) Nu pot asista la şedinţa de judecatã minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de pãrţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia personalului care asigurã paza şi ordinea.
(3) Dacã judecarea în şedinţã publicã ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnitãţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a pãrţilor ori din oficiu, poate declara şedinţã nepublicã pentru tot cursul sau pentru o anumitã parte a judecãrii cauzei.
(4) Instanţa poate de asemenea sã declare şedinţã nepublicã la cererea unui martor, dacã prin audierea sa în şedinţã publicã s-ar aduce atingere siguranţei ori demnitãţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vãtãmate sau a pãrţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.
(5) Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţã publicã, dupã ascultarea pãrţilor prezente, a persoanei vãtãmate şi a procurorului. Dispoziţia instanţei este executorie.
(6) În timpul cât şedinţa este nepublicã, nu sunt admise în sala de şedinţã decât pãrţile, persoana vãtãmatã, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a cãror prezenţã este autorizatã de instanţã.
(7) În tot timpul cât judecata se desfãşoarã în şedinţã nepublicã, dosarul cauzei nu este public. Pãrţile, persoana vãtãmatã, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauzã au dreptul de a lua cunoştinţã de actele dosarului.
(8) Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participã la judecata desfãşuratã în şedinţã nepublicã obligaţia de a pãstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului. Încãlcarea acestei obligaţii poate fi sancţionatã cu amendã judiciarã de la 1.000 lei la 10.000 lei, cu excepţia situaţiilor în care aceastã divulgare nu constituie infracţiune.
(9) Pe durata judecãţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de naturã a dezvãlui identitatea persoanei vãtãmate, a pãrţii civile, a pãrţii responsabile civilmente sau a martorilor, în condiţiile prevãzute la alin. (3) sau (4).
(10) Toate actele dosarului, cu excepţia celor clasificate, potrivit legii, sunt publice, cu respectarea protecţiei datelor cu caracter personal şi a vieţii private a subiecţilor procesuali.
(11) În cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicitã, de urgenţã, dupã caz, declasificarea totalã, declasificarea parţialã sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de cãtre apãrãtorul inculpatului.
(12) Dacã autoritatea emitentã nu declasificã total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apãrãtorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevãrului numai în mãsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurãri ce rezultã din ansamblul probelor existente în cauzã.
ART. 353
Citarea pãrţilor la judecatã
(1) Judecata poate avea loc numai dacã persoana vãtãmatã şi pãrţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinitã. Inculpatul, partea civilã, partea responsabilã civilmente şi, dupã caz, reprezentanţii legali ai acestora, precum şi interpreţii se citeazã din oficiu de cãtre instanţã.
(2) Partea prezentã personal, prin reprezentant sau prin apãrãtor ales la un termen, precum şi partea cãreia, personal, prin reprezentant sau apãrãtor ales ori prin funcţionarul sau persoana însãrcinatã cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecatã nu mai sunt citate pentru termenele ulterioare, chiar dacã ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie.
(3) Pentru primul termen de judecatã, persoana vãtãmatã se citeazã cu menţiunea cã se poate constitui parte civilã pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti.
(4) Neprezentarea persoanei vãtãmate şi a pãrţilor citate nu împiedicã judecarea cauzei. Când instanţa considerã cã este necesarã prezenţa uneia dintre pãrţile lipsã, poate lua mãsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata.
(5) Persoana vãtãmatã şi partea prezentã la un termen nu mai sunt citate pentru termenele ulterioare, chiar dacã ar lipsi la vreunul dintre aceste termene. Militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen.
(6) Pe tot parcursul judecãţii, persoana vãtãmatã şi pãrţile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata sã se desfãşoare în lipsã, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele urmãtoare.
(7) Când judecata se amânã, pãrţile şi celelalte persoane care participã la proces iau cunoştinţã de noul termen de judecatã. Pãrţile şi celelalte persoane care au solicitat ca judecata sã se desfãşoare în lipsã, precum şi pãrţile care au primit personal citaţia şi au lipsit de la judecatã în mod nejustificat nu se mai citeazã pentru termenele urmãtoare.
(8) La cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţã, instanţa le înmâneazã citaţii, spre a le servi drept justificare la locul de muncã, în vederea prezentãrii la noul termen.
(9) Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie.
ART. 354
Compunerea instanţei
(1) Instanţa judecã în complet de judecatã, a cãrui compunere este cea prevãzutã de lege.
(2) Completul de judecatã trebuie sã rãmânã acelaşi în tot cursul judecãrii cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba pânã la începerea dezbaterilor.
(3) Dupã începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenitã în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.
ART. 355
Judecata de urgenţã în cauzele cu arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu
(1) Dacã în cauzã sunt inculpaţi arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu, judecata se face de urgenţã şi cu precãdere, termenele de judecatã fiind, de regulã, de 7 zile.
(2) Pentru motive temeinic justificate, instanţa poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.
ART. 356
Asigurarea apãrãrii
(1) Persoana vãtãmatã, inculpatul, celelalte pãrţi şi avocaţii acestora au dreptul sã ia cunoştinţã de actele dosarului în tot cursul judecãţii.
(2) Când persoana vãtãmatã sau una dintre pãrţi se aflã în stare de deţinere, preşedintele completului ia mãsuri ca aceasta sã îşi poatã exercita dreptul prevãzut la alin. (1) şi sã poatã lua contact cu avocatul sãu.
(3) În cursul judecãţii, persoana vãtãmatã şi pãrţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat şi pentru pregãtirea apãrãrii.
(4) În mod excepţional, în situaţia în care persoana vãtãmatã sau una dintre pãrţi aratã cã înţelege sã renunţe la asistenţa juridicã acordatã de avocatul sãu ales, instanţa va acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat şi pregãtirea apãrãrii.
(5) În situaţiile prevãzute la alin. (1)-(4), acordarea înlesnirilor necesare pregãtirii apãrãrii efective trebuie sã fie conformã respectãrii termenului rezonabil al procesului penal.
ART. 357
Atribuţiile preşedintelui completului
(1) Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevãzute de lege, şi decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vãtãmatã şi de pãrţi, dacã rezolvarea acestora nu este datã în cãderea completului.
(2) În cursul judecãţii, preşedintele, dupã consultarea celorlalţi membri ai completului, poate respinge întrebãrile formulate de pãrţi, persoana vãtãmatã şi de procuror, dacã acestea nu sunt concludente şi utile soluţionãrii cauzei.
(3) Dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de şedinţã.
ART. 358
Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
(1) Preşedintele completului anunţã, potrivit ordinii de pe lista de şedinţã, cauza a cãrei judecare este la rând, dispune a se face apelul pãrţilor şi al celorlalte persoane citate şi constatã care dintre ele s-au prezentat. În cazul participanţilor care lipsesc verificã dacã le-a fost înmânatã citaţia în condiţiile art. 260 şi dacã şi-au justificat în vreun fel absenţa.
(2) Pãrţile şi persoana vãtãmatã se pot prezenta şi participa la judecatã chiar dacã nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele având îndatorirea sã stabileascã identitatea acestora.
ART. 359
Asigurarea ordinii şi solemnitãţii şedinţei
(1) Preşedintele vegheazã asupra menţinerii ordinii şi solemnitãţii şedinţei, putând lua mãsurile necesare în acest scop.
(2) Preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecatã, ţinând seama de mãrimea sãlii de şedinţã.
(3) Pãrţile şi persoanele care asistã sau participã la şedinţa de judecatã sunt obligate sã pãstreze disciplina şedinţei.
(4) Când o parte sau oricare altã persoanã tulburã şedinţa ori nesocoteşte mãsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia sã respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepãrtarea ei din salã.
(5) Partea sau persoana îndepãrtatã este chematã în salã înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţã actele esenţiale efectuate în lipsã şi îi citeşte declaraţiile celor audiaţi. Dacã partea sau persoana continuã sã tulbure şedinţa, preşedintele poate dispune din nou îndepãrtarea ei din salã, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.
(6) Dacã partea continuã sã tulbure şedinţa şi cu ocazia pronunţãrii hotãrârii, preşedintele completului poate dispune îndepãrtarea ei din salã, în acest caz hotãrârea urmând a-i fi comunicatã.
ART. 360
Constatarea infracţiunilor de audienţã
(1) Dacã în cursul şedinţei se sãvârşeşte o faptã prevãzutã de legea penalã, preşedintele completului de judecatã constatã acea faptã şi îl identificã pe fãptuitor. Încheierea de şedinţã se trimite procurorului competent.
(2) Procurorul care participã la judecatã poate declara cã pune în mişcare acţiunea penalã şi îl poate reţine pe inculpat.
ART. 361
Pregãtirea şedinţei de judecatã
(1) În vederea repartizãrii pe complete şi a stabilirii primului termen de judecatã, dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii pronunţate în camera preliminarã, dosarele nou-formate vor fi transmise, dupã înregistrare în registratura instanţei, persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor.
(2) Preşedintele completului de judecatã are îndatorirea sã ia din timp toate mãsurile necesare pentru ca la termenul de judecatã fixat judecarea cauzei sã nu sufere amânare.
(3) În acest scop, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele completului, care va lua mãsurile necesare în scopul pregãtirii judecãţii, astfel încât sã se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei.
(4) În cazurile în care asistenţa juridicã este obligatorie, preşedintele completului va lua mãsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu.
(5) În situaţia în care în aceeaşi cauzã au calitatea de inculpat atât persoana juridicã, cât şi reprezentanţii legali ai acesteia, preşedintele verificã dacã inculpatul persoanã juridicã şi-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar, procedeazã la desemnarea unui reprezentant, din rândul practicienilor în insolvenţã.
(6) De asemenea, preşedintele verificã îndeplinirea dispoziţiilor privind citarea şi, dupã caz, procedeazã la completarea ori refacerea acestora.
(7) Preşedintele completului se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecatã sã fie întocmitã şi afişatã la instanţã, cu 24 de ore înaintea termenului de judecatã.
(8) La întocmirea listei se ţine seama de data intrãrii cauzelor la instanţã, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi sau arestaţi la domiciliu şi celor cu privire la care legea prevede cã judecata se face de urgenţã.
ART. 362
Mãsurile preventive în cursul judecãţii
(1) Instanţa se pronunţã, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a mãsurilor preventive.
(2) În cauzele în care faţã de inculpat s-a dispus o mãsurã preventivã, instanţa este datoare sã verifice, în cursul judecãţii, în şedinţã publicã, legalitatea şi temeinicia mãsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 208.
ART. 363
Participarea procurorului la judecatã
(1) Participarea procurorului la judecatã este obligatorie.
(2) În cursul judecãţii, procurorul exercitã rol activ, în vederea aflãrii adevãrului şi a respectãrii dispoziţiilor legale.
(3) În cursul judecãţii, procurorul formuleazã cereri, ridicã excepţii şi pune concluzii. Cererile şi concluziile procurorului trebuie sã fie motivate.
(4) Când în cursul judecãţii constatã cã a intervenit vreuna dintre cauzele care împiedicã exercitarea acţiunii penale, procurorul pune, dupã caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.
ART. 364
Participarea inculpatului la judecatã şi drepturile acestuia
(1) Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere la judecatã este obligatorie.
(2) Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacã acesta este dispãrut, se sustrage de la judecatã ori şi-a schimbat adresa fãrã a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificãrilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresã.
(3) Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacã, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei.
(4) Pe tot parcursul judecãţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, sã fie judecat în lipsã, fiind reprezentat de avocatul sãu ales sau din oficiu.
(5) Dacã apreciazã necesarã prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere.
ART. 365
Participarea celorlalte pãrţi la judecatã şi drepturile acestora
(1) Partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot fi reprezentate de avocat.
(2) Partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii.
ART. 366
Participarea persoanei vãtãmate la judecatã şi drepturile acesteia
(1) Persoana vãtãmatã poate fi reprezentatã de avocat.
(2) Persoana vãtãmatã poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii pe latura penalã a cauzei.
ART. 367
Suspendarea judecãţii
(1) Când se constatã pe baza unei expertize medico-legale cã inculpatul suferã de o boalã gravã, care îl împiedicã sã participe la judecatã, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea judecãţii pânã când starea sãnãtãţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecatã.
(2) Dacã sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendãrii priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilã, se dispune suspendarea întregii cauze.
(3) Suspendarea judecãţii se dispune şi pe perioada desfãşurãrii procedurii de mediere, potrivit legii.
(4) Încheierea datã în primã instanţã prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacatã separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioarã în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru procuror, pãrţile şi persoana vãtãmatã prezente, şi de la comunicare, pentru pãrţile sau persoana vãtãmatã care lipsesc. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacatã şi se înainteazã, împreunã cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(5) Contestaţia nu suspendã executarea şi se judecã în termen de 3 zile de la primirea dosarului.
(6) Procesul penal se reia din oficiu de îndatã ce inculpatul poate participa la judecatã sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii.
(7) Instanţa de judecatã este obligatã sã verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacã mai subzistã cauza care a determinat suspendarea judecãţii.
(8) Dacã inculpatul se aflã în arest la domiciliu sau este arestat preventiv, se aplicã în mod corespunzãtor prevederile art. 208.
(9) Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendã judecarea cauzei.
ART. 368
Suspendarea judecãţii în caz de extrãdare activã
(1) În cazul în care, potrivit legii, se cere extrãdarea unei persoane în vederea judecãrii într-o cauzã penalã, instanţa pe rolul cãreia se aflã cauza poate dispune, prin încheiere motivatã, suspendarea judecãţii pânã la data la care statul solicitat va comunica hotãrârea sa asupra cererii de extrãdare. Încheierea instanţei este supusã contestaţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsã, la instanţa ierarhic superioarã. Contestaţia se judecã în termen de 5 zile de la primirea dosarului, fãrã participarea procurorului şi a pãrţilor. Participarea procurorului la judecarea contestaţiei este obligatorie.
(2) Încheierea datã în primã instanţã prin care s-a dispus suspendarea judecãţii poate fi atacatã separat cu contestaţie de procuror, persoana vãtãmatã şi pãrţi, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsã.
(3) Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacatã şi se înainteazã, împreunã cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(4) Contestaţia nu suspendã executarea şi se judecã în şedinţã publicã, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei vãtãmate şi a pãrţilor.
ART. 369
Notele privind desfãşurarea şedinţei de judecatã
(1) Desfãşurarea şedinţei de judecatã se înregistreazã cu mijloace tehnice audio.
(2) În cursul şedinţei de judecatã grefierul ia note cu privire la desfãşurarea procesului. Procurorul şi pãrţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de cãtre preşedinte.
(3) Dupã terminarea şedinţei de judecatã, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.
(4) Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul urmãtor.
(5) În caz de contestare de cãtre participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrãrilor din şedinţa de judecatã.
ART. 370
Felul hotãrârilor
(1) Hotãrârea prin care cauza este soluţionatã de prima instanţã de judecatã sau prin care aceasta se dezînvesteşte fãrã a soluţiona cauza se numeşte sentinţã. Instanţa se pronunţã prin sentinţã şi în alte situaţii prevãzute de lege.
(2) Hotãrârea prin care instanţa se pronunţã asupra apelului, recursului în casaţie, recursului în interesul legii se numeşte decizie. Instanţa se pronunţã prin decizie şi în alte situaţii prevãzute de lege.
(3) Toate celelalte hotãrâri pronunţate de instanţe în cursul judecãţii se numesc încheieri.
(4) Desfãşurarea procesului în şedinţa de judecatã se consemneazã într-o încheiere care cuprinde:
a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
b) menţiunea dacã şedinţa a fost sau nu publicã;
c) numele şi prenumele judecãtorilor, procurorului şi grefierului;
d) numele şi prenumele pãrţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participã în proces şi care au fost prezente la judecatã, precum şi ale celor care au lipsit, cu arãtarea calitãţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
e) încadrarea juridicã a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecatã şi textele de lege în care a fost încadratã fapta;
f) mijloacele de probã care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
g) cererile de orice naturã formulate de procuror, de persoana vãtãmatã, de pãrţi şi de ceilalţi participanţi la proces;
h) concluziile procurorului, ale persoanei vãtãmate şi ale pãrţilor;
i) mãsurile luate în cursul şedinţei.
(5) Încheierea se întocmeşte de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi se semneazã de preşedintele completului de judecatã şi de grefier.
(6) Când hotãrârea se pronunţã în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte încheierea.

