Desfacerea unei casatorii

Conform art. 37 din Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei ori se poate desface prin divorţ.

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.

Pentru a se putea desface o căsătorie prin divorţ se vor avea în vedere următoarele etape:

A. Condiţii în care poate fi pronunţat divorţul;

B. Acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor;

C. Instanţa competentă;

D. Cererea reconvenţională;

E. Cererea de divorţ;

F. Termenele de împăcare a părţilor;

G. Prezenţa personală a părţilor;

H. Alţi participanţi la procesul de divorţ;

I. Şedinţa de judecată;

J. Împăcarea părţilor;

K. Măsuri provizorii în timpul procesului de divorţ;

L. Hotărârea de divorţ;

M. Căile de atac;

N. Comunicarea hotărârii de divorţ;

O. Decesul unuia dintre soţi;

P. Menţiunea despre hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie.

A. CONDIŢII ÎN CARE POATE FI PRONUNŢAT DIVORŢUL.

– se plăteşte o taxă de timbru stabilită prin art. 7 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru;

– se introduce în instanţa de judecată o cerere de divorţ;

– până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;

– nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.

În cazul în care există copii minori rezultaţi din căsătorie, mai întâi se va stabili cui vor fi încredinţaţi aceştia, cum vor fi întreţinuţi etc.

La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.

Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

De asemenea, oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei.

B. ACŢIUNEA DE DIVORŢ APARŢINE NUMAI SOŢILOR.

Acţiunea în divorţ are un caracter strict personal şi de aceea nu poate fi introdusă decât de către soţi.

Creditorii soţului nu pot interveni prin intermediul acţiunii oblice şi nici nu pot continua procedura începută de către unul dintre soţi.

Procurorul nu poate introduce acţiune în divorţ, datorită caracterului ei strict personal (art. 45 din Codul de procedură civilă), însă poate interveni în instanţă, în orice fază a procesului, mai ales când din căsătorie au rezultat copii. În cazul din urmă, instanţa va asculta autoritatea tutelară şi pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani (art. 42 alin. 1 Codul familiei).

Soţul alienat sau debil mintal interzis poate introduce acţiune de divorţ în momentele de luciditate.

Dacă, ulterior introducerii acţiunii, soţul respectiv îşi pierde luciditatea, tutorele său va putea să-l reprezinte şi să continue acţiunea.

Soţul alienat sau debil mintal interzis poate figura ca pârât în procesul de divorţ, prin tutorele său (art. 12 din Codul de procedură civilă).

Când unul dintre soţi este dispărut în fapt, celălalt soţ va putea cere desfacerea căsătoriei, procedura urmând a se face prin afişare, conform art. 95 din Codul de procedură civilă.

Dacă s-a obţinut o hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei unuia dintre soţi, atunci, potrivit art. 613 din Codul de procedură civilă nu se mai aplică dispoziţiile legale privitoare la termenele de gândire, preşedintele instanţei fixând termen de judecată.

C. INSTANŢA COMPETENTĂ.

Acţiunea de divorţ este de competenţa instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Nu are relevanţă dacă soţii au avut făcută mutaţia în evidenţa poliţiei din localitatea respectivă, ci numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate.

Dacă după introducerea acţiunii în divorţ, reclamantul şi-a schimbat localitatea, şi nu se mai află în raza teritorială a instanţei la care a fost introdusă acţiunea, nu va atrage necompetenţa instanţei legal sesizate.

Schimbarea domiciliului soţilor, după introducerea acţiunii de divorţ, nu prezintă importanţă sub aspectul competenţei instanţei de divorţ. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei judecătoreşti a celui din urmă domiciliu comun, instanţa competentă este aceea în a cărei circumscripţie se află domiciliul pârâtului (art. 607 din Codul de procedură civilă). În cazul în care pârâtul nu are domiciliu în ţară sau nu are domiciliu cunoscut, instanţa competentă de a judeca divorţul este aceea în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului.

D. CEREREA RECONVENŢIONALĂ.

Soţul pârât poate face cerere reconvenţională, cel târziu până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Aşadar, soţul pârât nu are facultatea de a alege între acţiunea directă şi cererea reconvenţională, el fiind obligat, dacă vrea să ceară desfacerea căsătoriei din vina reclamantului, să folosească ultima cale.

Nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconvenţionale atrage sancţiunea decăderii, soţul pârât nemaiputând cere divorţul pentru motivele proprii avute până atunci.

În cazul în care motivele de divorţ sau ivit după dezbaterea asupra fondului sau în timpul judecării în recurs, pârâtul va putea cere divorţul numai pe calea acţiunii directe.

Cererea reconvenţională se judecă împreună cu cererea reclamantului, operând prorogarea de competenţă în favoarea instanţei investită cu judecarea ultimei din aceste două cereri.

În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soţului reclamant.

Dacă se face o cerere privind pensia de întreţinere, va opera prorogarea de competenţă în favoarea instanţei investită cu judecarea acţiunii de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări referitoare la domiciliul părţilor (art. 11 din Codul de procedură civilă).

E. CEREREA DE DIVORŢ.

Pe lângă menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau a acelora care au aceeaşi situaţie legală. Dacă nu există asemenea copii, se va face o menţiune în acest sens.

La cererea de divorţ se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de pe certificatul de naştere al copiilor minori.

Prin cererea de divorţ, soţul respectiv mai poate solicita să i se încredinţeze copiii minori şi să se fixeze contribuţia celuilalt soţ pentru întreţinerea acestora (art. 42 din Codul familiei), să poarte şi după divorţ numele pe care l-a purtat în timpul căsătoriei (art. 40 din Codul familiei), să se împartă bunurile comune (art. 36 din Codul familiei), să se decidă asupra beneficiului contractului de închiriere (art. 27 din Legea nr. 114/1996, astfel cum a fost modificată de O.U.G. nr. 40/1997).

Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612, alin. 4, din Codul de procedură civilă).

În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi, dar prezentarea ei preşedintelui judecătoriei poate fi făcută personal doar de unul din soţi.

F. TERMENELE DE ÎMPĂCARE A PĂRŢILOR.

Termenele de înfăţişare şi de gândire nu se mai acordă, fixându-se direct termenul de judecată. De asemenea, au fost abrogate dispoziţiile legale speciale cu privire la propunerea probelor, la admiterea şi administrarea acestora la termene diferite, prin care se urmărea prelungirea procedurii de judecată a divorţului.

În cazul divorţului pe baza acordului soţilor, se fixează un termen de două luni în şedinţă publică. Acest interval de timp între data prezentării cererii de divorţ şi data termenului de judecată în şedinţă publică de două luni, care are drept scop verificarea de către soţi a menţinerii acordului lor de divorţ, a stăruinţei lor de a divorţa în acest fel, căci la termenul de judecată instanţa de judecată va verifica dacă soţii stăruie la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor, ceea ce înseamnă că soţii pot să revină în acest interval de două luni la hotărârea de a divorţa pe baza acordului lor.

G. PREZENŢA PERSONALĂ A PĂRŢILOR.

Părţile au obligaţia să se înfăţişeze personal în faţa instanţelor de fond (art. 614 Codul de procedură civilă). Această obligaţie nu exclude dreptul de apărare prin avocat, care poate asista partea prezentă, dar nu o poate reprezenta în lipsa acesteia.

Există anumite excepţii de la obligativitatea înfăţişării personale a soţilor în faţa instanţelor de fond (art. 614 Codul de procedură civilă), şi anume:

– când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;

– când unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;

– când unul dintre soţi este pus sub interdicţie;

– când unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.

Pentru a se asigura înfăţişarea personală a părţilor în instanţa de fond este necesară îndeplinirea procedurii de citare. Instanţele au obligaţia de a verifica din oficiu îndeplinirea acestei proceduri.

Pentru termenul de judecată, în primă instanţă se cere prezenţa obligatorie a reclamantului. Dacă acesta lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută (art. 616 Codul de procedură civilă).

Dacă lipseşte soţul pârât, secţiunea se judecă potrivit regulilor de drept comun. În cazul în care pârâtul a făcut cerere reconvenţională, el este obligat să se prezinte la termenul de judecată, în primă instanţă, sub aceeaşi sancţiune privind cererea sa reconvenţională. Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, lipsesc ambele părţi, cererea va fi respinsă ca nesusţinută, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi lipsit numai reclamantul.

