CODUL FAMILIEI din 1953 (*republicat*)(*actualizat 2011*) – ABROGAT 01.10.2011(aplicabil incepand cu data de 25 noiembrie 2010*)

EMITENT: MAREA ADUNARE NATIONALA
Data intrarii in vigoare: 18 Aprilie 1956
Forma actualizata valabila la data de 28 Septembrie 2011

Prezenta forma actualizata este valabila incepand cu data de 25 Noiembrie 2010, pana la data de 28 Septembrie 2011

Este in totalitate ABROGAT de ART 230 din LEGEA 71 03/06/2011 la data de 01 Octombrie 2011

A se vedea NOUL COD CIVIL

*) Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953, modificat si completat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 si republicat în B.Of. nr. 13 din 18 aprilie 1956.
Lucrarea redã textul republicat cu modificãrile ce i s-au adus prin DECRETUL nr. 779/1966 (B.Of. nr. 64 din 8 octombrie 1966), LEGEA nr. 3/1970 (B.Of. nr. 70 din 25 iunie 1970) abrogatã de ORDONANTA URGENTÃ nr. 26 din 9 iunie 1997 si DECRETUL nr. 174/1974 (B.Of. nr. 108 din 1 august 1974) abrogat de LEGEA nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilã, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi, publicatã M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993; LEGEA nr. 11 din 31 iulie 1990; LEGEA nr. 48 din 16 iulie 1991; ORDONANTA DE URGENTÃ a GUVERNULUI nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adoptiei, publicatã în M. Of. nr. 120 din 12 iunie 1997, aprobatã cu modificãri prin LEGEA nr. 87/1998, publicatã în M. Of. nr. 168 din 29 aprilie 1998 abrogatã de LEGEA nr. 273 din 21 iunie 2004; LEGEA nr. 23/1999 pentru modificarea si completarea unor dispozitii din Codul familiei si din LEGEA nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilã, publicatã în M. Of. nr. 35 din 28 ianuarie 1999; LEGEA nr. 272 din 21 iunie 2004; LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007; DECIZIA nr. 755 din 24 iunie 2008; LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010.

ART. 1
In România statul ocroteste cãsãtoria si familia; el sprijinã, prin mãsuri economice si sociale, dezvoltarea si consolidarea familiei.
Statul apara interesele mamei si copilului si manifesta deosebita grija pentru cresterea si educarea tinerei generatii.
Familia are la baza cãsãtoria liber consimtitã între soti.
In relatiile dintre soti, precum si în exercitiul drepturilor fata de copii, bãrbatul si femeia au drepturi egale.
Drepturile pãrintesti se exercita numai în interesul copiilor.
ART. 2
Relatiile de familie se bazeazã pe prietenie si afectiune reciprocã între membrii ei, care sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material.

TITLUL I
Cãsãtoria

CAP. I
Încheierea cãsãtoriei

ART. 3
Numai cãsãtoria încheiatã în fata delegatului de stare civilã*1) da nastere drepturilor si obligatiilor de soti prevãzute în prezentul cod.
——————
*1) Primarul îndeplineste functia de ofiter de stare civilã (art. 44 lit. t) din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administratiei publice locale (republicatã în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996)

ART. 4
Vârsta minimã de cãsãtorie este de optsprezece ani.
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de saisprezece ani se poate cãsãtori în temeiul unui aviz medical, cu încuviintarea pãrintilor sãi ori, dupã caz, a tutorelui si cu autorizarea directiei generale de asistentã socialã si protectia copilului în a cãrei razã teritorialã îsi are domiciliul.
Dacã unul dintre pãrinti este decedat sau se aflã în imposibilitate de a-si manifesta vointa, încuviintarea celuilalt pãrinte este suficientã.
Dacã nu existã nici pãrinti, nici tutore care sã poatã încuviinta cãsãtoria, este necesarã încuviintarea persoanei sau a autoritãtii care a fost abilitatã sã exercite drepturile pãrintesti.
———–
Art. 4 a fost modificat de pct. 1 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007.

ART. 5
Este oprit sa se cãsãtoreascã bãrbatul care este cãsãtorit sau femeia care este cãsãtoritã.
ART. 6
Este opritã cãsãtoria între rudele în linie dreapta, precum si între cele în linie colateralã pana la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, cãsãtoria între rudele în linie colateralã de gradul al patrulea poate fi încuviintatã de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului Bucuresti sau al judetului*2) în cuprinsul cãruia cel care cere aceasta încuviintare îsi are domiciliul.
————————
*2) Consilii locale, Consiliul municipiului Bucuresti, consilii judetene si primari potrivit Legii administratiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991.

ART. 7
Este opritã cãsãtoria:
a) între cel care infiaza sau ascendentii lui, de o parte, si cel înfiat ori descendentii acestuia, de alta;
b) între copiii celui care infiaza, de o parte, si cel înfiat sau copiii acestuia, de alta;
c) între cei înfiati de aceeasi persoana.
Pentru motive temeinice, cãsãtoria între persoanele prevãzute la lit. b) si c) de mai sus poate fi încuviintatã potrivit dispozitiilor art. 6 alin. 2.
ART. 8
In timpul tutelei, cãsãtoria este opritã între tutore si persoana minora ce se afla sub tutela sa.
ART. 9
Este oprit sa se cãsãtoreascã alienatul mintal, debilul mintal, precum si cel care este lipsit vremelnic de facultãtile mintale, cat timp nu are discernamantul faptelor sale.
ART. 10
Cãsãtoria nu se va încheia dacã viitorii soti nu declara ca si-au comunicat reciproc starea sãnãtãtii lor. In cazul în care, prin lege specialã, este opritã cãsãtoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozitiile acelei legi.
ART. 11
Cãsãtoria se încheie în fata delegatului de stare civilã al Consiliului popular al comunei, orasului, municipiului sau sectorului municipiului Bucuresti*1), în cuprinsul cãruia se afla domiciliul sau resedinta oricãruia dintre viitorii soti.
————————
*1) vezi nota de la articolul 3