CAP. II
Judecata în primã instanţã

SECŢIUNEA 1
Desfãşurarea judecãrii cauzelor

ART. 371
Obiectul judecãţii
Judecata se mãrgineşte la faptele şi la persoanele arãtate în actul de sesizare a instanţei.
ART. 372
Verificãrile privitoare la inculpat
(1) La termenul de judecatã, dupã strigarea cauzei şi apelul pãrţilor, preşedintele verificã identitatea inculpatului.
(2) În cazul inculpatului persoanã juridicã, preşedintele face verificãri cu privire la denumire, sediul social şi sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea şi calitatea persoanelor abilitate sã îl reprezinte.
ART. 373
Mãsurile premergãtoare privind martorii, experţii şi interpreţii
(1) Dupã apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi sã pãrãseascã sala de şedinţã şi le pune în vedere sã nu se îndepãrteze fãrã încuviinţarea sa.
(2) Experţii rãmân în sala de şedinţã, în afarã de cazul în care instanţa dispune altfel.
(3) Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacã nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însã numai dupã ce s-a stabilit identitatea lor, ţinându-se seama de dispoziţiile art. 122.
ART. 374
Judecata în cazul recunoaşterii vinovãţiei
(1) Pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti, inculpatul poate declara, personal sau prin înscris autentic, cã recunoaşte sãvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicitã ca judecata sã se facã în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã.
(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã doar atunci când inculpatul declarã cã recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicitã administrarea de probe.
(3) La termenul de judecatã, când cauza se aflã în stare de judecatã, instanţa îl întreabã pe inculpat dacã solicitã ca judecata sã aibã loc în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã şi acordã cuvântul procurorului, celorlalte pãrţi şi persoanei vãtãmate asupra cererii formulate.
(4) Instanţa de judecatã admite cererea atunci când, din probele administrate, rezultã cã faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse şi procedeazã la audierea inculpatului, potrivit art. 378.
(5) În caz de admitere a cererii, preşedintele explicã persoanei vãtãmate cã se poate constitui parte civilã şi întreabã partea civilã şi partea responsabilã civilmente dacã propun administrarea de probe. Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, potrivit art. 26, dacã pentru soluţionarea acesteia este necesarã administrarea de probe, prin care s-ar prelungi în mod nejustificat soluţionarea acţiunii penale.
(6) În caz de admitere a cererii, dispoziţiile art. 386 şi 391-395 se aplicã în mod corespunzãtor.
(7) Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiazã de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pãtrime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. (1)-(6) nu se aplicã în cazul în care acţiunea penalã vizeazã o infracţiune care se pedepseşte cu detenţie pe viaţã.
(8) În caz de respingere a cererii, instanţa procedeazã potrivit art. 376-407.
ART. 375
Lãmuririle şi cererile
(1) Dacã inculpatul nu solicitã ca judecata sã aibã loc pe baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã sau dacã cererea sa a fost respinsã, preşedintele pune în vedere persoanei vãtãmate cã se poate constitui parte civilã pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti.
(2) Preşedintele întreabã procurorul, pãrţile şi persoana vãtãmatã dacã propun administrarea de probe.
(3) Probele administrate în cursul urmãririi penale şi necontestate de cãtre pãrţi nu se readministreazã în cursul cercetãrii judecãtoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a pãrţilor şi sunt avute în vedere de instanţã la deliberare.
(4) Probele prevãzute la alin. (3) pot fi administrate din oficiu de instanţã, dacã se considerã necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
(5) În cazul când se propun probe, trebuie sã se arate faptele şi împrejurãrile ce urmeazã a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se aflã aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
(6) Procurorul, persoana vãtãmatã şi pãrţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetãrii judecãtoreşti.
(7) Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevãrului şi justa soluţionare a cauzei.
ART. 376
Ordinea cercetãrii judecãtoreşti
(1) Instanţa începe efectuarea cercetãrii judecãtoreşti când cauza se aflã în stare de judecatã.
(2) Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecãtoreascã este cea prevãzutã în dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune.
(3) Dupã audierea inculpatului, a persoanei vãtãmate, a pãrţii civile şi a pãrţii responsabile civilmente, se procedeazã la administrarea probelor încuviinţate.
(4) Administrarea de probe din oficiu poate fi fãcutã oricând pe parcursul cercetãrii judecãtoreşti.
(5) Instanţa poate dispune schimbarea ordinii, când aceasta este necesarã.
ART. 377
Începerea cercetãrii judecãtoreşti
Preşedintele dispune ca procurorul sã dea citire sau sã facã o prezentare succintã a actului de sesizare a instanţei, dupã care explicã inculpatului în ce constã învinuirea ce i se aduce. Totodatã, îl înştiinţeazã pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrãgându-i atenţia cã ceea ce declarã poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebãri coinculpaţilor, persoanei vãtãmate, celorlalte pãrţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetãrii judecãtoreşti, când socoteşte cã este necesar.
ART. 378
Audierea inculpatului
(1) Inculpatul este lãsat sã arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecatã, apoi i se pot pune întrebãri în mod nemijlocit de cãtre procuror, de persoana vãtãmatã, de partea civilã, de partea responsabilã civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de avocatul inculpatului a cãrui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebãri, dacã apreciazã necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
(2) Instanţa poate respinge întrebãrile care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebãrile respinse se consemneazã în încheierea de şedinţã.
(3) În situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul sã fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunitãţii, procurorul îl întreabã dacã îşi manifestã acordul în acest sens, în cazul în care va fi gãsit vinovat.
(4) Când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurãri sau când existã contraziceri între declaraţiile fãcute de inculpat în instanţã şi cele date anterior, la cerere, preşedintele cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare date în prezenţa avocatului sãu.
(5) Când inculpatul refuzã sã dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior, în prezenţa avocatului sãu.
(6) Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.
ART. 379
Audierea coinculpaţilor
(1) Dacã sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecãruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.
(2) Când interesul aflãrii adevãrului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fãrã ca ceilalţi sã fie de faţã.
(3) Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, dupã audierea lor.
(4) Inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
ART. 380
Audierea persoanei vãtãmate, a pãrţii civile şi a pãrţii responsabile civilmente
(1) Instanţa procedeazã la audierea persoanei vãtãmate, a pãrţii civile şi a pãrţii responsabile civilmente potrivit dispoziţiilor art. 111 şi 112, dupã ascultarea inculpatului şi, dupã caz, a coinculpaţilor.
(2) Persoanele menţionate sunt lãsate sã arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecãţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebãri de cãtre procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vãtãmatã, partea civilã, partea responsabilã civilmente şi avocaţii acestora. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebãri, dacã apreciazã necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
(3) Instanţa poate respinge întrebãrile care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebãrile respinse se consemneazã în încheierea de şedinţã.
(4) Persoana vãtãmatã, partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar.
ART. 381
Audierea martorului şi a expertului
(1) Audierea martorului se face potrivit dispoziţiilor art. 119-124, care se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Dacã martorul a fost propus de cãtre procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebãri de cãtre procuror, inculpat, persoana vãtãmatã, partea civilã, partea responsabilã civilmente. Dacã martorul sau expertul a fost propus de cãtre una dintre pãrţi, i se pot pune întrebãri de cãtre aceasta, de cãtre procuror, persoana vãtãmatã şi de cãtre celelalte pãrţi.
(3) Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebãri martorului sau expertului ori de câte ori considerã necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
(4) Instanţa poate respinge întrebãrile care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebãrile respinse se consemneazã în încheierea de şedinţã.
(5) Martorul care posedã un înscris în legãturã cu depoziţia fãcutã poate sã îl citeascã în instanţã. Procurorul şi pãrţile au dreptul sã examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.
(6) Când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurãri sau când existã contraziceri între declaraţiile fãcute în instanţã şi cele date anterior, la cerere, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare, dupã ce a fost lãsat sã declare tot ceea ce ştie.
(7) Dacã audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilã, iar în faza de urmãrire penalã acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmãrire penalã sau a fost ascultat de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi în condiţiile art. 308, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmãririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei.
(8) Dacã unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea judecãţii, fie amânarea cauzei. Martorul a cãrui lipsã nu este justificatã poate fi adus silit cu mandat de aducere.
(9) Martorii audiaţi rãmân în salã, la dispoziţia instanţei, pânã la terminarea actelor de cercetare judecãtoreascã care se efectueazã în şedinţa respectivã. Dacã instanţa gãseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din sala de şedinţã, în vederea reaudierii ori a confruntãrii lor.
(10) Instanţa, dupã audierea concluziilor procurorului, persoanei vãtãmate şi ale pãrţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, dupã audierea lor.
(11) Dispoziţiile alin. (1)-(10) se aplicã în mod corespunzãtor şi în caz de audiere a expertului sau interpretului.
(12) Dispoziţiile art. 130-134 se aplicã în mod corespunzãtor, atunci când este cazul.
ART. 382
Consemnarea declaraţiilor
Declaraţiile şi rãspunsurile inculpaţilor, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în cauzã se consemneazã întocmai în condiţiile prevãzute la art. 110 alin. (1)-(4), întrebãrile respinse urmând a fi consemnate în încheierea de şedinţã potrivit art. 378-380.
ART. 383
Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrãrii probelor
(1) Procurorul, persoana vãtãmatã şi pãrţile pot renunţa la probele pe care le-au propus.
(2) Dupã punerea în discuţie a renunţãrii, instanţa poate dispune ca proba sã nu mai fie administratã, dacã apreciazã cã nu mai este necesar.
(3) Dacã în cursul cercetãrii judecãtoreşti administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilã sau nu mai este posibilã, instanţa, dupã ce ascultã procurorul, persoana vãtãmatã şi pãrţile, poate dispune ca acea probã sã nu mai fie administratã.
(4) Dacã imposibilitatea de administrare se referã la o probã administratã în faza de urmãrire penalã şi încuviinţatã de instanţã, aceasta este pusã în discuţia pãrţilor, a persoanei vãtãmate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei.
ART. 384
Prezentarea mijloacelor materiale de probã
Când în cauza supusã judecãţii existã mijloace materiale de probã, instanţa, la cerere sau din oficiu, dispune aducerea şi prezentarea acestora, dacã este posibil.
ART. 385
Amânarea pentru probe noi
Dacã din cercetarea judecãtoreascã rezultã cã pentru lãmurirea faptelor sau împrejurãrilor cauzei este necesarã administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor.
ART. 386
Schimbarea încadrãrii juridice
(1) Dacã în cursul judecãţii se considerã cã încadrarea juridicã datã faptei prin actul de sesizare urmeazã a fi schimbatã, instanţa este obligatã sã punã în discuţie noua încadrare şi sã atragã atenţia inculpatului cã are dreptul sã cearã lãsarea cauzei mai la urmã sau eventual amânarea judecãţii, pentru a-şi pregãti apãrarea.
(2) Dacã noua încadrare juridicã vizeazã o infracţiune pentru care este necesarã plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, instanţa de judecatã cheamã persoana vãtãmatã şi o întreabã dacã înţelege sã facã plângere prealabilã. În situaţia în care persoana vãtãmatã formuleazã plângere prealabilã, instanţa continuã cercetarea judecãtoreascã, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.
ART. 387
Terminarea cercetãrii judecãtoreşti
(1) Înainte de a declara terminatã cercetarea judecãtoreascã, preşedintele întreabã procurorul, persoana vãtãmatã şi pãrţile dacã mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetãrii judecãtoreşti.
(2) Dacã nu s-au formulat cereri sau dacã cererile formulate au fost respinse ori dacã s-au efectuat completãrile cerute, preşedintele declarã terminatã cercetarea judecãtoreascã.
ART. 388
Dezbaterile şi ordinea în care se dã cuvântul
(1) Dupã terminarea cercetãrii judecãtoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în urmãtoarea ordine: procurorului, persoanei vãtãmate, pãrţii civile, pãrţii responsabile civilmente şi inculpatului.
(2) Preşedintele poate da cuvântul şi în replicã.
(3) Durata concluziilor procurorului, ale pãrţilor, ale persoanei vãtãmate şi ale avocaţilor acestora poate fi limitatã. Preşedintele completului poate hotãrî cã acestea trebuie sã aibã o duratã similarã.
(4) Preşedintele are dreptul sã îi întrerupã pe cei care au cuvântul, dacã în susţinerile lor depãşesc limitele cauzei ce se judecã.
(5) Când vreuna dintre pãrţi are mai mulţi avocaţi, doar unul dintre aceştia, la alegerea pãrţii, are dreptul de a pune concluzii.
(6) Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile.
ART. 389
Ultimul cuvânt al inculpatului
(1) Înainte de a încheia dezbaterile, preşedintele dã ultimul cuvânt inculpatului personal.
(2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebãri. Dacã inculpatul relevã fapte sau împrejurãri noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetãrii judecãtoreşti.
ART. 390
Concluziile scrise
(1) Instanţa poate cere pãrţilor, dupã închiderea dezbaterilor, sã depunã concluzii scrise.
(2) Procurorul, persoana vãtãmatã şi pãrţile pot depune concluzii scrise, chiar dacã nu au fost cerute de instanţã.

SECŢIUNEA a 2-a
Deliberarea şi hotãrârea instanţei

ART. 391
Soluţionarea cauzei
(1) Deliberarea şi pronunţarea hotãrârii se fac în şedinţa în care au avut loc dezbaterile sau la o datã ulterioarã, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.
(2) În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul prevãzut la alin. (1), instanţa poate amâna pronunţarea o singurã datã pentru cel mult 15 zile.
(3) Preşedintele completului informeazã pãrţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotãrârea.
ART. 392
Deliberarea
(1) La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cãruia a avut loc dezbaterea.
(2) Completul de judecatã delibereazã în secret.
ART. 393
Obiectul deliberãrii
(1) Completul de judecatã delibereazã mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept.
(2) Deliberarea poartã asupra existenţei faptei şi vinovãţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii mãsurii educative ori mãsurii de siguranţã, dacã este cazul sã fie luatã, precum şi asupra deducerii duratei mãsurilor preventive privative de libertate şi a internãrii medicale.
(3) Completul de judecatã delibereazã şi asupra reparãrii pagubei produse prin infracţiune, asupra mãsurilor preventive şi asigurãtorii, a mijloacelor materiale de probã, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricãrei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
(4) Toţi membrii completului de judecatã au îndatorirea sã îşi spunã pãrerea asupra fiecãrei chestiuni.
(5) Preşedintele îşi spune pãrerea cel din urmã.
ART. 394
Luarea hotãrârii
(1) Hotãrârea trebuie sã fie rezultatul acordului membrilor completului de judecatã asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberãrii.
(2) Când unanimitatea nu poate fi întrunitã, hotãrârea se ia cu majoritate.
(3) Dacã din deliberare rezultã mai mult decât douã pãreri, judecãtorul care opineazã pentru soluţia cea mai severã trebuie sã se alãture celei mai apropiate de pãrerea sa.
(4) Motivarea opiniei separate este obligatorie.
(5) În situaţia în care în cadrul completului de judecatã nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţã.
ART. 395
Reluarea cercetãrii judecãtoreşti sau a dezbaterilor
Dacã în cursul deliberãrii instanţa apreciazã cã o anumitã împrejurare trebuie lãmuritã şi este necesarã reluarea cercetãrii judecãtoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 396
Rezolvarea acţiunii penale
(1) Instanţa hotãrãşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, dupã caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicãrii pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
(2) Condamnarea se pronunţã dacã instanţa constatã, dincolo de orice îndoialã rezonabilã, cã fapta existã, constituie infracţiune şi a fost sãvârşitã de inculpat.
(3) Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţã în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.
(4) Amânarea aplicãrii pedepsei se pronunţã în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.
(5) Achitarea inculpatului se pronunţã în cazul prevãzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
(6) Încetarea procesului penal se pronunţã în cazurile prevãzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
(7) Dacã inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constatã, ca urmare a continuãrii procesului, cã sunt incidente cazurile prevãzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecatã pronunţã achitarea.
(8) Dacã inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constatã cã nu sunt incidente cazurile prevãzute la art. 16 lit. a)-c), instanţa de judecatã pronunţã încetarea procesului penal.
(9) În cazul în care, în cursul urmãririi penale, al procedurii de camerã preliminarã sau al judecãţii, faţã de inculpat s-a luat mãsura preventivã a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte mãsuri preventive cu mãsura preventivã a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.
ART. 397
Rezolvarea acţiunii civile
(1) Instanţa se pronunţã prin aceeaşi hotãrâre şi asupra acţiunii civile.
(2) În cazul când admite acţiunea civilã, instanţa examineazã, potrivit art. 249-254, necesitatea luãrii mãsurilor asigurãtorii privind reparaţiile civile, dacã asemenea mãsuri nu au fost luate anterior.
(3) De asemenea, instanţa se pronunţã prin hotãrâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi 256.
(4) Dispoziţiile din hotãrâre privind luarea mãsurilor asigurãtorii şi restituirea lucrurilor sunt executorii.
(5) În cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5), instanţa lasã nesoluţionatã acţiunea civilã, mãsurile asigurãtorii se menţin. Aceste mãsuri înceteazã de drept dacã persoana vãtãmatã nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rãmânerea definitivã a hotãrârii.
(6) În cazul în care, în cursul urmãririi penale, al procedurii de camerã preliminarã sau al judecãţii, faţã de inculpat s-a luat mãsura preventivã a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte mãsuri preventive cu mãsura preventivã a controlului judiciar pe cauţiune şi este admisã acţiunea civilã, instanţa dispune plata din cauţiune a despãgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.
ART. 398
Cheltuielile judiciare
Instanţa se pronunţã prin hotãrâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 272-276.
ART. 399
Dispoziţiile cu privire la mãsurile preventive
(1) Instanţa are obligaţia ca, prin hotãrâre, sã se pronunţe asupra menţinerii, revocãrii, înlocuirii ori încetãrii de drept a mãsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat.
(2) În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicãrii pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndatã în libertate a inculpatului arestat preventiv.
(3) De asemenea, instanţa dispune punerea de îndatã în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţã:
a) o pedeapsã cu închisoare cel mult egalã cu durata reţinerii şi arestãrii preventive;
b) o pedeapsã cu închisoare, cu suspendarea executãrii sub supraveghere;
c) o pedeapsã cu amendã, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;
d) o mãsurã educativã.
(4) Hotãrârea pronunţatã în condiţiile alin. (1) şi (2) cu privire la mãsurile preventive este executorie.
(5) Când, potrivit dispoziţiilor prevãzute la alin. (1)-(3), inculpatul este pus în libertate, instanţa comunicã aceasta administraţiei locului de deţinere.
(6) Inculpatul condamnat de prima instanţã şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndatã ce durata reţinerii şi cea a arestãrii devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotãrârea nu este definitivã. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, cãreia i se comunicã, îndatã dupã pronunţarea hotãrârii, o copie de pe dispozitiv sau extras.
(7) În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicãrii pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacã în cursul urmãririi penale sau al judecãţii faţã de inculpat s-a luat mãsura preventivã a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacã nu s-a dispus plata din aceasta a despãgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacã nu s-a dispus plata din cauţiune prevãzutã la art. 217 alin. (7).
(8) Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacã mãsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuitã cu mãsura arestului la domiciliu sau a arestãrii preventive, pentru motivele arãtate la art. 217 alin. (12), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevãzute la art. 217.
(9) Durata mãsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicatã prin echivalarea a 3 zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsã.
ART. 400
Minuta
(1) Rezultatul deliberãrii se consemneazã într-o minutã, care trebuie sã aibã conţinutul prevãzut pentru dispozitivul hotãrârii. Minuta se semneazã de membrii completului de judecatã.
(2) Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecãtorul sau instanţa dispune asupra mãsurilor preventive şi în alte cazuri expres prevãzute de lege.
(3) Minuta se întocmeşte în douã exemplare originale, dintre care unul se ataşeazã la dosarul cauzei, iar celãlalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanţei.
ART. 401
Cuprinsul hotãrârii
Hotãrârea prin care instanţa penalã soluţioneazã fondul cauzei trebuie sã conţinã o parte introductivã, o expunere şi dispozitivul.
ART. 402
Conţinutul pãrţii introductive
(1) Partea introductivã cuprinde menţiunile prevãzute la art. 370 alin. (4).
(2) Când s-a redactat o încheiere de şedinţã, potrivit dispoziţiilor art. 370, partea introductivã se limiteazã numai la urmãtoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţãrii hotãrârii, locul unde a fost judecatã cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecatã, ale procurorului şi ale grefierului, fãcându-se menţiune cã celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţã.
(3) În hotãrârile instanţelor militare trebuie sã se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecatã şi al procurorului. Când inculpatul este militar, se menţioneazã şi gradul acestuia.
ART. 403
Conţinutul expunerii
(1) Expunerea trebuie sã cuprindã:
a) datele privind identitatea pãrţilor;
b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecatã, cu arãtarea timpului şi locului unde a fost sãvârşitã, precum şi încadrarea juridicã datã acesteia prin actul de sesizare;
c) motivarea soluţiei cu privire la latura penalã, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlãturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilã a cauzei, precum şi analiza oricãror elemente de fapt pe care se sprijinã soluţia datã în cauzã;
d) arãtarea temeiurilor de drept care justificã soluţiile date în cauzã.
(2) În caz de condamnare, expunerea trebuie sã mai cuprindã fapta, respectiv fiecare faptã reţinutã de instanţã în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovãţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivã, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţatã şi actele din care rezultã perioada ce urmeazã a fi dedusã.
(3) Dacã instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formeazã obiectul trimiterii în judecatã, se va arãta în hotãrâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care, încetarea procesului penal sau achitarea.
ART. 404
Conţinutul dispozitivului
(1) Dispozitivul trebuie sã cuprindã datele prevãzute la art. 107 privitoare la persoana inculpatului, soluţia datã de instanţã cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadreazã, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiazã potrivit art. 16, precum şi soluţia datã cu privire la soluţionarea acţiunii civile.
(2) Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal.
(3) Când instanţa dispune amânarea aplicãrii pedepsei sau suspendarea executãrii pedepsei sub supraveghere, în dispozitiv se menţioneazã mãsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevãzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, respectiv la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care trebuie sã le respecte inculpatul.
(4) Dispozitivul trebuie sã mai cuprindã, dupã caz, cele hotãrâte de instanţã cu privire la:
a) deducerea duratei mãsurii preventive privative de libertate şi a internãrii medicale, indicându-se partea din pedeapsã executatã în acest mod;
b) mãsurile preventive;
c) mãsurile asigurãtorii;
d) mãsurile de siguranţã;
e) cheltuielile judiciare;
f) restituirea lucrurilor;
g) restabilirea situaţiei anterioare;
h) cauţiune;
i) rezolvarea oricãrei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
(5) Când instanţa pronunţã pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune cã persoana condamnatã este lipsitã de drepturile sau, dupã caz, unele dintre drepturile prevãzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevãzutã în acelaşi articol.
(6) Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vãtãmatã a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul hotãrârii.
(7) Dispozitivul trebuie sã cuprindã totdeauna menţiunea cã hotãrârea este supusã unei cãi ordinare de atac, cu arãtarea termenului în care poate fi exercitatã şi menţionarea datei când hotãrârea a fost pronunţatã, şi cã pronunţarea s-a fãcut în şedinţã publicã.
ART. 405
Pronunţarea hotãrârii
(1) Hotãrârea se pronunţã în şedinţã publicã de cãtre preşedintele completului de judecatã, asistat de grefier.
(2) La pronunţarea hotãrârii pãrţile nu se citeazã.
(3) Preşedintele completului pronunţã minuta hotãrârii.
ART. 406
Redactarea şi semnarea hotãrârii
(1) Hotãrârea se redacteazã în cel mult 30 de zile de la pronunţare.
(2) Hotãrârea se redacteazã de unul dintre judecãtorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semneazã de toţi membrii completului şi de grefier.
(3) Dispozitivul hotãrârii trebuie sã fie conform cu minuta.
(4) În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecatã de a semna, hotãrârea se semneazã în locul acestuia de preşedintele completului. Dacã şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotãrârea se semneazã de preşedintele instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier, hotãrârea se semneazã de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotãrâre despre cauza care a determinat împiedicarea.
ART. 407
Comunicarea hotãrârii
(1) Dupã pronunţare, o copie a minutei hotãrârii se comunicã procurorului, pãrţilor, persoanei vãtãmate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitãrii cãii de atac. Dupã redactarea hotãrârii, acestora li se comunicã hotãrârea în întregul sãu.
(2) În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicãrii pedepsei sau suspendarea executãrii pedepsei sub supraveghere, hotãrârea se comunicã serviciului de probaţiune.