În cazul divorţului pe baza acordului soţilor, la termenul de judecată, în primă instanţă, se cere prezenţa ambilor soţi, pentru a se verifica stăruinţa lor în desfacerea căsătoriei după această procedură.

Dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul are domiciliul la locul indicat în cerere. Dacă nu domiciliază la locul indicat, va dispune citarea lui la domiciliul său, iar dacă este cazul, şi la locul său de muncă.

H. ALŢI PARTICIPANŢI LA PROCESUL DE DIVORŢ.

Când soţii au copii minori, instanţa va dispune citarea şi ascultarea autorităţii tutelare.

Potrivit art. 42 din Codul familiei, ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie în procesele de divorţ, în vederea încredinţării lor.

În conformitate cu art. 144¹ din Codul de procedură civilă (care a fost ascultarea minorului se face în camera de consiliu. Dacă, faţă de împrejurările cauzei, instanţa găseşte potrivit, aceasta va asculta copilul minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă.

I. ŞEDINŢA DE JUDECATĂ.

Cererile de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa poate însă să ordone judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor (art. 615 alin. 9 din Codul de procedură civilă). În toate cazurile, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică (art. 615 alin. 2 din Codul de procedură civilă).

Dacă ambele părţi solicită instanţei ca hotărârea prin care se pronunţă divorţul să nu se motiveze, hotărârea nu se va motiva (art. 617 alin. 2 din Codul de procedură civilă). Deoarece textul nu distinge, acest lucru este posibil şi în cazul în care divorţul se pronunţă pe baza acordului părţilor.

În cazul în care divorţul se pronunţă pe baza acordului soţilor, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi (art. 617 alin. 3 din Codul de procedură civilă).

J. ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR.

Acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs, iar apelul sau recursul nu sunt timbrate conform legii (art. 618, alin. 2 din Codul de procedură civilă).

Dacă după împăcare se ivesc fapte noi, care ar justifica o nouă acţiune de divorţ, reclamantul o poate introduce, având posibilitatea să se folosească şi de faptele vechi (art. 618, alin. ultim din Codul de procedură civilă).

Reclamantul poate să renunţe la cererea de divorţ, în tot cursul judecăţii înaintea instanţei de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte, iar renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra cererii făcute de pârât (art. 618, alin. 1 Codul de procedură civilă).

K. MĂSURI PROVIZORII ÎN TIMPUL PROCESULUI DE DIVORŢ.

În conformitate cu art. 613² din Codul de procedură civilă, instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă prezidenţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei.

Instanţa de judecată are obligaţia de a-şi exercita rolul activ pentru a ocroti interesele copiilor minori pe tot timpul cât durează procesul de divorţ. S-a arătat că atunci când nici unul dintre soţi nu cere luarea măsurilor provizorii corespunzătoare cu privire la încredinţarea minorilor, instanţa le va pune din oficiu în discuţia părţilor.

Măsurile pe care instanţa le poate ordona pe timpul procesului de divorţ prezintă următoarele caractere:

– sunt accesorii, în sensul că ele se pot ordona numai în măsura în care există o cerere de divorţ şi se continuă procedura divorţului;

– sunt vremelnice, adică pe timpul cât durează judecarea procesului de divorţ;

– sunt provizorii, în sensul că pot fi oricând modificate sau revocate, pe aceeaşi cale prin care au fost dispuse, ori de câte ori împrejurările impun aceasta.

L. HOTĂRÂREA DE DIVORŢ.

Dacă se constată că sunt îndeplinite cerinţele art. 38 Codul familiei, instanţa pronunţă desfacerea căsătoriei.

Divorţul se poate pronunţa numai din vina soţului reclamant, dacă pârâtul a introdus cerere reconvenţională ori acţiune de divorţ, şi, în urma probelor administrate, cererea principală a fost respinsă, iar cererea reconvenţională ori acţiunea de divorţ a pârâtului a fost admisă.

Pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi se va face numai atunci când, chiar dacă pârâtul nu a introdus cerere reconvenţională, culpa concurentă a soţului reclamant este gravă şi bine stabilită şi ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei.

Dacă divorţul este cerut pentru alienaţie mintală, ori debilitate mintală cronică sau pentru o boală gravă şi incurabilă survenită înaintea sau în timpul căsătoriei, ori în cazul art. 38 alin. 2 Codul familiei, instanţa urmează să constate desfacerea căsătoriei, fără a mai pronunţa divorţul din vina soţului pârât.