ART. 12
Cei care vor sa se cãsãtoreascã vor face, personal, declaratia de cãsãtorie le serviciul de stare civilã la care urmeazã a se încheia cãsãtoria.
Dacã unul dintre viitorii soti nu se afla în localitatea unde urmeazã a se încheia cãsãtoria, el va putea face declaratia de cãsãtorie în localitatea unde se afla, la serviciul de stare civilã, care o va transmite, din oficiu si fãrã întârziere, serviciului de stare civilã competent pentru încheierea cãsãtoriei.
ART. 13
In declaratia de cãsãtorie, viitorii soti vor arata ca nu exista nici o piedica legalã la cãsãtorie. Odatã cu declaratia de cãsãtorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.
ART. 13^1
In aceeasi zi cu primirea declaratiei de cãsãtorie, ofiterul de stare civilã va dispune publicarea acesteia, prin afisarea în extras, intrun loc special amenajat, la sediul primãriei unde urmeazã sa se încheie cãsãtoria.
Extrasul din declaratia de cãsãtorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afisãrii, datele de stare civilã ale viitorilor soti, precum si înstiintarea ca orice persoana poate face opunere la cãsãtorie, în termen de 10 zile de la data afisãrii.
———–
Art. 13^1 a fost introdus de pct. 1 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999.

ART. 14
Orice persoana poate face opunere la cãsãtorie, dacã exista o piedica legalã ori dacã alte cerinte ale legii nu sunt îndeplinite.
Opunerea la cãsãtorie se va face numai în scris, cu arãtarea dovezilor pe care ea se întemeiazã.
ART. 15
Delegatul de stare civilã va refuza sa constate încheierea cãsãtoriei dacã, în temeiul verificãrilor ce este dator sa facã, al opunerilor primite sau al informatiilor ce are, gãseste ca cerintele legii nu sunt îndeplinite.

ART. 16
Cãsãtoria se încheie prin consimtãmântul viitorilor soti. Acestia sunt obligati sa fie prezenti împreunã, însotiti de doi martori, la sediul primãriei, pentru asi da consimtãmântul personal si în mod public în fata ofiterului de stare civilã.
———–
Alin. 1 al art. 16 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999.

Cu toate acestea, în cazurile arãtate de legea specialã, delegatul de stare civilã*1) va putea încheia cãsãtoria si în afarã sediului serviciului de stare civilã, cu respectarea conditiilor prevãzute în alin. 1.
————————
*1) vezi nota de la articolul 3

ART. 17
Ofiterul de stare civilã, luând consimtãmântul viitorilor soti, va întocmi, de îndatã, în registrul actelor de stare civilã, actul de cãsãtorie, care se semneazã de cãtre soti, de cei doi martori si de cãtre ofiterul de stare civilã.
———–
Art. 17 a fost modificat de pct. 3 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999.

ART. 18
Cãsãtoria nu poate fi doveditã decât prin certificatul de cãsãtorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilã.

CAP. II
Nulitatea cãsãtoriei

ART. 19
Este nulã cãsãtoria încheiatã cu încãlcarea dispozitiilor prevãzute la art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 13^1 si 16.
———–
Art. 19 a fost modificat de pct. 4 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999.

ART. 20
Cãsãtoria încheiatã impotriva dispozitiilor privitoare la vârsta legalã nu va fi declarata nulã dacã, între timp acela dintre soti care nu avea vârsta cerutã pentru cãsãtorie a împlinit-o ori dacã sotia a dat nastere unui copil sau a rãmas însãrcinata.
ART. 21
Cãsãtoria poate fi anulatã la cererea sotului al cãrui consimtãmânt a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizica a celuilalt sot, prin viclenie sau prin violenta.
Anularea cãsãtoriei din aceste cauze poate fi cerutã de cel al cãrui consimtãmânt a fost viciat, în termen de sase luni de la încetarea violentei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.
ART. 22
In cazul în care sotul unei persoane declarate moarta s-a recãsãtorit si, dupã aceasta, hotãrârea declarativã de moarte este anulatã, cãsãtoria cea noua rãmâne valabilã.
Prima cãsãtorie este desfãcutã pe data încheierii noii cãsãtorii.
ART. 23
Sotul care a fost de buna-credinta la încheierea cãsãtoriei, declarata nulã sau anulatã, pãstreazã, pana la data când hotãrârea instantei judecãtoresti rãmâne definitiva, situatia unui sot dintr-o cãsãtorie valabilã.
Declararea nulitãtii cãsãtoriei nu are nici o urmare în privinta copiilor, care îsi pãstreazã situatia de copii din cãsãtorie.
ART. 24
In cazul prevãzut în art. 23 alin. 1 cererea de întretinere a sotului de buna-credinta si raporturile patrimoniale dintre bãrbat si femeie sunt supuse, prin asemãnare, dispozitiilor privitoare la divort.
Tot astfel, în cazul prevãzut în art. 23 alin. 2 se vor aplica, prin asemãnare, dispozitiile prevãzute la divort, în ce priveste drepturile si obligatiile dintre pãrinti si copii.

CAP. III
Efectele cãsãtoriei

Sectiunea I
Drepturile si obligatiile personale ale sotilor

ART. 25
Bãrbatul si femeia au drepturi si obligatii egale în cãsãtorie.
ART. 26
Sotii hotãrãsc de comun acord în tot ce priveste cãsãtoria.
ART. 27
La încheierea cãsãtoriei, viitorii soti vor declara, în fata delegatului de stare civilã*1), numele pe care s-au învoit sa-l poarte în cãsãtorie.
Sotii pot sa-si pãstreze numele lor dinaintea cãsãtoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
————————
*1) vezi nota de la articolul 3

ART. 28
Sotii sunt obligati sa poarte în timpul cãsãtoriei numele comun declarat.
Dacã sotii s-au învoit sa poarte în timpul cãsãtoriei un nume comun si l-au declarat la încheierea cãsãtoriei potrivit dispozitiilor art. 27 din codul de fata, fiecare dintre soti nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativã, decât cu consimtãmântul celuilalt sot.