CAP. III
Apelul

ART. 408
Hotãrârile supuse apelului
(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacã legea nu prevede altfel.
(2) Încheierile pot fi atacate cu apel numai odatã cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.
(3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor.
ART. 409
Persoanele care pot face apel
(1) Pot face apel:
a) procurorul, referitor la latura penalã şi latura civilã;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penalã şi latura civilã;
c) partea civilã şi partea responsabilã civilmente, în ceea ce priveşte latura civilã, iar referitor la latura penalã, în mãsura în care soluţia din aceastã laturã a influenţat soluţia în latura civilã;
d) persoana vãtãmatã, în ceea ce priveşte latura penalã;
e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate;
f) orice persoanã fizicã ori juridicã ale cãrei drepturi legitime au fost vãtãmate nemijlocit printr-o mãsurã sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vãtãmare.
(2) Pentru persoanele prevãzute la alin. (1) lit. b)-f), apelul poate fi declarat şi de cãtre reprezentantul legal ori de cãtre avocat, iar pentru inculpat, şi de cãtre soţul acestuia.
ART. 410
Termenul de declarare a apelului
(1) Pentru procuror, persoana vãtãmatã şi pãrţi, termenul de apel este de 10 zile, dacã legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei.
(2) În cazul prevãzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndatã dupã pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.
(3) Pentru persoanele prevãzute la art. 409 alin. (1) lit. f), termenul de apel este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau mãsura care a provocat vãtãmarea.
ART. 411
Repunerea în termen
(1) Apelul declarat dupã expirarea termenului prevãzut de lege este considerat ca fiind fãcut în termen dacã instanţa de apel constatã cã întârzierea a fost determinatã de o cauzã temeinicã de împiedicare, iar cererea de apel a fost fãcutã în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.
(2) Hotãrârea este definitivã pânã la momentul în care instanţa de apel admite cererea de repunere în termen.
(3) Pânã la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotãrârii atacate.
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (3) nu se aplicã în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnatã în lipsã.
ART. 412
Forma şi conţinutul apelului
(1) Apelul se declarã prin cerere scrisã, care trebuie sã conţinã urmãtoarele:
a) numãrul dosarului, data şi numãrul sentinţei sau încheierii atacate;
b) denumirea instanţei care a pronunţat hotãrârea atacatã;
c) semnãtura persoanei care declarã apelul.
(2) Pentru persoana care nu poate sã semneze, cererea va fi atestatã de un grefier de la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã sau de avocat.
(3) Cererea poate fi atestatã şi de primarul sau secretarul consiliului local ori de funcţionarul desemnat de acesta din localitatea unde domiciliazã apelantul.
(4) Motivele de apel, consemnate în scris, vor cuprinde, pe lângã menţiunile prevãzute la alin. (1), şi:
a) motivele de nelegalitate sau de netemeinicie invocate;
b) un scurt rezumat al cauzei;
c) faptele şi împrejurãrile care nu au fost elucidate şi probele pe care se întemeiazã criticile hotãrârii apelate şi care urmeazã a fi prezentate ori solicitate instanţei de control la primul termen fixat pentru judecarea apelului;
d) formularea exactã a cererilor pentru îndreptarea pretinselor nelegalitãţi ori netemeinicii ale hotãrârii atacate şi reparaţia solicitatã.
(5) Motivele de apel se depun la instanţa de apel pânã cel mai târziu cu 3 zile înainte de primul termen de judecatã, dar nu mai devreme de 5 zile de la comunicarea hotãrârii.
(6) Cererea de apel nesemnatã ori neatestatã poate fi confirmatã în instanţã de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecatã cu procedura legal îndeplinitã.
ART. 413
Instanţa la care se depune apelul
(1) Cererea de apel întocmitã în condiţiile prevãzute la art. 412 se depune la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.
(2) Persoana care se aflã în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere.
(3) Cererea de apel înregistratã sau atestatã în condiţiile alin. (2) ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înainteazã de îndatã instanţei a cãrei hotãrâre este atacatã.
ART. 414
Renunţarea la apel
(1) Dupã pronunţarea hotãrârii şi pânã la expirarea termenului de declarare a apelului, pãrţile şi persoana vãtãmatã pot renunţa în mod expres la aceastã cale de atac.
(2) Asupra renunţãrii, cu excepţia apelului care priveşte latura civilã a cauzei, se poate reveni înãuntrul termenului pentru declararea apelului.
(3) Renunţarea sau revenirea asupra renunţãrii poate sã fie fãcutã personal sau prin mandatar special.
ART. 415
Retragerea apelului
(1) Pânã la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vãtãmatã şi oricare dintre pãrţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie sã fie fãcutã personal de parte sau prin mandatar special, iar dacã partea se aflã în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestatã sau consemnatã într-un proces-verbal de cãtre administraţia locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cãrei hotãrâre a fost atacatã, fie la instanţa de apel.
(2) Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilã, a condiţiilor prevãzute de legea civilã. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul sãu legal.
(3) Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
(4) Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea cãreia a fost declarat.
ART. 416
Efectul suspensiv al apelului
Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penalã, cât şi în ceea ce priveşte latura civilã, în afarã de cazul când legea dispune altfel.
ART. 417
Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale
(1) Instanţa judecã apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referã declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.
(2) În cadrul limitelor prevãzute la alin. (1), instanţa este obligatã ca, în afarã de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, sã examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
ART. 418
Neagravarea situaţiei în propriul apel
(1) Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.
(2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei pãrţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.
ART. 419
Efectul extensiv al apelului
Instanţa de apel examineazã cauza prin extindere şi cu privire la pãrţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referã, putând hotãrî şi în privinţa lor, fãrã sã poatã crea acestor pãrţi o situaţie mai grea.
ART. 420
Judecarea apelului
(1) Judecarea apelului se face cu citarea pãrţilor şi a persoanei vãtãmate.
(2) Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se aflã în stare de deţinere.
(3) Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.
(4) Instanţa de apel procedeazã la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilã, potrivit regulilor de la judecata în fond.
(5) Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţã şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100.
(6) Când apelul este în stare de judecatã, preşedintele completului dã cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmã procurorului. Dacã între apelurile declarate se aflã şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
(7) Procurorul şi pãrţile au dreptul la replicã cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatului i se acordã ultimul cuvânt.
(8) Instanţa verificã hotãrârea atacatã pe baza lucrãrilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricãror probe administrate în faţa instanţei de apel.
(9) În vederea soluţionãrii apelului, instanţa, motivat, poate da o nouã apreciere probelor.
(10) Instanţa se pronunţã asupra tuturor motivelor de apel invocate.
(11) La judecarea apelului se aplicã regulile de la judecata în fond, în mãsura în care în prezentul titlu nu existã dispoziţii contrare.
(12) Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecã în camera de consiliu fãrã prezenţa pãrţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori atunci când instanţa apreciazã cã este necesarã judecata în şedinţã publicã.
ART. 421
Soluţiile la judecata în apel
Instanţa, judecând apelul, pronunţã una dintre urmãtoarele soluţii:
1. respinge apelul, menţinând hotãrârea atacatã:
a) dacã apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacã apelul este nefondat;
2. admite apelul şi:
a) desfiinţeazã sentinţa primei instanţe şi pronunţã o nouã hotãrâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond;
b) desfiinţeazã sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de cãtre instanţa a cãrei hotãrâre a fost desfiinţatã pentru motivul cã judecarea cauzei la acea instanţã a avut loc în lipsa unei pãrţi nelegal citate sau care, legal citatã, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre aceastã imposibilitate, invocatã de acea parte. Rejudecarea de cãtre instanţa a cãrei hotãrâre a fost desfiinţatã se dispune şi atunci când existã vreunul dintre cazurile de nulitate absolutã, cu excepţia cazului de necompetenţã, când se dispune rejudecarea de cãtre instanţa competentã.
ART. 422
Chestiunile complementare
Instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, mãsurile asigurãtorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completã a apelului. De asemenea, instanţa de apel verificã dacã s-a fãcut o justã aplicare de cãtre prima instanţã a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestãrii preventive, arestului la domiciliu sau internãrii medicale şi adaugã, dacã este cazul, timpul de arestare scurs dupã pronunţarea hotãrârii atacate cu apel.
ART. 423
Desfiinţarea hotãrârii
(1) În caz de admitere a apelului, hotãrârea atacatã se desfiinţeazã, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului.
(2) Hotãrârea poate fi desfiinţatã numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penalã sau civilã, dacã aceasta nu împiedicã justa soluţionare a cauzei.
(3) În caz de desfiinţare a hotãrârii, instanţa de apel poate menţine mãsura arestãrii preventive.
ART. 424
Conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea acesteia
(1) Decizia instanţei de apel trebuie sã cuprindã în partea introductivã menţiunile prevãzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, dupã caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricãreia dintre soluţiile prevãzute la art. 421. Dispozitivul cuprinde soluţia datã de instanţa de apel, data pronunţãrii deciziei şi menţiunea cã pronunţarea s-a fãcut în şedinţã publicã.
(2) Instanţa de apel se pronunţã asupra mãsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei.
(3) În cazul în care inculpatul se aflã în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se aratã timpul care se deduce din pedeapsã.
(4) Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie sã indice care este ultimul act procedural rãmas valabil de la care procesul penal trebuie sã îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept.
(5) Decizia instanţei de apel se comunicã procurorului, pãrţilor, persoanei vãtãmate şi administraţiei locului de deţinere.
ART. 425
Limitele rejudecãrii
(1) Instanţa de rejudecare trebuie sã se conformeze hotãrârii instanţei de apel, în mãsura în care situaţia de fapt rãmâne cea avutã în vedere la soluţionarea apelului.
(2) Dacã hotãrârea a fost desfiinţatã în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vãtãmate, instanţa care rejudecã poate agrava soluţia datã de prima instanţã.
(3) Când hotãrârea este desfiinţatã numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penalã sau civilã, instanţa de rejudecare se pronunţã în limitele în care hotãrârea a fost desfiinţatã.

CAP. IV
Contestaţia în anulare

ART. 426
Cazurile de contestaţie în anulare
Împotriva hotãrârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în urmãtoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fãrã citarea legalã a unei pãrţi sau când, deşi legal citatã, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre aceastã imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauzã de încetare a procesului penal.
ART. 427
Cererea de contestaţie în anulare
(1) Contestaţia în anulare poate fi fãcutã de oricare dintre pãrţi, de persoana vãtãmatã sau de cãtre procuror.
(2) În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie sã arate cazurile de contestaţie pe care le invocã, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
ART. 428
Termenul de introducere a contestaţiei în anulare
(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevãzute la art. 426 poate fi introdusã în 10 zile de la data când persoana împotriva cãreia se face executarea a luat cunoştinţã de hotãrârea a cãrei anulare se cere.
(2) Contestaţia în anulare pentru cazul prevãzut la art. 426 lit. b) poate fi introdusã oricând.
ART. 429
Instanţa competentã
(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa de apel care a pronunţat hotãrârea a cãrei anulare se cere.
(2) Contestaţia în anulare pentru cazul în care se invocã autoritatea de lucru judecat se introduce la instanţa la care a rãmas definitivã ultima hotãrâre.
ART. 430
Suspendarea executãrii
Pânã la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizatã, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotãrârii a cãrei anulare se cere.
ART. 431
Admiterea în principiu
(1) Instanţa examineazã admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor.
(2) Instanţa, constatând cã cererea de contestaţie în anulare este fãcutã în termenul prevãzut de lege, cã motivul pe care se sprijinã contestaţia este dintre cele prevãzute la art. 426 şi cã în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocã dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea pãrţilor interesate.
ART. 432
Procedura de judecare
(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând pãrţile şi concluziile procurorului, dacã gãseşte contestaţia întemeiatã, desfiinţeazã prin decizie hotãrârea a cãrei anulare se cere şi procedeazã fie de îndatã, fie acordând un termen, dupã caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei dupã desfiinţare.
(2) În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocã autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea pãrţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotãrâre. Instanţa, ascultând pãrţile şi concluziile procurorului, dacã gãseşte contestaţia întemeiatã, desfiinţeazã prin decizie sau, dupã caz, prin sentinţã ultima hotãrâre sau acea parte din ultima hotãrâre cu privire la care existã autoritate de lucru judecat.
(3) Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se aflã în stare de deţinere.
(4) Sentinţa datã în contestaţia în anulare este supusã apelului, iar decizia datã în apel este definitivã.

CAP. V
Cãile extraordinare de atac

SECŢIUNEA 1
Recursul în casaţie

ART. 433
Scopul recursului în casaţie şi instanţa competentã
Recursul în casaţie urmãreşte sã supunã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformitãţii hotãrârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
ART. 434
Hotãrârile supuse recursului în casaţie
(1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:
a) sentinţele în privinţa cãrora persoanele prevãzute la art. 409 nu au folosit calea de atac a apelului ori când apelul a fost retras, dacã legea prevede aceastã cale de atac. Persoanele prevãzute la art. 409 pot declara recurs în casaţie împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacã nu au folosit apelul, dacã prin decizia pronunţatã în apel a fost modificatã soluţia din sentinţã şi numai cu privire la aceastã modificare;
b) deciziile pronunţate în apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) încheierile pronunţate în materia mãsurilor preventive şi a altor mãsuri procesuale;
d) hotãrârile definitive pronunţate în materia plângerilor împotriva soluţiilor de neurmãrire sau de netrimitere în judecatã, când plângerea a fost respinsã, cele privind cererile de revizuire sau de redeschidere a procesului penal în cazul judecãrii în lipsa persoanei condamnate, respinse, precum şi cele în materia executãrii pedepselor sau a reabilitãrii.
(3) Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotãrârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnãrii acestuia de cãtre instanţa de recurs în casaţie.
ART. 435
Termenul de declarare a recursului în casaţie
Recursul în casaţie poate fi introdus de cãtre pãrţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicãrii deciziei instanţei de apel.
ART. 436
Declararea recursului în casaţie
(1) Pot formula cerere de recurs în casaţie:
a) procurorul, în ceea ce priveşte latura penalã şi latura civilã;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penalã şi latura civilã, împotriva hotãrârilor prin care s-a dispus condamnarea sa sau încetarea procesului penal;
c) partea civilã şi partea responsabilã civilmente, în ceea ce priveşte latura civilã, iar referitor la latura penalã, în mãsura în care soluţia din aceastã laturã a influenţat soluţia în latura civilã.
(2) Inculpatul, partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Pânã la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, pãrţile şi procurorul îşi pot retrage recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie sã fie fãcutã personal de parte sau prin mandatar special, iar dacã partea se aflã în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestatã sau consemnatã într-un proces-verbal de cãtre conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cãrei hotãrâre a fost atacatã, fie la instanţa de recurs.
(4) Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilã, a condiţiilor prevãzute de legea civilã. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casaţie declarat personal sau de reprezentantul sãu legal.
(5) Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
(6) Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacatã cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras.
ART. 437
Motivarea recursului în casaţie
(1) Cererea de recurs în casaţie se formuleazã în scris şi va cuprinde:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa pãrţii, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului sau, dupã caz, numele şi prenumele procurorului care exercitã recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte;
b) indicarea hotãrârii care se atacã;
c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiazã cererea şi motivarea acestora;
d) semnãtura persoanei care exercitã recursul în casaţie şi/sau semnãtura avocatului.
(2) La cerere se anexeazã toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
ART. 438
Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
(1) Hotãrârile sunt supuse casãrii în urmãtoarele cazuri:
1. în cursul judecãţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa dupã materie sau dupã calitatea persoanei;
2. hotãrârea a fost pronunţatã de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
3. instanţa nu a fost compusã potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
4. judecata a avut loc fãrã participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
5. judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridicã a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
6. şedinţa de judecatã nu a fost publicã, în afarã de cazurile când legea prevede altfel;
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptã care nu este prevãzutã de legea penalã;
8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
9. hotãrârea cuprinde motive contradictorii ori motive strãine de natura cauzei sau existã o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotãrârii;
10. instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacã audierea era legal posibilã;
11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat cã pedeapsa aplicatã inculpatului a fost graţiatã;
12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevãzute de lege;
13. instanţa şi-a întemeiat hotãrârea pe probe pentru care a fost aplicatã sancţiunea excluderii sau în mod greşit s-a aplicat sancţiunea excluderii cu privire la probe legal administrate;
14. instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel.
(2) Cazurile prevãzute la alin. (1) pot constitui temei al casãrii hotãrârii doar dacã nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecãrii apelului ori dacã, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis sã se pronunţe asupra lor.
(3) În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsã, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouã cerere împotriva aceleiaşi hotãrâri, indiferent de motivul invocat.
ART. 439
Procedura de comunicare
(1) Cererea de recurs în casaţie împreunã cu înscrisurile anexate se depun la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.
(2) Preşedintele instanţei a cãrei hotãrâre se atacã ori judecãtorul delegat de cãtre acesta va comunica procurorului şi pãrţilor copii de pe cererea de recurs în casaţie şi celelalte înscrisuri doveditoare, cu menţiunea cã se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicãrilor, la aceeaşi instanţã.
(3) Nedepunerea de cãtre pãrţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedicã judecarea recursului în casaţie.
(4) În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecãtorul delegat de cãtre acesta va înainta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul cauzei, cererea de recurs în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, dupã caz, concluziile scrise.
(5) În cazul în care nu este îndeplinitã procedura de comunicare prevãzutã la alin. (2) şi (4) ori dacã aceasta nu este completã, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casaţie, va îndeplini sau va completa, dupã caz, procedura.
ART. 440
Admiterea în principiu
(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examineazã în camera de consiliu de un complet format din un judecãtor, dupã depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinitã.
(2) Dacã cererea de recurs în casaţie nu este fãcutã în termenul prevãzut de lege sau dacã nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, 437 şi 438 ori dacã cererea este vãdit nefondatã, instanţa respinge, prin încheiere definitivã, cererea de recurs în casaţie.
(3) Dacã cererea de recurs în casaţie a fost retrasã, instanţa ia act de retragere, prin încheiere.
(4) În cazul în care instanţa constatã cã cererea îndeplineşte condiţiile prevãzute la art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecãrii recursului în casaţie.
ART. 441
Suspendarea executãrii
(1) Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecã recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotãrârii, putând impune respectarea de cãtre condamnat a uneia dintre obligaţiile prevãzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(2) În cazul în care persoana condamnatã nu respectã obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea mãsurii suspendãrii şi reluarea executãrii pedepsei.
(3) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executãrii hotãrârii şi supravegherea respectãrii obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare.
ART. 442
Efectul devolutiv şi limitele sale
(1) Instanţa judecã recursul în casaţie numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referã declaraţia de recurs în casaţie şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.
(2) Instanţa de recurs în casaţie examineazã cauza numai în limitele motivelor de casare prevãzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie.
ART. 443
Efectul extensiv şi limitele sale
(1) Instanţa examineazã cauza prin extindere şi cu privire la pãrţile care nu au declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se referã, putând hotãrî şi în privinţa lor, fãrã sã poatã crea acestor pãrţi o situaţie mai grea.
(2) Procurorul, chiar dupã expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere extinderea recursului în casaţie declarat de el în termen şi faţã de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fãrã a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
ART. 444
Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie
(1) Instanţa, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recursul în casaţie.
(2) În recursul în casaţie declarat de procuror în favoarea unei pãrţi, instanţa de recurs în casaţie nu poate agrava situaţia acesteia.
ART. 445
Prezenţa pãrţilor şi a procurorului
(1) Judecarea recursului în casaţie admis în principiu se face cu citarea pãrţilor. Dispoziţiile art. 90 şi art. 93 alin. (5) se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Participarea procurorului la judecarea recursului în casaţie este obligatorie.
ART. 446
Judecarea recursului în casaţie
(1) Preşedintele completului dã cuvântul recurentului, apoi intimatului şi procurorului. Dacã între recursurile în casaţie declarate se aflã şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
(2) Procurorul şi pãrţile au dreptul la replicã cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.
ART. 447
Verificarea legalitãţii hotãrârii
Instanţa este obligatã sã se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de pãrţi, verificând exclusiv legalitatea hotãrârii atacate.
ART. 448
Soluţiile la judecata recursului în casaţie
(1) Instanţa, judecând recursul în casaţie, pronunţã una dintre urmãtoarele soluţii:
1. respinge recursul în casaţie, menţinând hotãrârea atacatã, dacã recursul în casaţie este nefondat;
2. admite recursul în casaţie, casând hotãrârea atacatã, şi:
a) îl achitã pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlãturã greşita aplicare a legii;
b) dispune rejudecarea de cãtre instanţa de apel ori de cãtre instanţa competentã material sau dupã calitatea persoanei, dacã sunt incidente celelalte cazuri de casare prevãzute la art. 438.
(2) Dacã recursul în casaţie vizeazã greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, dupã admiterea recursului, înlãturã nelegalitatea constatatã sau dispune rejudecarea de cãtre instanţa a cãrei hotãrâre a fost casatã, în condiţiile alin. (1) pct. 2 lit. b).
(3) În cazul prevãzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) instanţa de recurs în casaţie desfiinţeazã şi hotãrârea primei instanţe, dacã se constatã aceleaşi încãlcãri de lege ca în decizia recuratã.
(4) În cazul în care condamnatul se gãseşte în cursul executãrii pedepsei, instanţa, admiţând recursul în casaţie şi pronunţând casarea cu trimitere, dispune asupra stãrii de libertate a acestuia, putând lua o mãsurã preventivã.
ART. 449
Desfiinţarea hotãrârii şi conţinutul deciziei
(1) În caz de admitere a recursului în casaţie, hotãrârea atacatã se caseazã în limitele prevãzute la art. 442 şi 443.
(2) Hotãrârea poate fi desfiinţatã numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penalã sau civilã, dacã aceasta nu împiedicã justa soluţionare a cauzei.
(3) Decizia instanţei de recurs în casaţie trebuie sã cuprindã, în partea introductivã, menţiunile prevãzute la art. 402, iar în expunere, temeiurile de drept care au dus la respingerea sau admiterea recursului în casaţie. Dispozitivul trebuie sã cuprindã soluţia pronunţatã de instanţa de recurs în casaţie, data pronunţãrii deciziei şi menţiunea cã pronunţarea s-a fãcut în şedinţã publicã.
(4) Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie sã indice care este ultimul act procedural rãmas valabil de la care procesul penal trebuie sã îşi reia cursul.
ART. 450
Limitele judecãrii
(1) Instanţa de rejudecare trebuie sã se conformeze hotãrârii instanţei de recurs în casaţie, în mãsura în care situaţia de fapt rãmâne cea avutã în vedere la admiterea recursului în casaţie.
(2) Când hotãrârea este desfiinţatã numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanţa se pronunţã în limitele în care hotãrârea a fost casatã.
ART. 451
Procedura de rejudecare
Rejudecarea cauzei dupã casarea hotãrârii atacate se desfãşoarã potrivit dispoziţiilor cap. II sau III din titlul III al pãrţii speciale, care se aplicã în mod corespunzãtor.