În cazul în care din căsătoria ce se desface au rezultat copii iar aceştia sunt minori, instanţa de judecată va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, (pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani) va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.

Totodată, instanţa de judecată va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.

Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude sau unor alte persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii de ocrotire.

Hotărârea de divorţ poate cuprinde şi unele menţiuni facultative, respectiv:

1) cu privire la numele pe care soţii îl vor purta după divorţ (art. 40 Codul familiei);

Dacă la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se învoiesc ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ.

Pentru motive temeinice, instanţa poate să încuviinţeze acest drept chiar şi în lipsa unei învoieli între soţi.

Dacă nu a intervenit o învoiala sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut înainte de căsătorie.

2) cu privire la stabilirea pensiei de întreţinere între soţi (art. 41 Codul familiei);

3) cu privire la împărţirea bunurilor comune (art. 36 Codul familiei);

4) cu privire la atribuirea locuinţei comune (art. 27 din Legea nr. 114/1997, astfel cum a fost modificată de O.U.G. nr. 40/1997);

5) cu privire la părintele care va administra bunurile minorului, îl va reprezenta sau îi va încuviinţa actele;

M. CĂILE DE ATAC.

Potrivit Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, Tribunalele şi Curţile de apel sunt competente, în condiţiile legii, să judece apelurile şi recursurile.

Termenul de apel şi cel de recurs este de 30 zile şi începe să curgă de la data comunicării hotărârii (art. 619, alin. 1 Codul de procedură civilă).

În materie de divorţ, apelul şi recursul, prezintă următoarele particularităţi:

– apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art. 619 alin. 2 Codul de procedură civilă);

– hotărârea care se pronunţă pe baza acordului părţilor la divorţ este definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul (art. 619 alin. 4 Codul de procedură civilă);

– hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii (art. 619, alin. ultim Codul de procedură civilă).

Hotărârea de divorţ poate fi atacată cu recurs în termen de 30 de zile chiar dacă obiectul recursului nu priveşte divorţul.

Dacă instanţa a soluţionat cererea de divorţ şi cererea de împărţire a bunurilor comune, termenul de recurs împotriva soluţiei privind cererea accesorie este de 30 de zile.

Hotărârile de divorţ pe baza acordului părţilor nu pot fi atacate cu apel ori recurs decât pentru cererile accesorii divorţului.

Căsătoria este considerată a fi desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă (art. 39, alin. 1 din Codul familiei).

Potrivit art. 377, alin. 2 din Codul de procedură civilă, sunt hotărâri irevocabile, în materie de divorţ:

– cele date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

– cele date în apel nerecurate;

– cele date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul cauzei.

N. COMUNICAREA HOTĂRÂRII DE DIVORŢ.

Potrivit Deciziei de îndrumare nr. 10/1974, după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, instanţa o va comunica din oficiu serviciului de stare civilă pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie.

O. DECESUL UNUIA DINTRE SOŢI.

Dacă în cursul procesului de divorţ, sau chiar în instanţa de recurs, unul dintre soţi a decedat, instanţa va închide dosarul, căsătoria încetând prin deces (art. 37 din Codul familiei). Tot astfel, căsătoria încetează prin deces dacă, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, unul dintre soţi a decedat.

P. MENŢIUNEA DESPRE HOTĂRÂREA DE DIVORŢ PE ACTUL DE CĂSĂTORIE.

Potrivit reglementării actuale, efectuarea menţiunii este o măsură de publicitate, care are ca scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea căsătoriei.

Serviciul de stare civilă competent pentru facerea menţiunii este cel de la locul unde s-a întocmit actul de căsătorie al soţilor, deoarece menţiunea se face pe acest act.

Efectuarea menţiunii se poate face la cererea soţului interesat sau din oficiu. Prin decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974 a Tribunalului Suprem s-a modificat art. 7 din decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, în sensul că, după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, instanţa o va comunica din oficiu serviciului de stare civilă pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie.

_________

*) Pentru mai multe detalii în ceea ce priveşte instituţia DIVORŢULUI şi efectele sale, a se vedea Codul familiei, Codul de procedură civilă, Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, Normele Metodologice pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.