Sectiunea a II – a
Drepturile si obligatiile patrimoniale ale sotilor

ART. 29
Sotii sunt obligati sa contribuie, în raport cu mijloacele fiecãruia, la cheltuielile casniciei.
ART. 30
Bunurile dobândite în timpul cãsãtoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale sotilor.
Orice conventie contrarã este nulã.
Calitatea de bun comun nu trebuie sa fie doveditã.
ART. 31
Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecãrui sot:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea cãsãtoriei;
b) bunurile dobândite în timpul cãsãtoriei prin mostenire, legat sau donatie, afarã numai dacã dispunatorul a prevãzut ca ele vor fi comune;
e) bunurile de uz personal si cele destinate exercitãrii profesiunii unuia dintre soti;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de investitii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri;
e) indemnizatia de asigurare sau despãgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintã si înlocuieste un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.
ART. 32
Sotii rãspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile fãcute cu administrarea oricãruia dintre bunurile lor comune;
b) obligatiile ce au contractat împreunã;
c) obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru împlinirea nevoilor obisnuite ale casniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însusirea de cãtre unul dintre soti a unor bunuri proprietate publica, dacã prin aceasta au sporit bunurile comune ale sotilor.
ART. 33
Bunurile comune nu pot fi urmãrite de creditorii personali ai unuia dintre soti.
Cu toate acestea, dupã urmãrirea bunurilor proprii ale sotului debitor, creditorul sau personal poate cere împãrtirea bunurilor comune, însã numai în mãsura necesarã pentru acoperirea creantei sale.
In acest din urma caz, bunurile atribuite prin împãrtire fiecãrui sot devin proprii.
ART. 34
Creditorii vor putea urmãri si bunurile proprii ale sotilor, însã numai dupã urmãrirea bunurilor comune.
ART. 35
Sotii administreazã si folosesc împreunã bunurile comune si dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soti, exercitând singur aceste drepturi este socotit ca are si consimtãmântul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate înstrãina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, dacã nu are consimtãmântul celuilalt sot.
ART. 36
La desfacerea cãsãtoriei, bunurile comune se împart între soti, potrivit învoielii acestora. Dacã sotii nu se învoiesc asupra împãrtirii bunurilor comune, va hotãrî instanta judecãtoreascã.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împãrti prin hotãrâre judecãtoreascã si în timpul cãsãtoriei. Bunurile astfel împãrtite devin bunuri proprii. Bunurile neimpartite, precum si cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.

CAP. IV
Desfacerea cãsãtoriei

ART. 37
Cãsãtoria înceteazã prin moartea unuia dintre soti sau prin declararea judecãtoreascã a mortii unuia dintre ei.
Cãsãtoria se poate desface prin divort. Divortul poate avea loc:
a) prin acordul sotilor, la cererea ambilor soti**);
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vãtãmate si continuarea cãsãtoriei nu mai este posibilã;
c) la cererea aceluia dintre soti a cãrui stare de sãnãtate face imposibilã continuarea cãsãtoriei.
—————–
*1) Art. 37 alin. 2 a fost modificat prin Legea nr. 59/1993 (M. Of. nr 177 din 26 iulie 1993)
Alin. 2 al art. 37 a fost modificat de pct. 1 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.
**)
Art. XXIII din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010 prevede:
“Art. XXIII
(1) În cazul cererilor de divort formulate anterior intrãrii în vigoare a prezentei legi, instanta poate sã dispunã divortul prin acordul sotilor, dacã sunt îndeplinite conditiile prevãzute de dispozitiile art. 37 alin. 2 lit. a) si ale art. 38 alin. 1-3 din Legea nr. 4/1953 – Codul familiei, republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege.
(2) Dispozitiile privind divortul prin acordul sotilor pe cale administrativã sau prin procedurã notarialã ale Legii nr. 4/1953, republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege, sunt aplicabile si cãsãtoriilor în fiintã la data intrãrii în vigoare a prezentei legi.
(3) În termen de 60 de zile de la data publicãrii prezentei legi, Ministerul Justitiei, Uniunea Nationalã a Notarilor Publici din România si Ministerul Administratiei si Internelor vor propune mãsurile necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor privind divortul prin acordul sotilor pe cale administrativã sau prin procedurã notarialã ale Legii nr. 4/1953, republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege.”

ART. 38
Divortul prin acordul sotilor poate fi pronuntat de cãtre instanta judecãtoreascã indiferent de durata cãsãtoriei si indiferent dacã existã sau nu copii minori rezultati din cãsãtorie*).
Divortul prin acordul sotilor nu poate fi admis dacã unul dintre soti este pus sub interdictie*).
Instanta este obligatã sã verifice existenta consimtãmântului liber si neviciat al fiecãrui sot*).
La solutionarea cererilor accesorii divortului, referitoare la încredintarea copiilor minori, obligatia de întretinere si folosirea locuintei, instanta va tine seama si de interesele minorilor.
—————–
Art. 38 a fost modificat de pct. 2 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.
**)
Art. XXIII din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010 prevede:
“Art. XXIII
(1) În cazul cererilor de divort formulate anterior intrãrii în vigoare a prezentei legi, instanta poate sã dispunã divortul prin acordul sotilor, dacã sunt îndeplinite conditiile prevãzute de dispozitiile art. 37 alin. 2 lit. a) si ale art. 38 alin. 1-3 din Legea nr. 4/1953 – Codul familiei, republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege.
(2) Dispozitiile privind divortul prin acordul sotilor pe cale administrativã sau prin procedurã notarialã ale Legii nr. 4/1953, republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege, sunt aplicabile si cãsãtoriilor în fiintã la data intrãrii în vigoare a prezentei legi.
(3) În termen de 60 de zile de la data publicãrii prezentei legi, Ministerul Justitiei, Uniunea Nationalã a Notarilor Publici din România si Ministerul Administratiei si Internelor vor propune mãsurile necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor privind divortul prin acordul sotilor pe cale administrativã sau prin procedurã notarialã ale Legii nr. 4/1953, republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege.”