SECŢIUNEA a 2-a
Revizuirea

ART. 452
Hotãrârile supuse revizuirii
(1) Hotãrârile judecãtoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penalã, cât şi cu privire la latura civilã.
(2) Când o hotãrâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre fãptuitori.
ART. 453
Cazurile de revizuire
(1) Revizuirea hotãrârilor judecãtoreşti definitive, cu privire la latura penalã, poate fi cerutã când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurãri ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotãrârii pronunţate în cauzã;
b) hotãrârea a cãrei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a sãvârşit infracţiunea de mãrturie mincinoasã în cauza a cãrei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţatã;
c) un înscris care a servit ca temei al hotãrârii a cãrei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecãţii sau dupã pronunţarea hotãrârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţatã în cauzã;
d) un membru al completului de judecatã, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmãrire penalã a comis o infracţiune în legãturã cu cauza a cãrei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţatã în cauzã;
e) când douã sau mai multe hotãrâri judecãtoreşti definitive nu se pot concilia;
f) hotãrârea s-a întemeiat pe o prevedere legalã ce a fost declaratã neconstituţionalã dupã ce hotãrârea a devenit definitivã, în situaţia în care consecinţele încãlcãrii dispoziţiei constituţionale continuã sã se producã şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate.
(2) Revizuirea hotãrârilor judecãtoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilã, poate fi cerutã numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedurã civilã.
(3) Cazurile prevãzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate.
(4) Cazul prevãzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacã pe baza faptelor sau împrejurãrilor noi se poate dovedi netemeinicia hotãrârii de condamnare ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevãzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacã au dus la pronunţarea unei hotãrâri nelegale sau netemeinice.
(5) În cazul prevãzut la alin. (1) lit. e), toate hotãrârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.
ART. 454
Dovedirea unor cazuri de revizuire
(1) Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevãzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se dovedesc prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi sãvârşirea lor de respectivele persoane.
(2) În cazurile în care dovada nu poate fi fãcutã potrivit alin. (1) datoritã existenţei unei cauze care împiedicã punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevãzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probã.
ART. 455
Persoanele care pot cere revizuirea
(1) Pot cere revizuirea:
a) pãrţile din proces, în limitele calitãţii lor procesuale;
b) un membru de familie al condamnatului, chiar şi dupã moartea acestuia, numai dacã cererea este formulatã în favoarea condamnatului.
(2) Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotãrârii.
ART. 456
Cererea de revizuire
(1) Cererea de revizuire se adreseazã instanţei care a judecat cauza în prima instanţã.
(2) Cererea se formuleazã în scris şi trebuie motivatã, cu arãtarea cazului de revizuire pe care se întemeiazã şi a mijloacelor de probã în dovedirea acestuia.
(3) La cerere se vor alãtura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de revizuire înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbã strãinã, ele se vor alãtura în traducere efectuatã de un traducãtor autorizat.
(4) În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevãzute la alin. (2) şi (3), instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea sã o completeze, într-un termen stabilit de instanţã, sub sancţiunea prevãzutã la art. 459 alin. (5).
ART. 457
Termenul de introducere a cererii
(1) Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar dupã ce pedeapsa a fost executatã sau consideratã executatã ori dupã moartea condamnatului, cu excepţia cazului prevãzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi formulatã în termen de un an de la data publicãrii deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţã de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:
a) în cazurile prevãzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotãrâre definitivã, de la data când faptele sau împrejurãrile au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţã de împrejurãrile pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotãrâre penalã, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
b) în cazurile prevãzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacã sunt constatate prin hotãrâre definitivã, de la data când hotãrârea a fost cunoscutã de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rãmânerii definitive a hotãrârii penale;
c) în cazul prevãzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotãrârile ce nu se conciliazã au fost cunoscute de persoana care face cererea.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplicã şi în cazul când procurorul se sesizeazã din oficiu.
(4) Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauzã care împiedicã punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
ART. 458
Instanţa competentã
Competentã sã judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în prima instanţã. Când temeiul cererii de revizuire constã în existenţa unor hotãrâri ce nu se pot concilia, competenţa se determinã potrivit dispoziţiilor art. 44.
ART. 459
Admiterea în principiu
(1) La primirea cererii de revizuire, preşedintele instanţei fixeazã termen pentru examinarea admisibilitãţii în principiu a cererii de revizuire, dispunând ataşarea dosarului cauzei.
(2) Admisibilitatea în principiu se examineazã de cãtre instanţã, în camera de consiliu, fãrã citarea pãrţilor.
(3) Instanţa examineazã dacã:
a) cererea a fost formulatã în termen şi de o persoanã dintre cele prevãzute la art. 455;
b) cererea a fost întocmitã cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele şi mijloacele de probã în baza cãrora este formulatã cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioarã de revizuire care a fost judecatã definitiv;
e) faptele şi mijloacele de probã în baza cãrora este formulatã cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
(4) În cazul în care instanţa constatã cã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.
(5) În cazul în care instanţa constatã neîndeplinirea condiţiilor prevãzute la alin. (3), dispune prin sentinţã respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilã.
(6) Când cererea de revizuire a fost fãcutã pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a fãcut cererea ori în favoarea cãruia s-a fãcut revizuirea a decedat dupã introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecãrii cauzei, dupã admiterea în principiu, instanţa va hotãrî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplicã în mod corespunzãtor.
(7) Încheierea prin care este admisã în principiu cererea de revizuire este definitivã. Sentinţa prin care este respinsã cererea de revizuire, dupã analiza admisibilitãţii în principiu, este supusã aceleiaşi cãi de atac ca şi hotãrârea la care se referã revizuirea.
ART. 460
Mãsurile care pot fi luate odatã cu sau ulterior admiterii în principiu
(1) Odatã cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotãrârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de cãtre condamnat a uneia dintre obligaţiile prevãzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(2) Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotãrârii supuse revizuirii, prevãzutã la alin. (1), procurorul sau persoana interesatã poate formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsã. Contestaţia formulatã de procuror este suspensivã de executare. Dispoziţiile art. 597 alin. (2)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor.
(3) În cazul în care persoana condamnatã nu respectã obligaţiile stabilite prin încheiere, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea mãsurii suspendãrii şi reluarea executãrii pedepsei.
(4) În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotãrâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotãrâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecãrii.
ART. 461
Rejudecarea
(1) Rejudecarea cauzei dupã admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedurã privind judecarea în primã instanţã.
(2) Instanţa, dacã gãseşte necesar, administreazã din nou probele din cursul primei judecãţi.
(3) În cazul în care instanţa constatã cã situaţia de fapt nu poate fi stabilitã în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetãrilor necesare de cãtre procurorul de la parchetul de pe lângã aceastã instanţã, într-un interval ce nu poate depãşi 3 luni.
(4) Dupã efectuarea cercetãrilor, procurorul înainteazã întregul material instanţei competente.
(5) Persoanele prevãzute la art. 453 alin. (1) lit. b) şi d) nu pot fi audiate ca martori în cauza supusã revizuirii, dacã dovada acestor cazuri de revizuire s-a fãcut prin hotãrâre judecãtoreascã.
ART. 462
Soluţiile dupã rejudecare
(1) Dacã se constatã cã cererea de revizuire este întemeiatã, instanţa anuleazã hotãrârea, în mãsura în care a fost admisã revizuirea, sau hotãrârile care nu se pot concilia şi pronunţã o nouã hotãrâre potrivit dispoziţiilor art. 395-399, care se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Instanţa rejudecã cauza prin extindere şi cu privire la pãrţile care nu au formulat cerere de revizuire, putând hotãrî şi în privinţa lor, fãrã sã le poatã crea acestora o situaţie mai grea.
(3) Instanţa ia mãsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacã este cazul, restituirea amenzii plãtite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea cãruia s-a admis revizuirea nu era ţinut sã le suporte sau alte asemenea mãsuri.
(4) Dacã instanţa constatã cã cererea de revizuire este neîntemeiatã, o respinge şi dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare cãtre stat, precum şi reluarea executãrii pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendatã.
ART. 463
Calea de atac
Sentinţa prin care instanţa se pronunţã asupra cererii de revizuire, dupã rejudecarea cauzei, este supusã aceleiaşi cãi de atac ca şi hotãrârea la care se referã revizuirea.
ART. 464
Efectele respingerii cererii de revizuire
În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilã sau ca neîntemeiatã, nu va putea fi formulatã o nouã cerere pentru aceleaşi motive.
ART. 465
Revizuirea în cazul hotãrârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
(1) Hotãrârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a drepturilor sau libertãţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionãrii amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacã vreuna dintre consecinţele grave ale încãlcãrii Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuã sã se producã şi nu poate fi remediatã decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cãrei drept a fost încãlcat;
b) membrii de familie ai condamnatului, chiar şi dupã moartea acestuia, numai dacã cererea este formulatã în favoarea condamnatului;
c) procurorul.
(3) Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecã cererea în complet de 9 judecãtori.
(4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de un an de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotãrârii definitive pronunţate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului.
(5) Dupã sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea pãrţii, suspendarea executãrii hotãrârii atacate. Dispoziţiile art. 460 alin. (1) şi (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) La judecarea cererii de revizuire, pãrţile se citeazã. Partea aflatã în stare de deţinere este adusã la judecatã.
(8) Atunci când pãrţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa ascultã şi concluziile acestora.
(9) Instanţa examineazã cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţã prin decizie.
(10) Instanţa respinge cererea în cazul în care constatã cã este tardivã, inadmisibilã sau nefondatã.
(11) Atunci când instanţa constatã cã cererea este fondatã:
a) desfiinţeazã, în parte, hotãrârea atacatã sub aspectul dreptului încãlcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor secţiunii 1 a cap. V din titlul III al pãrţii speciale, înlãturã consecinţele încãlcãrii dreptului;
b) desfiinţeazã hotãrârea şi, când este necesarã administrarea de probe, dispune rejudecarea de cãtre instanţa în faţa cãreia s-a produs încãlcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile secţiunii 1 a cap. V din titlul III al pãrţii speciale.
(12) Decizia pronunţatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este supusã niciunei cãi de atac.

SECŢIUNEA a 3-a
Redeschiderea procesului penal în cazul judecãrii în lipsa persoanei condamnate

ART. 466
Redeschiderea procesului penal în cazul judecãrii în lipsa persoanei condamnate
(1) Persoana condamnatã definitiv care a fost judecatã în lipsã poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de 6 luni din ziua în care a luat cunoştinţã cã s-a desfãşurat un proces penal împotriva sa.
(2) Este considerat persoanã judecatã în lipsã inculpatul care:
a) nu a avut cunoştinţã de proces;
b) deşi a avut cunoştinţã de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.
(3) Procesul penal în care o persoanã judecatã în lipsã a fost condamnatã se poate redeschide şi în cazul în care un stat strãin a dispus extrãdarea sau predarea condamnatului în baza mandatului european de arestare şi condamnatul a formulat cerere de redeschidere a procesului în termen de 6 luni de la predarea sa cãtre autoritãţile române.
(4) Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnatã a solicitat sã fie judecatã în lipsã.
ART. 467
Cererea de redeschidere a procesului penal
(1) Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulatã de cãtre persoana judecatã în lipsã şi se adreseazã instanţei care a judecat cauza în lipsã, fie în primã instanţã, fie în apel.
(2) Când persoana judecatã în lipsã este privatã de libertate, cererea poate fi depusã la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndatã instanţei competente.
(3) Cererea se formuleazã în scris şi trebuie motivatã cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevãzute la art. 466.
(4) Cererea poate fi însoţitã de copii de pe înscrisurile de care persoana judecatã în lipsã înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbã strãinã, ele vor fi însoţite de traducere.
(5) În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevãzute la alin. (3) şi (4), instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea sã o completeze pânã la primul termen de judecatã sau, dupã caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţã.
ART. 468
Mãsurile premergãtoare
(1) La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, preşedintele instanţei fixeazã un termen pentru examinarea admisibilitãţii în principiu, dispunând ataşarea dosarului cauzei, precum şi citarea pãrţilor interesate.
(2) Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privatã de libertate, chiar într-o altã cauzã, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia mãsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
(3) Persoana privatã de libertate este adusã la judecatã.
ART. 469
Admiterea în principiu
(1) Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale pãrţilor, examineazã dacã:
a) cererea a fost formulatã în termen şi de cãtre o persoanã dintre cele prevãzute la art. 466;
b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;
c) motivele în baza cãrora este formulatã cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioarã de redeschidere a procesului penal, care a fost judecatã definitiv.
(2) De asemenea, instanţa supune dezbaterii necesitatea luãrii faţã de persoana care a formulat cererea de redeschidere a vreuneia dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-e), în cazul admiterii în principiu a cererii.
(3) Dacã instanţa constatã îndeplinirea condiţiilor prevãzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.
(4) Dacã instanţa constatã neîndeplinirea condiţiilor prevãzute la art. 466, dispune prin sentinţã respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.
(5) Încheierea prin care este admisã în principiu cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacatã odatã cu fondul.
(6) Hotãrârea prin care este respinsã cererea de redeschidere a procesului penal este supusã aceleiaşi cãi de atac ca şi hotãrârea pronunţatã în lipsa persoanei condamnate.
(7) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotãrârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate.
(8) Instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la pãrţile care nu au formulat cerere, putând hotãrî şi în privinţa lor, fãrã sã le poatã crea acestora o situaţie mai grea.
(9) Odatã cu admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţã de inculpat a uneia dintre mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-e). Dispoziţiile titlului V al pãrţii generale se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 470
Rejudecarea cauzei
Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedurã aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.

CAP. VI
Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare

SECŢIUNEA 1
Recursul în interesul legii

ART. 471
Cererea de recurs în interesul legii
(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre toate instanţele judecãtoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel au îndatorirea sã cearã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti.
(2) Cererea trebuie sã cuprindã soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, dupã caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrinã relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţatã în recursul în interesul legii.
(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie sã fie însoţitã, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilã, de copii ale hotãrârilor judecãtoreşti definitive din care rezultã cã problemele de drept care formeazã obiectul judecãţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecãtoreşti.
ART. 472
Condiţiile de admisibilitate
Recursul în interesul legii este admisibil numai dacã se face dovada cã problemele de drept care formeazã obiectul judecãţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotãrâri judecãtoreşti definitive, care se anexeazã la cerere.
ART. 473
Judecarea recursului în interesul legii
(1) Recursul în interesul legii se judecã de un complet format din preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un numãr de 14 judecãtori din secţia în a cãrei competenţã intrã chestiunea de drept care a fost soluţionatã diferit de instanţele judecãtoreşti, precum şi câte 2 judecãtori din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(2) În cazul în care chestiunea de drept prezintã interes pentru douã sau mai multe secţii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte secţiile din care provin cei 20 de judecãtori.
(3) Dupã sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele acesteia va lua mãsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecãtorilor din cadrul secţiei în a cãrei competenţã intrã chestiunea de drept care a fost soluţionatã diferit de instanţele judecãtoreşti, precum şi a judecãtorilor din celelalte secţii ce intrã în alcãtuirea completului prevãzut la alin. (1).
(4) La primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecãtor din cadrul secţiei în a cãrei competenţã intrã chestiunea de drept care a fost soluţionatã diferit de instanţele judecãtoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În cazul în care chestiunea de drept prezintã interes pentru douã sau mai multe secţii, preşedintele completului va desemna 3 judecãtori din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului. Raportorii nu sunt incompatibili.
(5) În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisã asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit.
(6) Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamenteazã, jurisprudenţa relevantã a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacã este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodatã, judecãtorul sau, dupã caz, judecãtorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi datã recursului în interesul legii.
(7) Şedinţa completului se convoacã de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de desfãşurarea acesteia. Odatã cu convocarea, fiecare judecãtor va primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse.
(8) La şedinţã participã toţi judecãtorii completului. Dacã existã motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi, cu respectarea regulilor prevãzute la alin. (3).
(9) Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, dupã caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de judecãtorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel.
(10) Recursul în interesul legii se judecã în cel mult 3 luni de la data sesizãrii instanţei, iar soluţia se adoptã cu cel puţin douã treimi din numãrul judecãtorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.
ART. 474
Conţinutul hotãrârii şi efectele ei
(1) Asupra cererii de recurs în interesul legii completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţã prin decizie.
(2) Decizia se pronunţã numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese.
(3) Decizia se motiveazã în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publicã în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicãrii deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

SECŢIUNEA a 2-a
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţãrii unei hotãrâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept

ART. 475
Obiectul sesizãrii
Dacã, în cursul judecãţii, un complet de judecatã al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimã instanţã, constatã cã o problemã de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegatã diferit în practica instanţelor, va putea solicita Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã pronunţe o hotãrâre prealabilã prin care sã dea rezolvare problemei de drept cu care a fost sesizatã.
ART. 476
Procedura de judecatã
(1) Sesizarea Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face, din oficiu sau la cererea pãrţilor, dupã dezbateri contradictorii şi dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 475, prin încheiere, care nu este supusã niciunei cãi de atac. Cererea pãrţilor trebuie sã fie însoţitã, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilã, de prezentarea dezlegãrilor diferite în practica instanţelor ale problemei de drept sesizate.
(2) Prin aceeaşi încheiere se poate suspenda judecarea cauzei pânã la pronunţarea hotãrârii prealabile pentru dezlegarea problemei de drept. În cazul în care inculpatul se aflã în arest la domiciliu sau este arestat preventiv, se aplicã în mod corespunzãtor prevederile art. 208 pe toatã durata suspendãrii.
(3) La primirea sesizãrii, preşedintele secţiei va desemna un judecãtor pentru a întocmi un raport asupra problemei de drept supuse judecãţii. Dispoziţiile art. 473 alin. (5)-(8) se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Raportul va fi comunicat pãrţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat, concluzii privind problema de drept supusã judecãţii.
(5) Sesizarea se judecã fãrã citarea pãrţilor în cel mult 3 luni de la data învestirii secţiei, iar soluţia se adoptã cu jumãtate plus unu din numãrul judecãtorilor prezenţi. Nu se admit abţineri de la vot.
ART. 477
Conţinutul şi efectele hotãrârii
(1) Asupra sesizãrii secţia se pronunţã prin decizie, numai cu privire la problema de drept supusã dezlegãrii.
(2) Dispoziţiile art. 474 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
(3) Dezlegarea datã problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe, inclusiv în cauza în legãturã cu care s-a ridicat problema de drept, de la data publicãrii deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

TITLUL IV
Proceduri speciale

CAP. I
Acordul de recunoaştere a vinovãţiei

ART. 478
Titularii acordului de recunoaştere a vinovãţiei şi limitele acestuia
(1) În cursul urmãririi penale, dupã punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovãţiei de cãtre inculpat.
(2) Efectele acordului de recunoaştere a vinovãţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.
(3) Acordul de recunoaştere a vinovãţiei poate fi iniţiat atât de cãtre procuror, cât şi de cãtre inculpat.
(4) Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovãţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior.
(5) Dacã acţiunea penalã s-a pus în mişcare faţã de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovãţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fãrã a fi adusã atingere prezumţiei de nevinovãţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.
(6) Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovãţiei.
ART. 479
Obiectul acordului de recunoaştere a vinovãţiei
Acordul de recunoaştere a vinovãţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrãrii juridice pentru care a fost pusã în mişcare acţiunea penalã şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.
ART. 480
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovãţiei
(1) Acordul de recunoaştere a vinovãţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.
(2) Acordul de recunoaştere a vinovãţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultã suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penalã şi cu privire la vinovãţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovãţiei, asistenţa juridicã este obligatorie.
(3) Inculpatul beneficiazã de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pãtrime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege în cazul pedepsei amenzii.
ART. 481
Forma acordului de recunoaştere a vinovãţiei
(1) Acordul de recunoaştere a vinovãţiei se încheie în formã scrisã.
(2) În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovãţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord.
ART. 482
Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovãţiei
Acordul de recunoaştere a vinovãţiei cuprinde:
a) data şi locul încheierii;
b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;
c) date privitoare la persoana inculpatului, prevãzute la art. 107 alin. (1);
d) descrierea faptei ce formeazã obiectul acordului;
e) încadrarea juridicã a faptei şi pedeapsa prevãzutã de lege;
f) probele şi mijloacele de probã;
g) declaraţia expresã a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptã încadrarea juridicã pentru care a fost pusã în mişcare acţiunea penalã;
h) cererile procurorului;
i) semnãturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.
ART. 483
Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovãţiei
(1) Dupã încheierea acordului de recunoaştere a vinovãţiei, procurorul sesizeazã instanţa cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovãţiei, însoţit de dosarul de urmãrire penalã.
(2) În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecatã, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înainteazã instanţei numai actele de urmãrire penalã care se referã la faptele şi persoanele care au fãcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovãţiei.
(3) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1), procurorul înainteazã instanţei acordul de recunoaştere a vinovãţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.
ART. 484
Procedura în faţa instanţei
(1) Dacã acordului de recunoaştere a vinovãţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacã nu au fost respectate condiţiile prevãzute la art. 482 şi 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizeazã în acest sens conducãtorul parchetului care a emis acordul.
(2) Instanţa se pronunţã asupra acordului de recunoaştere a vinovãţiei prin sentinţã, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţã publicã, dupã ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a pãrţii civile, dacã este prezentã.
ART. 485
Soluţiile instanţei
(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţã una dintre urmãtoarele soluţii:
a) admite acordul de recunoaştere a vinovãţiei şi dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsã ale cãrei limite au fost reduse conform art. 480 alin. (3), dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au fãcut obiectul acordului;
b) respinge acordul de recunoaştere a vinovãţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuãrii urmãririi penale, dacã nu sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 480-482.
(2) Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovãţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi.
(3) În situaţia prevãzutã la alin. (1) lit. b), instanţa se pronunţã din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor.
(4) Dispoziţiile art. 396 alin. (9), art. 398 şi art. 399 se aplicã în mod corespunzãtor. Soluţionarea acţiunii civile Art. 486. – (1) În cazul în care între pãrţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilã, instanţa ia act de aceasta prin sentinţã.
(2) În celelalte cazuri instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi trimiterea ei la instanţa competentã potrivit legii civile, când soluţionarea laturii civile ar întârzia soluţionarea procesului penal.
ART. 487
Cuprinsul sentinţei
Sentinţa cuprinde în mod obligatoriu:
a) menţiunile prevãzute la art. 370 alin. (4), art. 403 şi 404;
b) fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovãţiei şi încadrarea juridicã a acesteia.
ART. 488
Calea de atac
(1) Sentinţa pronunţatã potrivit art. 485 poate fi atacatã cu apel în termen de 10 zile de la comunicare.
(2) Dispoziţiile art. 480 alin. (3) sunt aplicabile şi în calea de atac a apelului.

CAP. II
Procedura privind tragerea la rãspundere penalã a persoanei juridice

ART. 489
Dispoziţii generale
(1) În cazul infracţiunilor sãvârşite de persoanele juridice prevãzute la art. 135 alin. (1) din Codul penal în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dispoziţiile prezentului cod se aplicã în mod corespunzãtor, cu derogãrile şi completãrile prevãzute în prezentul capitol.
(2) Sunt aplicabile în procedura privind tragerea la rãspundere penalã a persoanei juridice şi dispoziţiile procedurii de camerã preliminarã, care se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 490
Obiectul acţiunii penale
Acţiunea penalã are ca obiect tragerea la rãspunderea penalã a persoanelor juridice care au sãvârşit infracţiuni.
ART. 491
Reprezentarea persoanei juridice
(1) Persoana juridicã este reprezentatã la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul sãu legal la momentul procesului.
(2) Dacã pentru aceeaşi faptã sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penalã şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, acesta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.
(3) În cazul prevãzut la alin. (2), dacã persoana juridicã nu şi-a numit un mandatar, acesta este desemnat de judecãtorul de drepturi şi libertãţi din rândul practicienilor în insolvenţã, autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în insolvenţã astfel desemnaţi li se aplicã, în mod corespunzãtor, dispoziţiile art. 273 alin. (1), (2), (4) şi (5).
ART. 492
Locul de citare a persoanei juridice
Persoana juridicã se citeazã la sediul acesteia. Dacã sediul este fictiv ori persoana juridicã nu mai funcţioneazã la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, citaţia se afişeazã la sediul organului judiciar, potrivit fazei procesuale în care se aflã cauza.
ART. 493
Mãsurile preventive
(1) Judecãtorul de drepturi şi libertãţi, în cursul urmãririi penale, la propunerea procurorului, poate dispune, dacã existã motive temeinice care justificã suspiciunea rezonabilã cã persoana juridicã a sãvârşit o faptã prevãzutã de legea penalã şi numai pentru a se asigura buna desfãşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre urmãtoarele mãsuri:
a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, începutã anterior sau în cursul urmãririi penale;
b) suspendarea fuziunii, a divizãrii sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începutã anterior sau în cursul urmãririi penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea desfãşurãrii activitãţilor de natura celor cu ocazia cãrora a fost comisã infracţiunea.
(2) În vederea asigurãrii respectãrii mãsurilor prevãzute la alin. (1), judecãtorul de drepturi şi libertãţi poate obliga persoana juridicã la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumã de bani care nu poate fi mai micã de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare pronunţate în cauzã, dacã persoana juridicã a respectat mãsura sau mãsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotãrâre definitivã, s-a dispus achitarea persoanei juridice.
(3) Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectãrii de cãtre persoana juridicã a mãsurii sau mãsurilor preventive luate, fãcându-se venit la bugetul statului la data rãmânerii definitive a hotãrârii pronunţate în cauzã.
(4) Mãsurile preventive prevãzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadã de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacã se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depãşi 60 de zile.
(5) Mãsurile preventive se dispun de judecãtorul de drepturi şi libertãţi prin încheiere motivatã datã în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Împotriva încheierii judecãtorului de drepturi şi libertãţi de la prima instanţã se poate face contestaţie la judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa ierarhic superioarã de cãtre persoana juridicã şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridicã lipsã.
(8) Persoana juridicã poate face contestaţie numai împotriva încheierii prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi a dispus luarea uneia sau a mai multor mãsuri preventive. Procurorul poate face contestaţie numai împotriva încheierii prin care judecãtorul de drepturi şi libertãţi a respins propunerea de luare a uneia sau a mai multor mãsuri preventive.
(9) Mãsurile preventive se revocã la cererea procurorului sau persoanei juridice, numai când se constatã cã nu mai existã temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Dispoziţiile alin. (5)-(7) se aplicã în mod corespunzãtor.
(10) Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate mãsurile prevãzute la art. 265 şi art. 283 alin. (2), iar faţã de practicianul în insolvenţã, mãsura prevãzutã la art. 283 alin. (2).
(11) Luarea mãsurilor preventive nu împiedicã luarea mãsurilor asigurãtorii conform art. 249-256.
ART. 494
Mãsurile asigurãtorii
Faţã de persoana juridicã se pot lua, la cererea procurorului, mãsuri asigurãtorii în vederea confiscãrii speciale, reparãrii pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executãrii pedepsei amenzii.
ART. 495
Procedura de informare
(1) Procurorul, în cursul urmãririi penale, comunicã organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridicã punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecatã a persoanei juridice, la data dispunerii acestor mãsuri, în vederea efectuãrii menţiunilor corespunzãtoare.
(2) În cazul instituţiilor care nu sunt supuse condiţiei înregistrãrii sau autorizãrii pentru a dobândi personalitate juridicã, informarea prevãzutã la alin. (1) se face cãtre organul care a înfiinţat acea instituţie.
(3) Organele prevãzute la alin. (1) şi (2) sunt obligate sã comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrãrii, în copie certificatã, orice menţiune înregistratã de acestea cu privire la persoana juridicã.
(4) Persoana juridicã este obligatã sã comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.
(5) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul luãrii mãsurilor preventive faţã de persoana juridicã.
(6) Dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunicã o copie de pe dispozitivul hotãrârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridicã, organului care a înfiinţat instituţia nesupusã autorizãrii sau înregistrãrii, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuãrii menţiunilor corespunzãtoare.
(7) Neîndeplinirea, de îndatã sau pânã la împlinirea termenelor prevãzute, a obligaţiilor prevãzute la alin. (3)-(5) constituie abatere judiciarã şi se sancţioneazã cu amenda judiciarã prevãzutã la art. 283 alin. (4).
ART. 496
Interzicerea fuziunii, a divizãrii, a reducerii capitalului social, a dizolvãrii sau lichidãrii
Dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare a persoanei juridice şi pânã la executarea pedepselor aplicate, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, dizolvarea, lichidarea sau reducerea capitalului social al acesteia.
ART. 497
Punerea în executare a pedepsei amenzii
(1) Persoana juridicã condamnatã la pedeapsa amenzii este obligatã sã depunã recipisa de platã integralã a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare.
(2) Când persoana juridicã condamnatã se gãseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevãzut la alin. (1), instanţa de executare, la cererea persoanei juridice, poate dispune eşalonarea plãţii amenzii pe cel mult un an, în rate lunare.
(3) În cazul neîndeplinirii obligaţiei de platã a amenzii în termenul arãtat la alin. (1) sau de neplatã a unei rate potrivit eşalonãrii, instanţa de executare comunicã un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea executãrii acesteia potrivit procedurii de executare silitã a creanţelor fiscale.
ART. 498
Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvãrii persoanei juridice
(1) O copie de pe dispozitivul hotãrârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa dizolvãrii persoanei juridice se comunicã, la data rãmânerii definitive, instanţei civile competente, care deschide procedura de lichidare şi desemneazã lichidatorul din rândul practicienilor în insolvenţã autorizaţi potrivit legii. Remunerarea lichidatorului se face din patrimoniul persoanei juridice sau, în cazul lipsei acestuia, din fondul de lichidare constituit potrivit legii.
(2) Copia dispozitivului hotãrârii de condamnare se comunicã, la data rãmânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridicã, pentru a lua mãsurile necesare.
ART. 499
Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendãrii activitãţii persoanei juridice
O copie de pe dispozitivul hotãrârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendãrii activitãţii sau a uneia dintre activitãţile persoanei juridice se comunicã, la data rãmânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridicã, organului care a înfiinţat instituţia nesupusã autorizãrii sau înregistrãrii, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua mãsurile necesare.
ART. 500
Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice
O copie de pe dispozitivul hotãrârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunicã, la data rãmânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridicã, organului care a înfiinţat instituţia nesupusã autorizãrii sau înregistrãrii, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua mãsurile necesare.
ART. 501
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de a participa la procedurile de achiziţii publice
(1) O copie de pe dispozitivul hotãrârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunicã, la data rãmânerii definitive:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuãrii formalitãţilor de publicitate în registrul comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuãrii formalitãţilor de publicitate în Registrul naţional al persoanelor juridice fãrã scop patrimonial;
c) oricãrei autoritãţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuãrii formalitãţilor de publicitate.
(2) O copie de pe dispozitivul hotãrârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunicã, la data rãmânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridicã, pentru a lua mãsurile necesare.
ART. 502
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişãrii sau publicãrii hotãrârii de condamnare
(1) Un extras al hotãrârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare se comunicã, la data rãmânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecatã.
(2) Un extras al hotãrârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare se comunicã, la data rãmânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotãrârea în forma stabilitã de instanţã, pe cheltuialã proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţã.
(3) Persoana juridicã condamnatã înainteazã instanţei de executare dovada începerii executãrii afişãrii sau, dupã caz, dovada executãrii publicãrii hotãrârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotãrârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executãrii ori, dupã caz, de la executarea pedepsei principale.
(4) O copie de pe hotãrârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunicã la data rãmânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridicã, organului care a înfiinţat instituţia nesupusã autorizãrii sau înregistrãrii, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua mãsurile necesare.
ART. 503
Supravegherea executãrii pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice
(1) În caz de neexecutare cu rea-credinţã a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanţa de executare aplicã dispoziţiile art. 139 alin. (2) sau, dupã caz, art. 140 alin. (2) ori (3) din Codul penal.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu de cãtre judecãtorul delegat al instanţei de executare ori de cãtre organele cãrora li s-a comunicat hotãrârea definitivã de condamnare a persoanei juridice, potrivit art. 499-502.
(3) Persoana juridicã este citatã la judecatã.
(4) Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Dupã concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate, instanţa se pronunţã prin sentinţã.

CAP. III
Procedura în cauzele cu infractori minori

ART. 504
Dispoziţii generale
Urmãrirea şi judecarea infracţiunilor sãvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotãrârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completãrile şi derogãrile prevãzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al pãrţii generale.
ART. 505
Persoanele chemate la organul de urmãrire penalã
(1) Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmãrire penalã citeazã pãrinţii acestuia ori, dupã caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea cãreia se aflã temporar minorul, precum şi direcţia generalã de asistenţã socialã şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfãşoarã audierea.
(2) Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevãzute la alin. (1) se dispune numai dacã organul de urmãrire penalã considerã necesar.
(3) Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedicã efectuarea acestor acte.
ART. 506
Referatul de evaluare a minorului
(1) În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmãrire penalã pot sã solicite, atunci când considerã necesar, efectuarea referatului de evaluare de cãtre serviciul de probaţiune de pe lângã tribunalul în a cãrui circumscripţie teritorialã îşi are locuinţa minorul, potrivit legii.
(2) În cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecatã are obligaţia sã dispunã efectuarea referatului de evaluare de cãtre serviciul de probaţiune de pe lângã tribunalul în a cãrui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În situaţia în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitatã în cursul urmãririi penale, potrivit dispoziţiilor alin. (1), dispunerea referatului de cãtre instanţã este facultativã.
(3) Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului din perspectivã psihocomportamentalã.
(4) Referatul de evaluare se realizeazã în conformitate cu structura şi conţinutul prevãzute de legislaţia specialã ce reglementeazã activitatea serviciilor de probaţiune.
(5) Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la mãsurile educative ce pot fi luate faţã de minor.
ART. 507
Compunerea instanţei
(1) Cauzele în care inculpatul este minor se judecã potrivit regulilor de competenţã obişnuite de cãtre judecãtori anume desemnaţi potrivit legii.
(2) Instanţa compusã potrivit dispoziţiilor alin. (1) rãmâne competentã sã judece potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacã între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
(3) Inculpatul care a sãvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacã la data sesizãrii instanţei nu a împlinit 18 ani.
ART. 508
Persoanele chemate la judecarea minorilor
(1) La judecarea cauzei se citeazã serviciul de probaţiune, pãrinţii minorului sau, dupã caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea cãreia se aflã temporar minorul.
(2) Persoanele arãtate la alin. (1) au dreptul şi îndatorirea sã dea lãmuriri, sã formuleze cereri şi sã prezinte propuneri în privinţa mãsurilor ce ar urma sã fie luate.
(3) Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedicã judecarea cauzei.
ART. 509
Desfãşurarea judecãţii
(1) Cauzele cu inculpaţi minori se judecã de urgenţã şi cu precãdere.
(2) Şedinţa de judecatã este nepublicã. Cu încuviinţarea instanţei, la desfãşurarea judecãţii pot asista, în afarã de persoanele arãtate la art. 508, şi alte persoane.
(3) Când inculpatul este minor cu vârsta mai micã de 16 ani, instanţa, dacã apreciazã cã administrarea anumitor probe poate avea o influenţã negativã asupra sa, poate dispune îndepãrtarea lui din şedinţã. În aceleaşi condiţii pot fi îndepãrtate temporar din sala de judecatã şi pãrinţii sau persoanele cu drept de reprezentare.
(4) La rechemarea în salã a persoanelor prevãzute la alin. (3) preşedintele completului le aduce la cunoştinţã actele esenţiale efectuate în lipsa lor.
(5) Ascultarea minorului va avea loc o singurã datã, iar reascultarea sa va fi admisã de judecãtor doar în cazuri temeinic justificate.
ART. 510
Inculpaţii minori cu majori
(1) Când în aceeaşi cauzã sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilã disjungerea, judecata are loc potrivit dispoziţiilor art. 507 alin. (1) şi dupã procedura obişnuitã.
(2) Cu privire la inculpaţii minori din aceste cauze se aplicã dispoziţiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori.
ART. 511
Punerea în executare a mãsurilor educative neprivative de libertate
În cazul în care s-a luat faţã de minor vreuna dintre mãsurile educative neprivative de libertate, dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii se fixeazã un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea reprezentantului serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a mãsurii luate.
ART. 512
Punerea în executare a pedepsei complementare a plasãrii sub supraveghere judiciarã
(1) Mandatarul judiciar şi atribuţiile acestuia privind supravegherea activitãţii persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotãrârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasãrii sub supraveghere judiciarã.
(2) Instanţa desemneazã un administrator judiciar atunci când apreciazã cã se impune implementarea unui plan de mãsuri speciale pentru a preveni comiterea de noi infracţiuni. În acest caz, administratorul judiciar, desemnat prin hotãrârea de condamnare, asistã persoana juridicã în elaborarea planului de mãsuri, ce va fi supus aprobãrii judecãtorului delegat cu executarea, şi va supraveghea respectarea acestuia de cãtre persoana juridicã.
(3) Hotãrârea de condamnare prevãzutã la alin. (1) şi (2) este comunicatã, la data rãmânerii definitive, administratorului judiciar sau mandatarului judiciar.
(4) Mandatarul judiciar sau administratorul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea activitãţilor persoanei juridice.
ART. 513
Prelungirea sau înlocuirea mãsurilor educative neprivative de libertate
(1) Prelungirea mãsurii educative neprivative de libertate în cazul în care minorul nu respectã, cu rea-credinţã, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse se dispune de instanţa care a pronunţat aceastã mãsurã.
(2) Înlocuirea mãsurii luate iniţial cu o altã mãsurã educativã neprivativã de libertate mai severã ori înlocuirea mãsurii luate iniţial cu o mãsurã educativã privativã de libertate pentru vreuna dintre cauzele prevãzute la art. 123 din Codul penal se dispune de instanţa care a pronunţat aceastã mãsurã.
ART. 514
Punerea în executare a internãrii într-un centru educativ
(1) În cazul în care s-a luat faţã de minor mãsura educativã a internãrii într-un centru educativ, punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotãrâre organului de poliţie de la locul unde se aflã minorul, dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii.
(2) Organul de poliţie ia mãsuri pentru internarea minorului.
(3) Cu ocazia punerii în executare a mãsurii educative a internãrii într-un centru educativ, organul de poliţie poate pãtrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fãrã învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fãrã învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(4) Dacã minorul faţã de care s-a luat mãsura educativã a internãrii într-un centru educativ nu este gãsit, organul de poliţie constatã aceasta printr-un proces-verbal şi sesizeazã de îndatã organele competente pentru darea în urmãrire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se înainteazã centrului educativ în care se va face internarea.
(5) Copia de pe hotãrâre se predã cu ocazia executãrii mãsurii centrului educativ în care minorul este internat.
(6) Conducãtorul centrului educativ comunicã de îndatã instanţei care a dispus mãsura despre efectuarea internãrii.
ART. 515
Punerea în executare a internãrii într-un centru de detenţie
(1) Mãsura educativã a internãrii minorului într-un centru de detenţie se pune în executare prin trimiterea unei copii a hotãrârii definitive prin care s-a luat aceastã mãsurã organului de poliţie de la locul unde se aflã minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de deţinere, când acesta este arestat preventiv.
(2) Odatã cu punerea în executare a mãsurii educative a internãrii minorului într-un centru de detenţie, judecãtorul delegat va emite şi ordinul prin care interzice minorului sã pãrãseascã ţara. Dispoziţiile privind întocmirea şi conţinutul ordinului în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii se aplicã în mod corespunzãtor.
(3) Dacã executarea mãsurii revine organului de poliţie, dispoziţiile art. 514 alin. (2)-(4) se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Copia de pe hotãrâre se predã cu ocazia executãrii mãsurii centrului de detenţie în care minorul este internat.
(5) Conducãtorul centrului de detenţie comunicã de îndatã instanţei care a dispus mãsura despre efectuarea internãrii.
ART. 516
Schimbãrile privind mãsura educativã a internãrii într-un centru educativ
(1) Menţinerea mãsurii internãrii minorului într-un centru educativ, prelungirea ori înlocuirea acesteia cu internarea într-un centru de detenţie în cazurile prevãzute la art. 125 alin. (3) din Codul penal se dispune de instanţa cãreia îi revine competenţa sã judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentã sãvârşitã anterior.
(2) Înlocuirea internãrii minorului cu mãsura educativã a asistãrii zilnice, liberarea din centrul educativ la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de cãtre instanţa în a cãrei circumscripţie teritorialã se aflã centrul educativ, corespunzãtoare în grad instanţei de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberãrii, în cazul în care acesta nu respectã cu rea-credinţã condiţiile de executare a mãsurii educative ori obligaţiile impuse, se dispun, din oficiu sau la sesizarea serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat cauza în primã instanţã.
(3) În cazul prevãzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra înlocuirii se dispune de instanţa cãreia îi revine competenţa sã judece noua infracţiune sãvârşitã de minor.
ART. 517
Schimbãrile privind mãsura educativã a internãrii într-un centru de detenţie
(1) Prelungirea mãsurii internãrii minorului în centrul de detenţie în cazurile prevãzute la art. 125 alin. (3) din Codul penal se dispune de instanţa cãreia îi revine competenţa sã judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentã sãvârşitã anterior.
(2) Înlocuirea internãrii minorului cu mãsura educativã a asistãrii zilnice, liberarea din centrul de detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de instanţa în a cãrei circumscripţie teritorialã se aflã centrul de detenţie, corespunzãtoare în grad instanţei de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberãrii, în cazul în care acesta nu respectã cu rea-credinţã condiţiile de executare a mãsurii educative ori obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat în primã instanţã pe minor.
(3) În cazul prevãzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra înlocuirii şi prelungirea duratei internãrii se dispun de instanţa cãreia îi revine competenţa sã judece noua infracţiune sãvârşitã de minor.
Schimbarea regimului de executare Art. 518. – În cazurile prevãzute la art. 126 din Codul penal, continuarea executãrii mãsurii educative privative de libertate într-un penitenciar de cãtre persoana internatã care a împlinit vârsta de 18 ani se poate dispune potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de instanţa în a cãrei circumscripţie teritorialã se aflã centrul educativ sau centrul de detenţie, corespunzãtoare în grad instanţei de executare.
ART. 519
Amânarea sau întreruperea executãrii mãsurilor privative de libertate
Executarea mãsurii educative a internãrii într-un centru educativ sau a mãsurii educative a internãrii într-un centru de detenţie poate fi amânatã sau întreruptã în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege.
ART. 520
Dispoziţii privind apelul
Dispoziţiile referitoare la judecata în primã instanţã în cauzele privitoare la infracţiuni sãvârşite de minori se aplicã în mod corespunzãtor şi la judecata în apel.