ART. 38^1
Dacã sotii sunt de acord cu divortul si nu au copii minori, nãscuti din cãsãtorie sau adoptati, ofiterul de stare civilã ori notarul public de la locul cãsãtoriei sau al ultimei locuinte comune a sotilor poate constata desfacerea cãsãtoriei prin acordul sotilor, eliberându-le un certificat de divort, potrivit legii.
Dispozitiile art. 38 alin. 2 rãmân aplicabile.
—————–
Art. 38^1 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

ART. 38^2
Cererea de divort se depune de soti împreunã. Ofiterul de stare civilã sau notarul public înregistreazã cererea si le acordã un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divort.
La expirarea acestui termen, ofiterul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public verificã dacã sotii stãruie sã divorteze si dacã, în acest sens, consimtãmântul lor este liber si neviciat.
Dacã sotii stãruie în divort, ofiterul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public elibereazã certificatul de divort fãrã sã facã vreo mentiune cu privire la culpa sotilor.
Dispozitiile art. 40 alin. 1 se aplicã în mod corespunzãtor. Dacã sotii nu se înteleg asupra numelui de familie pe care sã îl poarte dupã divort, ofiterul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public emite o dispozitie de respingere a cererii de divort si îndrumã sotii sã se adreseze instantei de judecatã, potrivit prevederilor art. 38.
Solutionarea cererilor privind alte efecte ale divortului asupra cãrora sotii nu se înteleg este de competenta instantei judecãtoresti.
—————–
Art. 38^2 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

ART. 38^3
Când cererea de divort este depusã la primãria unde s-a încheiat cãsãtoria, ofiterul de stare civilã, dupã emiterea certificatului de divort, face cuvenita mentiune în actul de cãsãtorie.
În cazul depunerii cererii la primãria în a cãrei razã teritorialã sotii au avut ultima locuintã comunã, ofiterul de stare civilã emite certificatul de divort si înainteazã, de îndatã, o copie certificatã de pe acesta la primãria locului unde s-a încheiat cãsãtoria, spre a se face mentiune în actul de cãsãtorie.
În cazul constatãrii divortului de cãtre notarul public, acesta emite certificatul de divort si înainteazã, de îndatã, o copie certificatã de pe acesta la primãria locului unde s-a încheiat cãsãtoria, spre a se face mentiune în actul de cãsãtorie.
—————–
Art. 38^3 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

ART. 38^4
Dacã nu sunt îndeplinite conditiile art. 38^1, ofiterul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public respinge cererea de divort.
Împotriva refuzului ofiterului de stare civilã sau notarului public nu existã cale de atac, dar sotii se pot adresa cu cererea de divort instantei de judecatã, pentru a dispune desfacerea cãsãtoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevãzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiterului de stare civilã sau notarului public de a constata desfacerea cãsãtoriei prin acordul sotilor si de a emite certificatul de divort, oricare dintre soti se poate adresa, pe cale separatã, instantei competente.
—————–
Art. 38^4 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

ART. 39
Cãsãtoria este desfãcutã din ziua când hotãrârea prin care s-a pronuntat divortul a rãmas irevocabilã.
În cazul prevãzut la art. 38^1, cãsãtoria este desfãcutã pe data eliberãrii certificatului de divort.
Fatã de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale cãsãtoriei înceteazã de la data când s-a fãcut mentiune despre hotãrârea de divort sau, dupã caz, despre certificatul de divort pe marginea actului de cãsãtorie ori de la data când ei au cunoscut divortul pe altã cale.
—————–
Art. 39 a fost modificat de pct. 4 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

ART. 40
La desfacerea cãsãtoriei prin divort, sotii se pot invoi ca sotul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul cãsãtoriei numele de familie al celuilalt sot, sa poarte acest nume si dupã desfacerea cãsãtoriei.
Instanta judecãtoreascã va lua act de aceasta învoiala prin hotãrârea de divort. Instanta, pentru motive temeinice, poate sa încuviinteze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soti.
Dacã nu a intervenit o învoiala sau dacã instanta nu a dat încuviintarea, fiecare dintre fostii soti va purta numele ce avea înainte de cãsãtorie.
ART. 41
Pana la desfacerea cãsãtoriei în conditiile prevãzute de art. 39, sotii îsi datoreazã întretinere.
Sotul divortat are dreptul la întretinere, dacã se afla în nevoie din pricina unei incapacitãti de munca survenite înainte de cãsãtorie, ori în timpul cãsãtoriei; el are drept la întretinere si atunci când incapacitatea se iveste în decurs de un an de la data desfacerii cãsãtoriei, însã numai dacã incapacitatea se datoreazã unei împrejurãri în legãtura cu cãsãtoria.
Întretinerea datoratã potrivit dispozitiilor alin. 2 poate fi stabilitã pana la o treime din venitul net din munca al sotului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmeazã a o plati. Aceasta întretinere, împreunã cu întretinerea datoratã copiilor, nu va putea depãsi jumãtate din venitul net din munca al sotului obligat la plata.
Când divortul este pronuntat numai din vina unuia dintre soti, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 si 3 decât timp de un an de la desfacerea cãsãtoriei.
In toate cazurile, dreptul la întretinere înceteazã prin recasatorirea sotului îndreptãtit sa o primeascã.
ART. 42
Instanta judecãtoreascã va hotãrî, odatã cu pronuntarea divortului, cãruia dintre pãrinti vor fi încredintati copiii minori. In acest scop, instanta va asculta pãrintii si autoritatea tutelara si, tinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea ii va asculta dacã au împlinit vârsta de zece ani, va hotãrî pentru fiecare dintre copii, dacã va fi încredintat tatãlui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredintati unor rude ori unor alte persoane, cu consimtãmântul acestora, sau unor institutii de ocrotire.
Totodatã, instanta judecãtoreascã va stabili contributia fiecãrui pãrinte la cheltuielile de crestere, educare, învãtãtura si pregãtire profesionalã a copiilor.
Învoiala pãrintilor privitoare la încredintarea copiilor si la contributia fiecãrui pãrinte la cheltuielile de crestere, educare, învãtãtura si pregãtire profesionalã a acestora va produce efecte numai dacã a fost încuviintatã de instanta judecãtoreascã.
ART. 43
Pãrintele divortat, cãruia i s-a încredintat copilul, exercita cu privire la aceasta drepturile pãrintesti.
Când copilul a fost încredintat unei alte persoane sau unei institutii de ocrotire, instanta judecãtoreascã va stabili care dintre pãrinti va exercita dreptul de a-i administra bunurile si de a-l reprezenta sau de a-i încuviinta actele. Persoana sau institutia de ocrotire socialã cãreia i s-a încredintat copilul va avea fata de acesta numai drepturile si îndatoririle ce revin pãrintilor privitor la persoana copilului. Dispozitiile art. 108 se aplica prin asemãnare.
Pãrintele divortat, cãruia nu i s-a încredintat copilul, pãstreazã dreptul de a avea legãturi personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea, educarea, învãtãtura si pregãtirea lui profesionalã.
ART. 44
In cazul schimbãrii împrejurãrilor, la cererea oricãruia dintre pãrinti sau a copilului, dacã acesta a împlinit vârsta de patrusprezece ani, a autoritãtii tutelare sau a vreunei institutii de ocrotire, instanta judecãtoreascã va putea modifica mãsurile privitoare la drepturile si obligatiile personale sau patrimoniale între pãrintii divortati si copii.
Modificarea mãsurilor luate potrivit dispozitiilor art. 42 alin. 1 si 2 se va face cu paza cerintelor prevãzute de acele dispozitii.