CAP. IV
Procedura dãrii în urmãrire

ART. 521
Darea în urmãrire
(1) Darea în urmãrire se solicitã şi se dispune pentru identificarea, cãutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotãrâri judecãtoreşti.
(2) Darea în urmãrire se solicitã şi se dispune în urmãtoarele cazuri:
a) nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivã, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, o mãsurã educativã privativã de libertate, mãsura internãrii medicale sau mãsura expulzãrii, întrucât persoana faţã de care s-a luat una dintre aceste mãsuri nu a fost gãsitã;
b) persoana a evadat din starea legalã de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru educativ, centru de detenţie sau din unitatea în care executa mãsura internãrii medicale;
c) în vederea depistãrii unei persoane urmãrite internaţional despre care existã date cã se aflã în România.
(3) Darea în urmãrire se solicitã de:
a) organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executãrii mãsurii prevãzute la alin. (2) lit. a);
b) administraţia locului de deţinere, centrul educativ sau unitatea medicalã prevãzutã la alin. (2) lit. b);
c) organul judiciar competent potrivit legii speciale, în cazul prevãzut la alin. (2) lit. c);
(4) Darea în urmãrire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române.
(5) Ordinul de dare în urmãrire se comunicã în cel mai scurt timp organelor competente sã elibereze paşaportul, care au obligaţia sã refuze eliberarea paşaportului sau, dupã caz, sã ridice provizoriu paşaportul pe durata mãsurii, precum şi organelor de frontierã pentru darea în consemn.
(6) De asemenea, ordinul de dare în urmãrire se comunicã în copie:
a) celui în faţa cãruia urmeazã sã fie adusã persoana urmãritã în momentul prinderii;
b) organului judiciar competent care supravegheazã activitatea de urmãrire a persoanei date în urmãrire.
ART. 522
Urmãrirea
(1) Ordinul de dare în urmãrire se pune în executare de îndatã de cãtre structurile competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor desfãşura, la nivel naţional, activitãţi de identificare, cãutare, localizare şi prindere a persoanei urmãrite.
(2) Instituţiile publice sunt obligate sã sprijine, în condiţiile legii şi conform competenţelor legale, organele de poliţie care efectueazã urmãrirea unei persoane date în urmãrire.
(3) Activitatea de urmãrire a unei persoane arestate preventiv, desfãşuratã de organele de poliţie, este supravegheatã de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângã curtea de apel în a cãrui circumscripţie se aflã sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivã. Când mandatul de arestare preventivã a fost emis într-o cauzã de competenţa Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, supravegherea activitãţii de urmãrire revine procurorului care efectueazã sau a efectuat urmãrirea penalã în cauzã.
(4) În celelalte cazuri, activitatea de urmãrire a persoanelor date în urmãrire este supravegheatã de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângã curtea de apel în a cãrui circumscripţie se aflã sediul instanţei de executare ori al altei instanţe competente potrivit legii speciale.
ART. 523
Activitãţile ce pot fi efectuate în procedura urmãririi
(1) În vederea identificãrii, cãutãrii, localizãrii şi prinderii persoanelor date în urmãrire pot fi efectuate, în condiţiile prevãzute de lege, urmãtoarele activitãţi:
a) supravegherea tehnicã;
b) reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;
c) percheziţia;
d) ridicarea de obiecte sau înscrisuri;
e) monitorizarea tranzacţiilor financiare şi dezvãluirea datelor financiare.
(2) Activitãţile prevãzute la alin. (1) lit. a)-c) şi e) pot fi efectuate numai:
a) în baza mandatului emis de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa competentã sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa de executare şi cu respectarea procedurii prevãzute la art. 139, respectiv art. 147;
b) numai în baza mandatului emis de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa competentã potrivit legii speciale, cu respectarea procedurii prevãzute la art. 157-160, în cazurile prevãzute la art. 521 alin. (2) lit. c).
(3) Activitãţile prevãzute la alin. (1) lit. d) pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului care supravegheazã activitatea organelor de poliţie care efectueazã urmãrirea persoanei date în urmãrire.
ART. 524
Supravegherea tehnicã în procedura dãrii în urmãrire
(1) Supravegherea tehnicã poate fi dispusã pe o duratã de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa competentã, dacã acesta apreciazã cã identificarea, cãutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmãrire nu pot fi fãcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
(2) Dispoziţiile art. 139-143 se aplicã în mod corespunzãtor.
(3) Prelungirea mandatului de supraveghere tehnicã în procedura dãrii în urmãrire se face potrivit dispoziţiilor art. 144, care se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 525
Monitorizarea tranzacţiilor financiare şi dezvãluirea datelor financiare
(1) Monitorizarea tranzacţiilor financiare şi dezvãluirea datelor financiare, în vederea identificãrii, cãutãrii, localizãrii şi prinderii persoanelor date în urmãrire, pot fi dispuse pe o duratã de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi de la instanţa competentã.
(2) Dispoziţiile art. 139 se aplicã în mod corespunzãtor.
(3) Mãsura poate fi reînnoitã, înainte sau dupã expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depãşi 30 de zile. Durata totalã a monitorizãrii, cu privire la aceeaşi persoanã, pentru prinderea unei persoane urmãrite nu poate depãşi 120 de zile în aceeaşi cauzã.
(4) Procurorul solicitã judecãtorului de drepturi şi libertãţi încetarea imediatã a activitãţii de supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, dacã nu mai existã motivele care au justificat-o.
ART. 526
Revocarea urmãririi
(1) Urmãrirea se revocã în momentul prinderii persoanei urmãrite sau atunci când au dispãrut temeiurile care au justificat darea în urmãrire.
(2) Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române, care se transmite în copie, de îndatã:
a) parchetului competent care supravegheazã activitatea de urmãrire a persoanei date în urmãrire;
b) organelor competente sã elibereze paşaportul şi organelor de frontierã.
(3) Procurorul care supravegheazã activitatea de urmãrire a persoanei date în urmãrire solicitã de îndatã judecãtorului de drepturi şi libertãţi încetarea activitãţilor de supraveghere luate conform art. 524 şi 525.

CAP. V
Procedura reabilitãrii

ART. 527
Reabilitarea
Reabilitarea are loc fie de drept, în cazurile prevãzute la art. 150 sau 165 din Codul penal, fie la cerere, acordatã de instanţa de judecatã, în condiţiile prevãzute în prezentul capitol.
ART. 528
Reabilitarea de drept
(1) La împlinirea termenului de 3 ani prevãzut la art. 165 din Codul penal, dacã persoana condamnatã nu a mai sãvârşit o altã infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicatã condamnatului.
(2) La împlinirea termenului de 3 ani prevãzut la art. 150 din Codul penal, organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana juridicã va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicatã persoanei juridice.
ART. 529
Reabilitarea judecãtoreascã
Competentã sã se pronunţe asupra reabilitãrii judecãtoreşti este fie instanţa care a judecat în primã instanţã cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzãtoare în a cãrei circumscripţie domiciliazã condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacã la data introducerii cererii domiciliazã în strãinãtate.
ART. 530
Cererea de reabilitare
(1) Cererea de reabilitare judecãtoreascã se formuleazã de cãtre condamnat, iar dupã moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornitã anterior decesului.
(2) Reabilitarea judecãtoreascã se dispune în cazurile şi condiţiile prevãzute la art. 166 şi 168 din Codul penal.
(3) În cerere trebuie sã se menţioneze:
a) adresa condamnatului, iar când cererea este fãcutã de altã persoanã, adresa acesteia;
b) condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţatã acea condamnare;
c) localitãţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncã din tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi pânã la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisã, de la data rãmânerii definitive a hotãrârii şi pânã la introducerea cererii;
d) temeiurile cererii;
e) indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii.
(4) La cerere se anexeazã actele din care reiese cã sunt îndeplinite condiţiile reabilitãrii.
ART. 531
Mãsurile premergãtoare
Dupã fixarea termenului de soluţionare a cererii de reabilitare se dispune citarea persoanei care a solicitat reabilitarea şi a persoanelor a cãror ascultare instanţa o considerã necesarã, se iau mãsuri pentru aducerea dosarului în care s-a pronunţat condamnarea şi se solicitã copia fişei cazierului judiciar al condamnatului.
ART. 532
Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formã şi fond
(1) Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formã şi fond în urmãtoarele cazuri:
a) a fost introdusã înainte de termenul legal;
b) lipseşte menţiunea prevãzutã la art. 530 alin. (3) lit. a) şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfãţişare;
c) lipseşte vreuna dintre menţiunile prevãzute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) şi petiţionarul nu a completat cererea la termenul de înfãţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completãrii.
(2) În cazul prevãzut la alin. (1) lit. a), cererea poate fi repetatã dupã împlinirea termenului legal, iar în cazurile prevãzute la alin. (1) lit. b) şi c), oricând.
(3) În cazul prescripţiei executãrii pedepsei, nu poate depune cerere de reabilitare persoana prevãzutã la art. 530 alin. (1), dacã lipsa executãrii este imputabilã persoanei condamnate.
ART. 533
Soluţionarea cererii
(1) La termenul fixat, în şedinţã nepublicã, instanţa ascultã persoanele citate prezente, concluziile procurorului şi ale petiţionarului şi verificã dacã sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitãrii.
(2) Dacã înainte de soluţionarea cererii de reabilitare faţã de condamnat a fost pusã în mişcare acţiunea penalã pentru altã infracţiune, examinarea cererii se suspendã pânã la soluţionarea definitivã a acelei cauze.
ART. 534
Situaţiile privind despãgubirile civile
(1) Când condamnatul sau persoana care a fãcut cererea de reabilitare dovedeşte cã nu i-a fost cu putinţã sã achite despãgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurãrile, poate dispune reabilitarea sau poate sã acorde un termen pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate.
(2) Termenul prevãzut la alin. (1) nu poate depãşi 6 luni.
(3) În caz de obligaţie solidarã, instanţa fixeazã suma ce trebuie achitatã, în vederea reabilitãrii, de condamnat sau de urmaşii sãi.
(4) Drepturile acordate pãrţii civile prin hotãrârea de condamnare nu se modificã prin hotãrârea datã asupra reabilitãrii.
ART. 535
Contestaţia
Sentinţa prin care instanţa rezolvã cererea de reabilitare este supusã contestaţiei în termen de 10 zile de la comunicare, care se soluţioneazã de instanţa ierarhic superioarã. Judecarea contestaţiei la hotãrârea primei instanţe se face în şedinţã nepublicã, cu citarea petentului. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţioneazã contestaţia este definitivã.
ART. 536
Anularea reabilitãrii
(1) În cazul prevãzut la art. 171 din Codul penal, instanţa prevãzutã la art. 529 dispune anularea reabilitãrii, din oficiu sau la cererea procurorului.
(2) Dispoziţiile art. 533 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 537
Menţiunile despre reabilitare
Dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanţa dispune sã se facã menţiune despre aceasta pe hotãrârea prin care s-a pronunţat condamnarea.

CAP. VI
Procedura reparãrii pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciarã sau în caz de privare nelegalã de libertate ori în alte cazuri

ART. 538
Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciarã
(1) Persoana care a fost condamnatã definitiv, indiferent dacã pedeapsa aplicatã sau mãsura educativã privativã de libertate a fost sau nu pusã în executare, are dreptul la repararea de cãtre stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecãrii cauzei, dupã anularea sau desfiinţarea hotãrârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte cã s-a produs o eroare judiciarã, s-a pronunţat o hotãrâre definitivã de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsã, dacã dupã rejudecare s-a pronunţat o hotãrâre definitivã de achitare.
(3) Persoana prevãzutã la alin. (1) şi persoana prevãzutã la alin. (2) nu vor fi îndreptãţite sã cearã repararea de cãtre stat a pagubei suferite dacã, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate sã procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptãţitã la repararea pagubei nici persoana condamnatã cãreia îi este imputabilã în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
ART. 539
Dreptul la repararea pagubei în cazul privãrii nelegale de libertate
(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privatã nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegalã de libertate trebuie sã fie stabilitã, dupã caz, prin ordonanţã a procurorului, prin încheierea definitivã a judecãtorului de drepturi şi libertãţi sau a judecãtorului de camerã preliminarã, precum şi prin încheierea definitivã sau hotãrârea definitivã a instanţei de judecatã învestitã cu judecarea cauzei.
ART. 540
Felul şi întinderea reparaţiei
(1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privãrii nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevãzutã la art. 538.
(2) Reparaţia constã în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal sã fie încredinţat unui institut de asistenţã socialã şi medicalã.
(3) La alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptãţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse.
(4) Persoanelor îndreptãţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori mãsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncã, li se calculeazã, la vechimea în muncã stabilitã potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
(5) Reparaţia este în toate cazurile suportatã de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.
ART. 541
Acţiunea pentru repararea pagubei
(1) Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornitã de persoana îndreptãţitã, potrivit art. 538 şi 539, iar dupã moartea acesteia poate fi continuatã sau pornitã de cãtre persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului.
(2) Acţiunea poate fi introdusã în termen de 6 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii instanţei de judecatã, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciarã, respectiv privarea nelegalã de libertate.
(3) Pentru obţinerea reparãrii pagubei, persoana îndreptãţitã se poate adresa tribunalului în a cãrei circumscripţie domiciliazã, chemând în judecatã civilã statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.
(4) Acţiunea este scutitã de taxa judiciarã de timbru.
ART. 542
Acţiunea în regres
(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordatã potrivit art. 541, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de cãtre o instanţã internaţionalã pentru vreunul dintre cazurile prevãzute la art. 538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptatã împotriva persoanei care, cu rea-credinţã sau din culpã gravã, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asiguratã pentru despãgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.
(2) Statul trebuie sã dovedeascã în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotãrâre penalã definitivã, cã cel asigurat în condiţiile alin. (1) a produs cu rea-credinţã sau din culpã gravã profesionalã eroarea judiciarã sau privarea nelegalã de libertate cauzatoare de prejudicii.

CAP. VII
Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor judiciare

ART. 543
Constatarea dispariţiei dosarului sau înscrisului
(1) În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar, organul de urmãrire penalã sau preşedintele instanţei la care se gãsea dosarul ori înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constatã dispariţia şi aratã mãsurile care s-au luat pentru gãsirea lui.
(2) În baza procesului-verbal, se procedeazã potrivit dispoziţiilor prevãzute în prezentul capitol.
ART. 544
Obiectul procedurii speciale
(1) Când dosarul sau înscrisul dispãrut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refãcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţã ori instanţa de judecatã prin încheiere dispune, dupã caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau înscrisului cu privire la care s-a constatat dispariţia.
(2) Instanţa se pronunţã prin încheiere, fãrã citarea pãrţilor, în afarã de cazul când instanţa considerã necesarã chemarea acestora.
(3) Încheierea nu este supusã niciunei cãi de atac.
ART. 545
Competenţa în cazul înlocuirii sau reconstituirii
(1) Înlocuirea sau reconstituirea se efectueazã de organul de urmãrire penalã ori de instanţa de judecatã înaintea cãreia cauza se gãseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se gãseşte în conservare.
(2) Când constatarea dispariţiei s-a fãcut de un organ de urmãrire penalã sau de o instanţã de judecatã, altele decât cele arãtate la alin. (1), organul de urmãrire penalã ori instanţa de judecatã care a constatat dispariţia trimite organului de urmãrire penalã sau instanţei de judecatã competente toate materialele necesare efectuãrii înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispãrut.
(3) În cazul dispariţiei unui dosar judiciar în cursul procedurii de camerã preliminarã, înlocuirea sau reconstituirea se efectueazã de instanţa în cadrul cãreia funcţioneazã camera preliminarã.
ART. 546
Înlocuirea înscrisului
(1) Înlocuirea înscrisului dispãrut are loc atunci când existã copii oficiale de pe acel înscris. Organul de urmãrire penalã sau instanţa de judecatã ia mãsuri pentru obţinerea copiei.
(2) Copia obţinutã ţine locul înscrisului original pânã la gãsirea acestuia.
(3) Persoanei sau autoritãţii care a predat copia oficialã i se elibereazã o copie certificatã de pe aceasta.
ART. 547
Reconstituirea înscrisului sau dosarului
(1) Când nu existã o copie oficialã de pe înscrisul dispãrut, se procedeazã la reconstituirea acestuia.
(2) Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea.
(3) În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probã prevãzute de lege.
(4) Rezultatul reconstituirii se constatã, dupã caz, prin ordonanţa procurorului sau prin hotãrârea instanţei datã cu citarea pãrţilor, dupã ascultarea acestora şi a procurorului.
(5) Neprezentarea pãrţilor legal citate nu împiedicã judecarea cauzei.
(6) Hotãrârea de reconstituire este supusã apelului.
(7) Împotriva ordonanţei procurorului privind rezultatul reconstituirii orice persoanã care justificã un interes legitim poate face plângere, dispoziţiile art. 336-339 aplicându-se în mod corespunzãtor.

CAP. VIII
Procedura privind cooperarea judiciarã internaţionalã şi punerea în aplicare a tratatelor internaţionale în materie penalã

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 548
Dispoziţii privind asistenţa judiciarã internaţionalã
(1) Cooperarea judiciarã internaţionalã va fi solicitatã sau acordatã în conformitate cu dispoziţiile tratatelor internaţionale interesând cooperarea judiciarã internaţionalã în materie penalã la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specialã şi în prezentul capitol, dacã în tratatele internaţionale nu se prevede altfel.
(2) Actele membrilor strãini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetã efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducãtorului echipei au o valoare similarã actelor efectuate de cãtre organele de urmãrire penalã române.

SECŢIUNEA a 2-a
Recunoaşterea unor acte judiciare strãine

ART. 549
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotãrâre judecãtoreascã penalã strãinã
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotãrâre judecãtoreascã penalã strãinã se face potrivit regulilor prevãzute pentru executarea hotãrârilor civile strãine.

TITLUL V
Executarea hotãrârilor penale

CAP. I
Dispoziţii generale

ART. 550
Hotãrârile executorii
(1) Hotãrârile instanţelor penale devin executorii la data când au rãmas definitive.
(2) Hotãrârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.
ART. 551
Rãmânerea definitivã a hotãrârii primei instanţe
Hotãrârile primei instanţe rãmân definitive:
1. la data pronunţãrii, când hotãrârea nu este supusã contestaţiei sau apelului;
2. la data expirãrii termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b) când apelul sau, dupã caz, contestaţia declaratã a fost retrasã înãuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, dupã caz, a contestaţiei, dacã aceasta s-a produs dupã expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţãrii hotãrârii prin care s-a respins apelul sau, dupã caz, contestaţia.
ART. 552
Rãmânerea definitivã a hotãrârii instanţei de apel şi a hotãrârii pronunţate în calea de atac a contestaţiei
(1) Hotãrârea instanţei de apel rãmâne definitivã la data pronunţãrii acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.
(2) Hotãrârea pronunţatã în calea de atac a contestaţiei rãmâne definitivã la data pronunţãrii acesteia, atunci când contestaţia a fost admisã şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecã.
ART. 553
Instanţa de executare
(1) Hotãrârea instanţei penale, rãmasã definitivã la prima instanţã de judecatã sau la instanţa ierarhic superioarã ori la instanţa de apel, se pune în executare de cãtre prima instanţã de judecatã.
(2) Hotãrârile pronunţate în primã instanţã de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pun în executare, dupã caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar.
(3) Când hotãrârea rãmâne definitivã în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotãrâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţãrii hotãrârii de cãtre instanţa de apel sau, dupã caz, de cãtre instanţa ierarhic superioarã.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) sunt aplicabile şi în cazul hotãrârilor nedefinitive, dar executorii, cu excepţia celor privind mãsurile de siguranţã, mãsurile asigurãtorii şi mãsurile preventive, care se pun în executare, dupã caz, de judecãtorul de drepturi şi libertãţi, judecãtorul de camerã preliminarã sau de instanţa care le-a dispus.
(5) Când hotãrârea instanţei de apel a fost modificatã prin hotãrârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţatã în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procedeazã potrivit alin. (3).
ART. 554
Judecãtorul delegat cu executarea
(1) Instanţa de executare deleagã unul sau mai mulţi dintre judecãtorii sãi pentru efectuarea punerii în executare.
(2) Dacã la punerea în executare a hotãrârii sau în cursul executãrii se iveşte vreo nelãmurire sau împiedicare la executare, judecãtorul delegat cu executarea poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispoziţiilor art. 595 şi 596.

CAP. II
Punerea în executare a hotãrârilor

SECŢIUNEA 1
Punerea în executare a pedepselor principale

ART. 555
Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã şi a pedepsei accesorii

(1) Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţã se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecãtorul delegat cu executarea în ziua rãmânerii definitive a hotãrârii la instanţa de fond sau, dupã caz, în ziua primirii extrasului prevãzut la art. 553 alin. (3), se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numãrul şi data hotãrârii care se executã şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţatã şi textul de lege aplicat, pedeapsa accesorie aplicatã, timpul reţinerii şi arestãrii preventive ori al arestului la domiciliu sau al internãrii medicale, care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacã cel condamnat este recidivist, precum şi, dupã caz, menţiunea prevãzutã la art. 404 alin. (7), ordinul de arestare şi de deţinere, semnãtura judecãtorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
(2) În cazul în care cel condamnat se aflã în stare de libertate, odatã cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţã, judecãtorul delegat cu executarea emite şi un ordin prin care interzice condamnatului sã pãrãseascã ţara. Ordinul se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunţatã împotriva acestuia, numãrul şi data hotãrârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numãrul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a pãrãsirii ţãrii, semnãtura judecãtorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
ART. 556
Trimiterea spre executare a mandatului
(1) Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit douã exemplare organului de poliţie, când condamnatul este liber, sau, dupã caz, comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat.
(2) Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a pãrãsirii ţãrii se trimite de îndatã câte un exemplar organului competent sã elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontierã.
(3) În cazul în care cel condamnat se aflã în stare de libertate, organele de executare prevãzute la alin. (1) şi (2) au obligaţia de a lua mãsurile prevãzute de lege în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a pãrãsirii ţãrii, în ziua primirii acestora.
ART. 557
Executarea mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a pãrãsirii ţãrii
(1) Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedeazã la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmâneazã un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predã celãlalt exemplar al mandatului de executare.
(2) În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotãrâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pãtrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fãrã învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fãrã învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(3) Dispoziţiile art. 229 privind luarea mãsurilor de ocrotire sunt aplicabile în mod corespunzãtor, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie.
(4) Dacã persoana împotriva cãreia s-a emis mandatul nu este gãsitã, organul de poliţie constatã aceasta printr-un proces-verbal şi ia mãsuri pentru darea în urmãrire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-verbal împreunã cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul.
(5) Dacã persoana condamnatã refuzã sã se supunã mandatului sau încearcã sã fugã, va fi constrânsã la aceasta.
(6) Când condamnatul se aflã în stare de deţinere, un exemplar al mandatului de executare i se înmâneazã de cãtre comandantul locului de deţinere.
(7) Comandantul locului de deţinere consemneazã într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei.
(8) O copie de pe procesul-verbal se trimite de îndatã instanţei de executare.
(9) Pe baza ordinului de interzicere a pãrãsirii ţãrii, organele în drept refuzã celui condamnat eliberarea paşaportului sau, dupã caz, procedeazã la ridicarea acestuia şi iau mãsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
ART. 558
Încunoştinţarea despre arestare în vederea executãrii mandatului
(1) Imediat dupã arestarea în vederea executãrii mandatului, condamnatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului de deţinere sã încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altã persoanã desemnatã de acesta despre arestare şi despre locul unde este deţinut.
(2) Dacã persoana condamnatã nu este cetãţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cãrui cetãţean este sau, dupã caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacã nu doreşte sã beneficieze de asistenţa autoritãţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacã este refugiat sau, din orice alt motiv, se aflã sub protecţia unei astfel de organizaţii.
ART. 559
Punerea în executare a amenzii penale
(1) Persoana condamnatã la pedeapsa amenzii este obligatã sã depunã recipisa de platã integralã a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii.
(2) Când cel condamnat se aflã în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevãzut la alin. (1), instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plãţii amenzii pe o perioadã de cel mult 2 ani, în rate lunare.
(3) În caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul arãtat la alin. (1), instanţa de executare comunicã un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executãrii amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silitã a creanţelor fiscale şi cu procedura prevãzutã de aceste dispoziţii.
ART. 560
Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunitãţii
(1) Instanţa competentã sã dispunã înlocuirea obligaţiei de platã a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncã neremuneratã în folosul comunitãţii, potrivit art. 64 alin. (1) din Codul penal, este instanţa de executare.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de cãtre organul care, potrivit legii, executã amenda ori de cãtre persoana condamnatã.
(3) Obligaţia de a presta o muncã neremuneratã în folosul comunitãţii se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe hotãrâre serviciului de probaţiune.
ART. 561
Înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunitãţii cu închisoarea
(1) Instanţa competentã sã dispunã, potrivit art. 64 alin. (5) lit. a) din Codul penal, înlocuirea muncii în folosul comunitãţii cu închisoarea este instanţa de executare, iar în cazul prevãzut la art. 64 alin. (5) lit. b) din Codul penal, instanţa care judecã în primã instanţã infracţiunea sãvârşitã înainte de executarea integralã a muncii în folosul comunitãţii.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de cãtre organul care, potrivit legii, executã amenda ori la sesizarea serviciului de probaţiune.
(3) Punerea în executare a hotãrârii se face potrivit art. 555-557.

SECŢIUNEA a 2-a
Punerea în executare a pedepselor complementare

ART. 562
Interzicerea exerciţiului unor drepturi
Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de cãtre instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotãrârii consiliului local în a cãrui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi organului care supravegheazã exercitarea acestor drepturi.
ART. 563
Interzicerea strãinului de a se afla pe teritoriul României
(1) Când prin hotãrârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa complementarã a interzicerii dreptului strãinului de a se afla pe teritoriul României, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberãrii condamnatul sã fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepãrtarea sa de pe teritoriul României.
(2) Dacã pedeapsa complementarã nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce hotãrârea a rãmas definitivã.
(3) În vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii strãinului de a se afla pe teritoriul României, organul de poliţie poate pãtrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fãrã învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fãrã învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(4) Dacã persoana faţã de care s-a luat pedeapsa complementarã a interzicerii de a se afla pe teritoriul României nu este gãsitã, organul de poliţie constatã aceasta printr-un proces-verbal şi ia mãsuri pentru darea în urmãrire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare.
ART. 564
Degradarea militarã
Pedeapsa degradãrii militare se pune în executare prin trimiterea de cãtre instanţa de executare a unei copii de pe hotãrâre comandantului unitãţii militare din care a fãcut parte persoana condamnatã.
ART. 565
Publicarea hotãrârii de condamnare
Pedeapsa publicãrii hotãrârii de condamnare se pune în executare prin trimiterea extrasului, în forma stabilitã de instanţã, unui cotidian local ce apare în circumscripţia instanţei care a pronunţat hotãrârea de condamnare sau unui cotidian naţional, în vederea publicãrii, pe cheltuiala persoanei condamnate.

SECŢIUNEA a 3-a
Punerea în executare a mãsurilor de siguranţã

ART. 566
Obligarea la tratament medical
(1) Mãsura de siguranţã a obligãrii la tratament medical luatã printr-o hotãrâre definitivã se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertizã medico-legalã autoritãţii de sãnãtate publicã din judeţul pe teritoriul cãruia locuieşte persoana faţã de care s-a luat aceastã mãsurã. Autoritatea de sãnãtate publicã va comunica de îndatã persoanei faţã de care s-a luat mãsura obligãrii la tratament medical unitatea sanitarã la care urmeazã sã efectueze tratamentul.
(2) Instanţa de executare comunicã persoanei faţã de care s-a luat mãsura obligãrii la tratament medical cã este obligatã sã se prezinte de îndatã la unitatea sanitarã la care urmeazã sã i se efectueze tratamentul, atrãgându-i-se atenţia cã în caz de nerespectare a mãsurii luate se va dispune internarea medicalã.
(3) În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţã sau priveşte o persoanã aflatã în stare de deţinere, comunicarea prevãzutã la alin. (1) se face administraţiei locului de deţinere.
ART. 567
Obligaţiile în legãturã cu tratamentul medical
(1) Unitatea sanitarã la care fãptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligatã sã comunice instanţei:
a) dacã persoana obligatã la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b) dacã persoana obligatã la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului dupã prezentare;
c) dacã, din cauza înrãutãţirii stãrii de sãnãtate a persoanei faţã de care s-a luat mãsura obligãrii la tratament medical, este necesarã internarea medicalã;
d) dacã, datoritã ameliorãrii stãrii de sãnãtate a persoanei faţã de care s-a luat mãsura de siguranţã a obligãrii la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.
(2) În cazul când unitatea sanitarã nu se aflã în circumscripţia instanţei care a dispus executarea, comunicarea prevãzutã la alin. (1) lit. b)-d) se face judecãtoriei în a cãrei circumscripţie se aflã unitatea sanitarã.
(3) Dispoziţiile alin. (1) lit. b)-d) şi ale alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul prevãzut la art. 566 alin. (3).
ART. 568
Înlocuirea sau încetarea obligãrii la tratament medical
(1) Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa prevãzutã la art. 567 alin. (2) dispune internarea medicalã, în situaţiile prevãzute la art. 567 alin. (1) lit. a) şi b), iar în situaţiile prevãzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d) efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sãnãtate a persoanei faţã de care este luatã mãsura de siguranţã.
(2) În cazurile prevãzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d), persoana obligatã la tratament medical are dreptul de a cere sã fie examinatã şi de un medic de specialitate desemnat de aceasta, ale cãrui concluzii sunt înaintate instanţei prevãzute la alin. (1).
(3) Dacã persoana obligatã la tratament medical refuzã sã se prezinte la examinare în vederea efectuãrii expertizei, se vor aplica dispoziţiile art. 184 alin. (4).
(4) Dupã primirea raportului de expertizã medico-legalã şi a concluziilor medicului de specialitate prevãzut la alin. (2), instanţa, în şedinţã publicã, ascultã concluziile procurorului, ale persoanei faţã de care este luatã mãsura de siguranţã şi ale avocatului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când considerã necesar, şi dispune fie încetarea mãsurii obligãrii la tratament medical, fie internarea medicalã.
(5) Dacã persoana faţã de care s-a luat mãsura de siguranţã nu are avocat, i se asigurã un avocat din oficiu.
(6) O copie de pe hotãrârea definitivã a instanţei prevãzute la art. 567 alin. (2) se comunicã instanţei de executare.
ART. 569
Internarea medicalã
(1) Mãsura de siguranţã a internãrii medicale luatã printr-o hotãrâre definitivã se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertizã medico-legalã autoritãţii de sãnãtate publicã din judeţul pe teritoriul cãruia locuieşte persoana faţã de care s-a luat aceastã mãsurã.
(2) Judecãtorul delegat cu executarea care funcţioneazã la instanţa de executare comunicã judecãtoriei în a cãrei circumscripţie se aflã unitatea sanitarã la care s-a fãcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luãrii în supraveghere.
(3) Dupã primirea comunicãrii, judecãtorul delegat cu executarea de la judecãtoria în a cãrei circumscripţie se aflã unitatea sanitarã verificã periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacã internarea medicalã mai este necesarã. În acest scop, judecãtorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sãnãtate a persoanei faţã de care s-a luat mãsura internãrii medicale şi, dupã primirea acesteia, sesizeazã judecãtoria în a cãrei circumscripţie se aflã unitatea sanitarã pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetãrii mãsurii.
ART. 570
Obligaţiile în legãturã cu internarea medicalã

(1) Autoritatea de sãnãtate publicã este obligatã sã asigure internarea, încunoştinţând despre aceasta instanţa de executare.
(2) În cazul în care persoana faţã de care s-a luat mãsura internãrii medicale refuzã sã se supunã internãrii, executarea acestei mãsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea executãrii mãsurii internãrii medicale, organul de poliţie poate pãtrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fãrã învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fãrã învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(3) Dacã persoana faţã de care s-a luat mãsura internãrii medicale nu este gãsitã, autoritatea de sãnãtate publicã sesizeazã organele de poliţie pentru darea în urmãrire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al sesizãrii adresate organelor de poliţie se trimite instanţei de executare.
(4) Unitatea sanitarã la care s-a fãcut internarea are obligaţia, în cazul în care considerã cã internarea nu mai este necesarã, sã încunoştinţeze judecãtoria în a cãrei circumscripţie se gãseşte unitatea sanitarã.
ART. 571
Menţinerea, înlocuirea sau încetarea mãsurii internãrii medicale
(1) Judecãtoria, dupã primirea încunoştinţãrii prevãzute la art. 570 alin. (4), dispune efectuarea unei expertize medico-legale.
(2) Instanţa se pronunţã asupra sesizãrii prevãzute la art. 569 alin. (3) sau a încunoştinţãrii prevãzute la art. 570 alin. (4), dupã ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei faţã de care este luatã mãsura internãrii, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilã, ale avocatului sãu, precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legalã, atunci când considerã necesar, şi dispune, dupã caz, menţinerea internãrii medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu mãsura obligãrii la tratament medical.
(3) Încetarea sau înlocuirea mãsurii internãrii poate fi cerutã şi de persoana internatã sau de procuror. În acest caz, judecãtoria dispune efectuarea expertizei medico-legale. Dispoziţiile art. 568 alin. (4) se aplicã în mod corespunzãtor.
(4) Dacã persoana internatã nu are avocat, i se asigurã un avocat din oficiu.
(5) O copie de pe hotãrârea definitivã prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internãrii medicale se comunicã instanţei de executare.
ART. 572
Mãsurile de siguranţã provizorii
(1) În cazul în care mãsura obligãrii la tratament medical sau a internãrii medicale a fost luatã în mod provizoriu în cursul urmãririi penale sau al judecãţii, punerea în executare se face de cãtre judecãtorul de drepturi şi libertãţi sau de instanţa de judecatã care a luat aceastã mãsurã.
(2) Dispoziţiile prevãzute la art. 566-571 se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 573
Interzicerea exercitãrii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altã activitate
(1) Mãsura de siguranţã a interzicerii unei funcţii, profesii sau activitãţi se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept sã aducã la îndeplinire aceste mãsuri şi sã supravegheze respectarea lor.
(2) Acest organ are îndatorirea sã asigure executarea mãsurii luate şi sã sesizeze organul de urmãrire penalã în caz de sustragere de la executarea mãsurii de siguranţã.
(3) Persoana cu privire la care s-a luat mãsura prevãzutã la art. 111 alin. (1) din Codul penal poate cere instanţei de executare revocarea mãsurii, în condiţiile art. 111 alin. (2) din Codul penal.
(4) Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei faţã de care este luatã mãsura, dupã ascultarea concluziilor avocatului acesteia şi ale procurorului.
ART. 574
Executarea confiscãrii speciale
Mãsura de siguranţã a confiscãrii speciale luatã prin hotãrârea instanţei de judecatã se executã dupã cum urmeazã:
a) dacã lucrurile confiscate se aflã în pãstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotãrârii organului la care se aflã. Dupã primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;
b) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unitãţi bancare, instanţa de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotãrârii organelor fiscale, în vederea executãrii confiscãrii potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare;
c) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecãtorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

SECŢIUNEA a 4-a
Punerea în executare a altor dispoziţii

ART. 575
Avertismentul
(1) Executarea avertismentului are loc de îndatã, în şedinţa în care s-a pronunţat hotãrârea.
(2) Dacã avertismentul nu poate fi executat îndatã dupã pronunţare, punerea în executare a acestuia se face la rãmânerea definitivã a hotãrârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei cãreia i se aplicã.
ART. 576
Mãsurile şi obligaţiile impuse de instanţã
(1) Punerea în executare a mãsurilor şi obligaţiilor prevãzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, a dispoziţiilor art. 87, 93, 95, art. 101 alin. (1) şi (2) şi ale art. 103 din Codul penal se face prin trimiterea unei copii de pe hotãrâre serviciului de probaţiune competent.
(2) În cazul obligaţiilor prevãzute la art. 85 alin. (2) lit. g)-j) şi la art. 101 alin. (2) lit. d)-g) din Codul penal, un extras de pe dispozitivul hotãrârii se trimite organului sau autoritãţii competente sã verifice respectarea acestora.