TITLUL II
Rudenia

CAP. I
Dispozitii generale

ART. 45
Rudenia este legãtura bazatã pe descendenta unei persoane dintr-o alta persoana sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun.
In primul caz rudenia este în linie dreapta, iar în al doilea în linie colateralã. Rudenia în linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta.
ART. 46
Gradul de rudenie se stabileste astfel:
a) în linie dreapta, dupã numãrul nasterilor; astfel, fiul si tatãl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu si bunicul sunt rude de gradul al doilea;
b) în linie colateralã, dupã numãrul nasterilor, urcand de la una dintre rude pana la ascendentul comun si coborând de la acesta pana la cealaltã ruda; astfel fratii sunt rude în gradul al doilea, unchiul si nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.

CAP. II
Filiatia

Sectiunea I
Filiatia fata de mama

ART. 47
Filiatia fata de mama rezulta din faptul nasterii.
Ea se dovedeste prin certificatul constatator al nasterii.
ART. 48
Dacã nasterea nu a fost înregistratã în registrul de stare civilã ori dacã copilul a fost trecut în registrul de stare civilã ca nãscut din pãrinti necunoscuti, mama poate recunoaste pe copil.
Recunoasterea se poate face fie prin declaratie la serviciul de stare civilã, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament.
Recunoasterea, chiar fãcuta prin testament, nu se poate revoca.
ART. 49.
Recunoasterea care nu corespunde adevãrului poate fi contestatã de orice persoana interesatã.
ART. 50
In cazul în care, din orice împrejurãri, dovada filiatiei fata de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nasterii, ori în cazul în care se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nasterii, dovada filiatiei fata de mama se poate face în fata instantei judecãtoresti prin orice mijloc de proba.
ART. 51
Copilul nu poate reclama o stare civilã contrarã aceleia care rezulta din certificatul de nastere si folosirea stãrii civile conforme cu acest certificat.
De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilã a copilului care are folosirea unei stãri civile conforme cu certificatul sau de nastere.
ART. 52
Actiunea pentru stabilirea filiatiei fata de mama apartine numai copilului; ea poate fi pornitã de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdictie.
Dreptul de a porni actiunea pentru a stabili filiatia fata de mama nu trece asupra mostenitorilor copilului; ei pot continua actiunea pornitã de acesta.
Actiunea pentru stabilirea filiatiei fata de mama poate fi pornitã si impotriva mostenitorilor pretinsei mame.
Actiunea nu se prescrie în timpul vietii copilului.

Sectiunea a II – a
Filiatia fata de tata

ART. 53
Copilul nãscut în timpul cãsãtoriei are ca tata pe sotul mamei.
Copilul nãscut dupã desfacerea, declararea nulitãtii sau anularea cãsãtoriei are ca tata pe fostul sot al mamei, dacã a fost conceput în timpul cãsãtoriei si nasterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua cãsãtorie.
Dispozitiile art. 51. sunt aplicabile si situatiilor prevãzute în prezentul articol.
ART. 54
Paternitatea poate fi tãgãduitã, dacã este cu neputintã ca sotul mamei sã fie tatãl copilului.
Actiunea în tãgãduirea paternitãtii poate fi pornitã de oricare dintre soti, precum si de cãtre copil; ea poate fi continuatã de mostenitori.
Actiunea se introduce de cãtre sotul mamei împotriva copilului; dacã acesta este decedat, actiunea se porneste împotriva mamei sale.
Mama sau copilul introduce actiunea împotriva sotului mamei; dacã acesta este decedat, actiunea se porneste împotriva mostenitorilor lui.
Dacã titularul actiunii este pus sub interdictie, actiunea va putea fi pornitã de tutore.
Mama copilului va fi citatã în toate cazurile în care nu formuleazã ea însãsi actiunea.
———–
Art. 54 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007.

ART. 55*)
Actiunea în tãgãduirea paternitãtii se prescrie în termen de 3 ani de la data nasterii copilului. Pentru sotul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunostintã de nasterea copilului.
Dacã actiunea nu a fost introdusã în timpul minoritãtii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului sãu.
Reclamantul poate fi repus în termen, în conditiile legii.
———–
Art. 55 a fost modificat de pct. 3 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007.
———–
*)
Conform art. II din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007, dispozitiile prezentei legi privind actiunea în tãgãduirea paternitãtii, precum si actiunea în stabilirea paternitãtii copilului din afara cãsãtoriei sunt aplicabile si în cazul copiilor nãscuti înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacã cererea este în curs de judecatã.
Prin DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE nr. 755 din 24 iunie 2008, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 537 din 16 iulie 2008 a fost admisã exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007 pentru modificarea si completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei constatându-se cã sintagma “dispozitiile prezentei legi privind actiunea în tãgãduirea paternitãtii, […], sunt aplicabile si în cazul copiilor nãscuti înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacã cererea este în curs de judecatã” este neconstitutionalã.
Conform art. 147 din CONSTITUTIA ROMÂNIEI republicatã in MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, îsi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale dacã, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupã caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, în intervalul 16 iulie 2008-30 august 2008, dispozitiile invocate au fost suspendate de drept, încetându-si efectele juridice, incepând cu data de 31 august 2008, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

ART. 56
Filiatia fata de tata se stabileste, în afarã de cazurile prevãzute în art. 53, prin recunoastere sau hotãrâre judecãtoreascã.
ART. 57
Copilul conceput si nãscut în afarã de cãsãtorie poate fi recunoscut de cãtre tatãl sau; dupã moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacã a lãsat descendenti firesti.
Recunoasterea se face prin declaratie fãcuta la serviciul de stare civilã, fie odatã cu înregistrarea nasterii, fie dupã aceasta data; recunoasterea poate fi fãcuta si prin înscris autentic sau prin testament.
Recunoasterea, chiar fãcuta prin testament, nu se poate revoca.
ART. 58
Recunoasterea care nu corespunde adevãrului poate fi contestatã de orice persoana interesatã.
Dacã recunoasterea este contestatã de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitãtii este în sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sãi.
ART. 59
Actiunea în stabilirea paternitãtii din afarã cãsãtoriei apartine copilului si se porneste în numele sau de cãtre mama, chiar dacã este minora, ori de reprezentantul lui legal.
Dreptul de a porni actiunea în stabilirea paternitãtii nu trece asupra mostenitorilor copilului; ei pot continua actiunea pornitã de acesta.
Actiunea în stabilirea paternitãtii poate fi pornitã si impotriva mostenitorilor pretinsului tata.
ART. 60*)
Actiunea în stabilirea paternitãtii din afara cãsãtoriei poate fi pornitã de mamã într-un termen de un an de la nasterea copilului.
———–
Alin. 1 al art. 60 a fost modificat de pct. 4 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007.

Dacã, în cazul prevãzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din cãsãtorie prin efectul unei hotãrâri judecãtoresti, termenul de un an pentru pornirea actiunii în stabilirea paternitãtii din afarã cãsãtoriei va curge de la data când acea hotãrâre a rãmas definitiva.
In cazul în care mama a convietuit cu pretinsul tata ori dacã acesta din urma a prestat copilului întretinere, termenul de un an va curge de la încetarea convietuirii ori a întretinerii.
Actiunea apartinând copilului nu se prescrie în timpul vietii acestuia.
———–
Alin. 4 al art. 60 a fost introdus de pct. 5 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007.
———–
*)
Conform art. II din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007, dispozitiile prezentei legi privind actiunea în tãgãduirea paternitãtii, precum si actiunea în stabilirea paternitãtii copilului din afara cãsãtoriei sunt aplicabile si în cazul copiilor nãscuti înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacã cererea este în curs de judecatã.
A se vedea Nota de la art. 55.

ART. 61
Timpul cuprins între a trei sute si a o suta optzecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socoteste de la zi la zi.

Sectiunea a III – a
Situatia legalã a copilului

ART. 62
Copilul din cãsãtorie ia numele de familie comun al pãrintilor.
Dacã pãrintii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. In acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala pãrintilor si se va declara, odatã cu nasterea copilului, la serviciul de stare civilã. In lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotãrî, ascultând pe pãrinti, dacã copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.
ART. 63
Copilul din afarã cãsãtoriei a cãrui filiatie a fost stabilitã prin recunoastere sau prin hotãrâre judecãtoreascã are, fata de pãrinte si rudele acestuia, aceeasi situatie ca si situatia legalã a unui copil din cãsãtorie.
ART. 64
Copilul din afarã cãsãtoriei dobândeste numele de familie al aceluia dintre pãrinti fata de care filiatia a fost mai întâi stabilitã.
In cazul în care filiatia a fost stabilitã ulterior si fata de celãlalt pãrinte, instanta judecãtoreascã va putea da încuviintarea copilului sa poarte numele acestuia din urma.
In cazul în care copilul a fost recunoscut în acelasi timp de ambii pãrinti, se aplica dispozitiile art. 62 alin. 2.
ART. 65
Dacã filiatia copilului din afarã cãsãtoriei este stabilitã fata de ambii pãrinti, încredintarea lui, precum si contributia pãrintilor la cheltuielile de crestere, educare, învãtãtura si pregãtire profesionalã, se vor hotãrî potrivit dispozitiilor art. 42-44 inclusiv, care se aplica prin asemãnare.

————
Cap. III din Titlul II a fost abrogat de alin. (1) al art. 27 din ORDONANTA DE URGENTÃ nr. 25 din 9 iunie 1997, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 120 din 12 iunie 1997.

CAP. IV
Obligatia de întretinere

ART. 86
Obligatia de întretinere exista între sot si sotie, pãrinti si copii, cel care infiaza si înfiat, bunici si nepoti, strabunici si stranepoti, frati si surori, precum si între celelalte persoane anume prevãzute de lege.
Are drept la întretinere numai acela care se afla în nevoie, neavând putinta unui câstig din munca, din cauza incapacitãtii de a munci.
Descendentul, cat timp este minor, are drept la întretinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se afla.
ART. 87
Sotul care a contribuit la întretinerea copilului celuilalt sot este obligat sa continue a da întretinere copilului, cat timp acesta este minor, însã numai dacã pãrintii sãi firesti au murit, sunt dispãruti ori sunt în nevoie.
Copilul va putea fi obligat sa dea întretinere celui care l-a întretinut timp de zece ani, astfel cum se arata în alineatul precedent.
————
Art. 88 a fost abrogat de art. 142, alin. (1), lit. a) din LEGEA nr. 272 din 21 iunie 2004, publicatã în MONITORUL OFICIAL nr. 557 din 23 iunie 2004.