SECŢIUNEA a 5-a
Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat

ART. 577
Amenzile judiciare
(1) Amenda judiciarã se pune în executare de cãtre organul judiciar care a aplicat-o.
(2) Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, executã amenda penalã.
(3) Executarea amenzilor judiciare se face de organul arãtat la alin. (2).
ART. 578
Cheltuielile judiciare avansate de stat
(1) Dispoziţia din hotãrârea penalã sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, executã amenda penalã.
(2) În situaţia în care persoana obligatã la plata cheltuielilor judiciare cãtre stat nu depune recipisa de platã integralã a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în termen de 3 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii sau a ordonanţei procurorului, executarea cheltuielilor judiciare se face de organul arãtat la alin. (1).

SECŢIUNEA a 6-a
Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotãrâre

ART. 579
Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
(1) Când prin hotãrârea penalã s-a dispus restituirea unor lucruri care se aflã în pãstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de cãtre judecãtorul delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cãrora urmeazã sã li se restituie lucrurile.
(2) Dacã în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţãrii persoanele chemate nu se prezintã pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Judecãtorul delegat cu executarea constatã aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii.
(3) Dacã restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cãrora ar trebui sã le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rãmânerea definitivã a hotãrârii, sunt aplicabile în mod corespunzãtor dispoziţiile alin. (2).
(4) Când restituirea lucrurilor a fost dispusã de cãtre procuror sau de cãtre organul de cercetare penalã, acesta procedeazã potrivit prevederilor alin. (1)-(3).
(5) Când prin hotãrârea penalã s-a dispus restituirea unor lucruri care se aflã în pãstrarea organelor de cercetare penalã, restituirea se face de cãtre acestea, dupã primirea extrasului de pe hotãrârea penalã prin care s-a dispus restituirea lucrurilor, procedând potrivit alin. (1).
(6) Dacã în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţãrii persoanele chemate nu se prezintã pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Organul de cercetare constatã aceasta prin proces-verbal şi procedeazã potrivit alin. (2). Dispoziţiile alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 580
Înscrisurile declarate false
(1) Dispoziţia hotãrârii penale care declarã un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se executã sau se pune în executare de cãtre judecãtorul delegat cu executarea.
(2) Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare paginã, iar în caz de anulare parţialã, numai pe paginile care conţin falsul.
(3) Înscrisul declarat fals rãmâne la dosarul cauzei.
(4) În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals sã se facã menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie de pe hotãrâre.
(5) În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se aflã, în original, la dosar, instanţa va trimite o copie de pe hotãrâre instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.
(6) Instanţa poate dispune, când constatã existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu menţiunile arãtate la alin. (2), de pe înscrisul sub semnãturã privatã falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.
ART. 581
Despãgubirile civile şi cheltuielile judiciare
Dispoziţiile din hotãrârea penalã privitoare la despãgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite pãrţilor se executã potrivit legii civile.

CAP. III
Alte dispoziţii privind executarea

SECŢIUNEA 1
Schimbãri în executarea unor hotãrâri

ART. 582
Revocarea sau anularea amânãrii aplicãrii pedepsei
(1) Asupra revocãrii sau anulãrii amânãrii aplicãrii pedepsei prevãzute la art. 88 ori 89 din Codul penal se pronunţã, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecã ori a judecat în primã instanţã infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
(2) Dacã pânã la expirarea termenului prevãzut la art. 86 alin. (4) lit. c) din Codul penal persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicãrii pedepsei nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotãrârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizeazã instanţa care a pronunţat în primã instanţã amânarea, în vederea revocãrii acesteia. Sesizarea poate fi fãcutã şi de procuror sau de partea interesatã, pânã la expirarea termenului de supraveghere.
ART. 583
Revocarea sau anularea suspendãrii executãrii pedepsei
(1) Asupra revocãrii sau anulãrii suspendãrii executãrii pedepsei sub supraveghere prevãzute la art. 96 ori 97 din Codul penal se pronunţã, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecã ori a judecat în primã instanţã infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
(2) Dacã pânã la expirarea termenului prevãzut la art. 93 alin. (5) din Codul penal condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotãrârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizeazã instanţa care a pronunţat în primã instanţã suspendarea, în vederea revocãrii acesteia. Sesizarea poate fi fãcutã şi de procuror sau de partea interesatã, pânã la expirarea termenului de supraveghere.
ART. 584
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţã
(1) Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţã cu pedeapsa închisorii se dispune, la cererea procurorului ori a persoanei condamnate, de cãtre instanţa de executare, iar dacã persoana condamnatã se aflã în stare de deţinere, de cãtre instanţa corespunzãtoare în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere.
(2) Hotãrârea de înlocuire, rãmasã definitivã, se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 555-557.
ART. 585
Alte modificãri de pedepse
(1) Pedeapsa pronunţatã poate fi modificatã, dacã la punerea în executare a hotãrârii sau în cursul executãrii pedepsei se constatã, pe baza unei alte hotãrâri definitive, existenţa vreuneia dintre urmãtoarele situaţii:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva;
c) acte care intrã în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Instanţa competentã sã dispunã asupra modificãrii pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotãrâri sau, în cazul în care persoana condamnatã se aflã în stare de deţinere, instanţa corespunzãtoare în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere.
(3) Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.
(4) La primirea cererii, preşedintele completului de judecatã dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor mãsurilor necesare soluţionãrii cauzei.
ART. 586
Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii
(1) Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul prevãzut la art. 63 din Codul penal, se dispune de instanţa de executare.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de cãtre organul care, potrivit legii, executã amenda.
(3) Condamnatul este citat la judecarea sesizãrii, iar dacã nu are avocat instanţa numeşte unul din oficiu.
(4) Condamnatul privat de libertate va fi adus la judecatã.
(5) Hotãrârea de înlocuire, rãmasã definitivã, se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 555-557. În situaţia în care amenda a însoţit pedeapsa închisorii, se va emite un nou mandat de executare pentru pedeapsa rezultatã potrivit art. 63 alin. (2) din Codul penal.
(6) Dacã persoana condamnatã achitã amenda pe parcursul soluţionãrii cauzei, sesizarea va fi respinsã ca neîntemeiatã.
ART. 587
Liberarea condiţionatã
(1) Liberarea condiţionatã se dispune, la cererea sau la propunerea fãcutã potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de cãtre judecãtoria în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere.
(2) Când instanţa constatã cã nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberãrii condiţionate, prin hotãrârea de respingere fixeazã termenul dupã expirarea cãruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoitã. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rãmânerea definitivã a hotãrârii.
(3) Hotãrârea judecãtoriei poate fi atacatã cu contestaţie la tribunalul în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia formulatã de procuror este suspensivã de executare.
(4) O copie de pe hotãrârea rãmasã definitivã se comunicã serviciului de probaţiune competent, precum şi poliţiei de proximitate.
ART. 588
Anularea şi revocarea liberãrii condiţionate
(1) Asupra anulãrii liberãrii condiţionate prevãzute la art. 105 alin. (1) din Codul penal se pronunţã, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecã ori a judecat în primã instanţã infracţiunea care atrage anularea.
(2) Instanţa prevãzutã la alin. (1) se pronunţã şi asupra revocãrii liberãrii condiţionate, în situaţia prevãzutã la art. 104 alin. (2) din Codul penal.
(3) Instanţa prevãzutã la art. 587 alin. (1) se pronunţã şi asupra revocãrii liberãrii condiţionate, în situaţia prevãzutã la art. 104 alin. (1) din Codul penal, precum şi în cazul când instanţa care l-a judecat pe condamnat pentru o altã infracţiune nu s-a pronunţat în aceastã privinţã.
(4) Instanţa în faţa cãreia hotãrârea a rãmas definitivã este obligatã sã comunice locului de deţinere o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberãrii condiţionate.

SECŢIUNEA a 2-a
Amânarea executãrii pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã

ART. 589
Cazurile de amânare
(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã poate fi amânatã în urmãtoarele cazuri:
a) când se constatã pe baza unei expertize medico-legale cã persoana condamnatã suferã de o boalã ce nu poate fi tratatã în reţeaua sanitarã a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilã executarea imediatã a pedepsei, iar instanţa constatã, pe baza probelor, cã specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitarã a Ministerului Sãnãtãţii şi apreciazã cã amânarea executãrii şi lãsarea în libertate nu prezintã un pericol pentru ordinea publicã. În aceastã situaţie, executarea pedepsei se amânã pentru o duratã determinatã;
b) când o condamnatã este gravidã sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amânã pânã la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(2) În cazul prevãzut la alin. (1) lit. a), amânarea executãrii pedepsei nu poate fi dispusã dacã cel condamnat şi-a provocat singur starea de boalã, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vãtãmãtoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuãrii expertizei medico-legale.
(3) Cererea de amânare a executãrii pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã poate fi fãcutã de procuror şi de condamnat.
(4) Cererea poate fi retrasã de persoana care a formulat-o.
(5) Hotãrârile prin care se dispune amânarea executãrii pedepsei sunt executorii de la data pronunţãrii.
(6) În cazul în care în timpul amânãrii executãrii pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat pânã la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţã sau, dupã caz, pânã la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(7) Hotãrârea prin care instanţa se pronunţã asupra cererii de amânare a executãrii pedepsei poate fi atacatã cu contestaţie la instanţa ierarhic superioarã, în termen de 3 zile de la comunicare.
ART. 590
Obligaţiile condamnatului în cazul amânãrii executãrii
(1) Pe durata amânãrii executãrii pedepsei, condamnatul trebuie sã respecte urmãtoarele obligaţii:
a) sã nu depãşeascã limita teritorialã fixatã decât în condiţiile stabilite de instanţã;
b) sã ia legãtura, în termenul stabilit de instanţã, cu organul de poliţie desemnat de aceasta în cuprinsul hotãrârii de amânare a executãrii pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţã şi a stabili mijlocul de comunicare permanentã cu organul de supraveghere, precum şi sã se prezinte la instanţã ori de câte ori este chemat;
c) sã nu îşi schimbe locuinţa fãrã informarea prealabilã a instanţei care a dispus amânarea;
d) sã nu deţinã, sã nu foloseascã şi sã nu poarte nicio categorie de arme;
e) pentru cazul prevãzut la art. 589 alin. (1) lit. a), sã se prezinte de îndatã la unitatea sanitarã la care urmeazã sã facã tratamentul, iar pentru cazul prevãzut la art. 589 alin. (1) lit. b), sã îngrijeascã copilul mai mic de un an.
(2) Pe durata amânãrii executãrii pedepsei, instanţa poate impune condamnatului sã respecte una sau mai multe dintre urmãtoarele obligaţii:
a) sã nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestãri sportive, culturale ori la alte adunãri publice, stabilite de instanţã;
b) sã nu comunice cu persoana vãtãmatã sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţã, ori sã nu se apropie de acestea;
c) sã nu conducã niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
(3) Obligaţiile prevãzute la alin. (2) pot fi impuse în mãsura în care au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitãrii unor drepturi.
ART. 591
Instanţa competentã
(1) Instanţa competentã sã se pronunţe asupra acordãrii amânãrii executãrii pedepsei este instanţa de executare.
(2) În cazul prevãzut la art. 589 alin. (1) lit. a), cererea de amânare a executãrii pedepsei se depune la judecãtorul delegat cu executarea, însoţitã de înscrisuri medicale. Judecãtorul delegat cu executarea verificã competenţa instanţei şi dispune, dupã caz, prin încheiere, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sau efectuarea expertizei medico-legale. Dupã primirea raportului de expertizã medicolegalã cauza se soluţioneazã de instanţa de executare, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol.
(3) Instanţa de executare comunicã hotãrârea prin care s-a dispus amânarea executãrii pedepsei, în ziua pronunţãrii, organului de poliţie desemnat în cuprinsul hotãrârii de amânare a executãrii pedepsei închisorii pentru a lua în evidenţã persoana, jandarmeriei, poliţiei de proximitate, organelor competente sã elibereze paşaportul, organelor de frontierã, precum şi altor instituţii, în vederea asigurãrii respectãrii obligaţiilor impuse. Organele în drept refuzã eliberarea paşaportului sau, dupã caz, ridicã provizoriu paşaportul pe durata amânãrii.
(4) În caz de încãlcare cu rea-credinţã a obligaţiilor stabilite potrivit art. 590, instanţa de executare revocã amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate. Organul de poliţie desemnat de instanţã în cuprinsul hotãrârii cu supravegherea celui faţã de care s-a dispus amânarea executãrii pedepsei verificã periodic respectarea obligaţiilor de cãtre condamnat şi întocmeşte lunar un raport în acest sens cãtre instanţa de executare.
(5) În cazul în care constatã încãlcãri ale obligaţiilor stabilite potrivit art. 590, organul de poliţie sesizeazã, de îndatã, instanţa de executare.
(6) Instanţa de executare ţine evidenţa amânãrilor acordate şi, la expirarea termenului, ia mãsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacã mandatul a fost emis, ia mãsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacã nu s-a stabilit un termen de amânare, judecãtorul delegat cu executarea al instanţei de executare este obligat sã sesizeze instanţa de executare în vederea verificãrii subzistenţei temeiurilor amânãrii, iar când se constatã cã acestea au încetat, sã ia mãsuri pentru emiterea mandatului de executare ori pentru aducerea lui la îndeplinire.

SECŢIUNEA a 3-a
Întreruperea executãrii pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã

ART. 592
Cazurile de întrerupere
(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã poate fi întreruptã în cazurile şi în condiţiile prevãzute la art. 589, la cererea persoanelor arãtate la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în cazul prevãzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi de cãtre administraţia penitenciarului.
(2) Dispoziţiile art. 590 şi art. 591 alin. (2)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor.
(3) Contestaţia formulatã de procuror este suspensivã de executare.
ART. 593
Instanţa competentã
(1) Instanţa competentã sã dispunã asupra întreruperii executãrii pedepsei este instanţa în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere, corespunzãtoare în grad instanţei de executare.
(2) Cererea de prelungire a întreruperii anterior acordate se soluţioneazã de instanţa care a dispus întreruperea executãrii pedepsei.
(3) Hotãrârea prin care instanţa se pronunţã asupra cererii de întrerupere a executãrii pedepsei poate fi atacatã cu contestaţie la instanţa ierarhic superioarã, în termen de 3 zile de la comunicare.
ART. 594
Evidenţa întreruperii executãrii pedepsei
(1) Instanţa care a dispus întreruperea executãrii pedepsei comunicã de îndatã aceastã mãsurã instanţei de executare, locului de deţinere şi organului de poliţie.
(2) Instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacã la expirarea termenului de întrerupere persoana condamnatã la pedeapsa închisorii nu se prezintã la locul de deţinere, administraţia trimite de îndatã o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executãrii. Pe copia mandatului de executare se menţioneazã şi cât a mai rãmas de executat din durata pedepsei.
(3) Administraţia locului de deţinere comunicã instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei.
(4) Timpul cât executarea a fost întreruptã nu se socoteşte în executarea pedepsei.
(5) Pedeapsa accesorie se executã şi pe durata întreruperii executãrii pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã.

SECŢIUNEA a 4-a
Înlãturarea sau modificarea pedepsei

ART. 595
Intervenirea unei legi penale noi
(1) Când dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare sau a hotãrârii prin care s-a aplicat o mãsurã educativã intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsã sau o mãsurã educativã mai uşoarã decât cea care se executã ori urmeazã a se executa, instanţa ia mãsuri pentru aducerea la îndeplinire, dupã caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.
(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de cãtre instanţa de executare, iar dacã persoana condamnatã se aflã în executarea pedepsei sau a unei mãsuri educative, de cãtre instanţa corespunzãtoare în grad în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere sau, dupã caz, centrul educativ ori centrul de detenţie.
ART. 596
Amnistia şi graţierea
(1) Aplicarea amnistiei şi a graţierii, atunci când intervin dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii, se face de cãtre judecãtorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, iar dacã cel condamnat se aflã în executarea pedepsei, de cãtre judecãtorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzãtoare în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere.
(2) Judecãtorul se pronunţã prin încheiere executorie, datã în camera de consiliu, cu participarea procurorului.
(3) Împotriva încheierii pronunţate potrivit alin. (2) se poate declara contestaţie de cãtre procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare. Contestaţia este suspensivã de executare.

CAP. IV
Dispoziţii comune

ART. 597
Procedura la instanţa de executare
(1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este datã în competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecatã dispune citarea pãrţilor interesate şi, în cazurile prevãzute la art. 90, ia mãsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executãrii pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţã se citeazã şi administraţia penitenciarului în care executã pedeapsa condamnatul.
(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecatã.
(3) Participarea procurorului este obligatorie.
(4) Dupã ascultarea concluziilor procurorului şi a pãrţilor, instanţa se pronunţã prin sentinţã.
(5) Dispoziţiile cuprinse în titlul III al pãrţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplicã în mod corespunzãtor.
(6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplicã şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate în prezentul titlu este datã în competenţa instanţei în a cãrei circumscripţie se aflã locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunicã instanţei de executare.
(7) Hotãrârile pronunţate în primã instanţã în materia executãrii potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioarã, în termen de 3 zile de la comunicare.
(8) Judecarea contestaţiei la hotãrârea primei instanţe se face în şedinţã publicã, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecatã. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţioneazã contestaţia este definitivã. Prevederile alin. (5) se aplicã în mod corespunzãtor.
ART. 598
Contestaţia la executare
(1) Contestaţia împotriva executãrii hotãrârii penale se poate face în urmãtoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotãrâre care nu era definitivã;
b) când executarea este îndreptatã împotriva altei persoane decât cea prevãzutã în hotãrârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelãmurire cu privire la hotãrârea care se executã sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocã amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altã cauzã de stingere ori de micşorare a pedepsei.
(2) În cazurile prevãzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, dupã caz, la instanţa prevãzutã la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevãzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotãrârea ce se executã. În cazul în care nelãmurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotãrâre pronunţatã în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, dupã caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
ART. 599
Rezolvarea contestaţiei la executare
(1) Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevãzutã la art. 597.
(2) În cazul arãtat la art. 598 alin. (1) lit. d), dacã din hotãrârea pusã în executare nu rezultã datele şi situaţiile de existenţa cãrora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de cãtre instanţa competentã sã judece contestaţia.
(3) Cererea poate fi retrasã de condamnat sau de procuror, când este formulatã de acesta.
(4) Dupã pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, se face o nouã punere în executare conform procedurii prevãzute de prezentul titlu.
ART. 600
Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile
(1) Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile ale hotãrârii se face, în cazurile prevãzute la art. 598 alin. (1) lit. a) şi b), la instanţa de executare prevãzutã la art. 597, iar în cazul prevãzut la art. 598 alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotãrârea ce se executã. Dispoziţiile art. 598 alin. (2) teza a II-a se aplicã în mod corespunzãtor.
(2) Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor.
(3) Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţioneazã de cãtre instanţa civilã potrivit legii civile.
ART. 601
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare
(1) Contestaţia împotriva executãrii amenzilor judiciare se soluţioneazã de cãtre instanţa care le-a pus în executare.
(2) Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplicã în mod corespunzãtor.

TITLUL VI
Dispoziţii finale

ART. 602
Termenii explicaţi în Codul penal
Termenii sau expresiile al cãror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedurã penalã.
ART. 603
Intrarea în vigoare
(1) Prezentul cod intrã în vigoare la data care va fi stabilitã prin legea de punere în aplicare a acestuia.
(2) În termen de 12 luni de la data publicãrii prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului de procedurã penalã.

Aceastã lege a fost adoptatã de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicatã.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE

PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ

Bucureşti, 1 iulie 2010.
Nr. 135.
—-