ART. 89
Întretinerea se datoreazã în ordinea urmãtoare:
a) sotii îsi datoreazã întretinerea înaintea celorlalti obligati;
b) descendentul este obligat la întretinere înaintea ascendentului, iar, dacã sunt mai multi descendenti sau mai multi ascendenti, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepãrtat;
c) cel care infiaza este obligat la întretinere înaintea pãrintilor firesti;
d) fratii si surorile îsi datoreazã întretinere dupã pãrinti, însã înaintea bunicilor.
ART. 90
In cazul în care mai multe dintre persoanele prevãzute în art. 89 sunt obligate sa întretinã aceeasi persoana, ele vor contribui la plata întretinerii, proportional cu mijloacele ce au.
Dacã pãrintele are drept la întretinere de la mai multi copii, el poate, în caz de urgenta, sa porneascã actiunea numai impotriva unuia dintre ei. Cel care a plãtit întretinerea se poate întoarce impotriva celorlalti obligati pentru partea fiecãruia.
ART. 91
In cazul în care cel obligat în primul rând la întretinere nu are mijloace îndestulãtoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanta judecãtoreascã va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întretinere sa o completeze, în ordinea stabilitã de art. 89.
ART. 92
Când cel obligat nu poate presta, în acelasi timp, întretinerea tuturor celor care sunt în drept sa i-o ceara, instanta judecãtoreascã, tinând seama de nevoile fiecãreia dintre aceste persoane, poate hotãrî fie ca întretinerea sa se plãteascã numai uneia dintre ele, fie ca întretinerea sa se împartã între mai multe sau toate persoanele îndreptãtite sa o ceara. In acest caz instanta va hotãrî, totodatã, modul în care se va împãrti întretinerea între persoanele care urmeazã a o primi.
ART. 93
Obligatia de întretinere se executa în natura sau prin plata unei pensii în bani.
Instanta judecãtoreascã va stabili felul si modalitãtile executãrii, tinând seama de împrejurãri.
ART. 94
Întretinerea este datoratã potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmeazã a o plati.
Instanta judecãtoreascã va putea mari sau micsora obligatia de întretinere sau a hotãrî, încetarea ei, dupã cum se schimba mijloacele celui care da întretinerea sau nevoia celui ce o primeste.
Când întretinerea este datoratã de pãrinte sau de cel care infiaza, ea se stabileste pana la o pãtrime din câstigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii si o jumãtate pentru trei sau mai multi copii.
ART. 95
Obligatia de întretinere se stinge, în afarã de cazul prevãzut în art. 96., prin moartea debitorului sau a celui îndreptãtit la pensia de întretinere.
ART. 96
Mostenitorul persoanei care a fost obligatã la întretinerea unui minor sau care i-a dat întretinerea fãrã a avea obligatia legalã este tinut, în mãsura valorii bunurilor mostenite, sa continue întretinerea, dacã pãrintii minorului au murit, sunt dispãruti sau sunt în nevoie, însã numai cat timp cel întretinut este minor.
In cazul în care sunt mai multi mostenitori, obligatia este solidarã, fiecare dintre ei contribuind proportional cu valoarea bunurilor mostenite.

TITLUL III*1)
———————
*1) Potrivit art 14 din Legea nr. 11/1990 privind încuviintarea adoptiei (republicatã în M. Of. nr. 159 din 24 iulie 1995), dispozitiile prevãzute în capitolul III din Codul familiei se modifica în mod corespunzãtor prevederilor din aceasta lege.

Ocrotirea celor lipsiti de capacitate, a celor cu capacitate restrânsã si a altor persoane

CAP. I
Ocrotirea minorului

Sectiunea I
Drepturile si îndatoririle pãrintilor fata de copii si minori

ART. 97
Ambii pãrinti au aceleasi drepturi si îndatoriri fata de copiii lor minori, fãrã a deosebi dupã cum acestia sunt din cãsãtorie, din afarã cãsãtoriei ori înfiati.
Ei exercita drepturile lor pãrintesti numai în interesul copiilor.
ART. 98
Mãsurile privitoare la persoana si bunurile copiilor se iau de cãtre pãrinti, de comun acord.
Dacã unul dintre pãrinti este mort, decãzut din drepturile pãrintesti, pus sub interdictie sau, din orice împrejurare, se afla în neputintã de a-si manifesta vointa, celãlalt pãrinte exercita singur drepturile pãrintesti.
ART. 99
De câte ori se iveste neîntelegere între pãrinti cu privire la exercitiul drepturilor pãrintesti, autoritatea tutelara, dupã ce asculta pe pãrinti, hotãrãste, potrivit cu interesul copilului.
ART. 100
Copilul minor locuieste la pãrintii sãi.
Dacã pãrintii nu locuiesc împreunã, acestia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.
In caz de neîntelegere între pãrinti, instanta judecãtoreascã, ascultând autoritatea tutelara, precum si pe copil, dacã acesta a împlinit vârsta de zece ani, va decide, tinând seama de interesele copilului.
ART. 101
Pãrintii sunt datori sa îngrijeascã de copil.
Ei sunt obligati sa creascã copilul, ingrijind de sãnãtatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, învãtãtura si pregãtirea profesionalã a acestuia, potrivit cu însusirile lui, în conformitate cu telurile statului, spre a-l face folositor colectivitãtii.
ART. 102
Autoritatea tutelara*2) poate da încuviintare copilului, la cererea acestuia, dupã împlinirea vârstei de patrusprezece ani, sa-si schimbe felul invataturii ori pregãtirii profesionale stabilitã de pãrinti sau sa aibã locuinta pe care o cere desãvârsirea invataturii ori pregãtirii profesionale.
————————–
*2) A se vedea nota de la art. 78 alin. 3.

ART. 103
Pãrintii au dreptul sa ceara înapoierea copilului de la orice persoana care îl tine fãrã drept.
Instanta judecãtoreascã va respinge cererea, dacã înapoierea este contrarã intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacã a împlinit vârsta de zece ani.
ART. 104
Abrogat.*3)
——————
*3) Art. 104 a fost abrogat prin Legea nr. 3/1970, publicatã în B. Of. nr. 28 din 28 martie 1970.

ART. 105
Pãrintii au dreptul si îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor si de a-l reprezenta în actele civile pana la data când el împlineste vârsta de patrusprezece ani.
Dupã împlinirea vârstei de patrusprezece ani minorul exercita singur drepturile si îsi executa tot astfel obligatiile, însã numai cu încuviintarea prealabilã a pãrintilor, spre a-l apara impotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea.
Dispozitiile sectiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin asemãnare. Cu toate acestea nu se va întocmi inventarul prevãzut în art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
ART. 106
Pãrintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului si nici copilul asupra bunurilor pãrintelui în afarã de dreptul la mostenire si la întretinere.
ART. 107
Copilul minor este întretinut de pãrintii sãi.
Dacã minorul are un venit propriu, care nu este îndestulãtor, pãrintii au obligatia sa asigure conditiile necesare pentru cresterea, educarea, învãtãtura si pregãtirea sa profesionalã.
In caz de neîntelegere, întinderea obligatiei de întretinere datoratã de pãrinti minorului, felul si modalitãtile executãrii precum si contributia fiecãruia dintre pãrinti, se vor stabili de instanta judecãtoreascã cu ascultarea autoritãtii tutelare.
ART. 108
Autoritatea tutelara este obligatã sa exercite un control efectiv si continuu asupra felului în care pãrintii îsi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana si bunurile copilului.
Delegatii autoritãtii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinta lor si sa se informeze pe orice cale despre felul cum acestia sunt ingrijiti în ceea ce priveste sãnãtatea si dezvoltarea lor fizica, educarea, învãtãtura si pregãtirea lor profesionalã, în conformitate cu telurile statului, pentru o activitate folositoare colectivitãtii; la nevoie, ei vor da îndrumãrile necesare.
ART. 109
Dacã sãnãtatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor pãrintesti, prin purtare abuzivã sau prin neglijenta grava în îndeplinirea îndatoririlor de pãrinte, ori dacã educarea, învãtãtura sau pregãtirea profesionalã a copilului nu se face în spirit de devotament fata de România, instanta judecãtoreascã, la cererea autoritãtii tutelare, va pronunta decãderea pãrintelui din drepturile pãrintesti.
Citarea pãrintilor si a autoritãtii tutelare este obligatorie.
ART. 110
Decãderea din drepturile pãrintesti nu scuteste pe pãrinte de îndatorirea de a da întretinere copilului.
ART. 111
Autoritatea tutelara va îngãdui pãrintelui decãzut din drepturile pãrintesti sa pãstreze legãturi personale cu copilul, afarã numai dacã, prin asemenea legãturi, cresterea, educarea, învãtãtura sau pregãtirea profesionalã a copilului ar fi în primejdie.
ART. 112
Instanta judecãtoreascã va reda pãrintelui decãzut din drepturile pãrintesti exercitiul acestor drepturi, dacã au încetat împrejurãrile care au dus la decãdere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, cresterea, educarea, învãtãtura, pregãtirea profesionalã si interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie.

Sectiunea a II – a
Tutela minorului

ART. 113
In cazul în care ambii pãrinti fiind morti, necunoscuti, decãzuti din drepturile pãrintesti, pusi sub interdictie, dispãruti ori declarati morti, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor pãrinti precum, si în cazul prevãzut de art. 85, copilul va fi pus sub tutela.
ART. 114
Tutela se exercita numai în interesul minorului.
ART. 115
Au obligatia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când se afla de existenta unui minor lipsit de îngrijire pãrinteascã în cazurile prevãzute în art. 113, sa înstiinteze autoritatea tutelara:
a) persoanele apropiate minorului precum si administratorii si locatarii casei în care locuieste minorul;
b) serviciul de stare civilã, cu prilejul înregistrãrii mortii unei persoane, precum si biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei mosteniri;
c) instantele judecãtoresti, procuratura si politia cu prilejul pronuntãrii, luãrii sau executãrii unor mãsuri privative de libertate;
d) organele administratiei de stat, organizatiile obstesti, institutiile de ocrotire, precum si orice alta persoana.
ART. 116
Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelara, din oficiu sau la încunostiintarea acesteia, de cãtre cei arãtati în art. 115.
ART. 117
Nu poate fi tutore:
a) minorul sau cel pus sub interdictie;
b) cel decãzut din drepturile pãrintesti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel cãruia i s-a restrâns exercitiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotãrâre judecãtoreascã, precum si cel cu rele purtãri;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege si de a fi ales deputat;
e) cel care, exercitând o alta tutela, a fost îndepãrtat din aceasta;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
Când vreuna din împrejurãrile arãtate în prezentul articol se iveste în timpul tutelei, tutorele va fi îndepãrtat.
ART. 118
Cel numit tutore nu poate refuza aceasta sarcina.
Cu toate acestea poate refuza sarcina tutelei:
a) cel care are vârsta de saizeci de ani împliniti;
b) femeia însãrcinata sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c) cel care creste sau educa doi sau mai multi copii;
d) cel care exercita a alta tutela sau o curatela;
e) cel care, din cauza bolii, a infirmitãtii, a felului îndeletnicirii, a departarii domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea sa îndeplineascã aceasta sarcina.
Dacã vreuna dintre împrejurãrile arãtate în prezentul articol se iveste în timpul tutelei, tutorele poate cere sa fie înlocuit.
ART. 119
Autoritatea tutelara va comunica în scris tutorelui numirea sa si va afisa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului.
Drepturile si îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicãrii.
Între timp autoritatea tutelara poate lua mãsurile provizorii cerute de interesele minorului.
ART. 120
Tutorele care, fiind în exercitiul atributiilor sale, a cerut înlocuirea este obligat sa-si exercite aceste atributii pana la rezolvarea cererii sale de înlocuire.
ART. 121
Tutela este o sarcina gratuita.
Cu toate acestea, autoritatea tutelara, tinând seama de munca depusa în administrarea averii si de starea materialã a minorului si a tutorelui, va putea acorda acestuia din urma o remuneratie, care nu va depãsi zece la suta din veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelara, potrivit împrejurãrilor, va putea modifica sau suprima aceasta remuneratie.
ART. 122
Minorul pus sub tutela locuieste la tutore. Numai cu încuviintarea autoritãtii tutelare minorul poate avea o alta locuinta.
ART. 123
Tutorele are obligatia de a îngriji de minor.
El este obligat sa creascã copilul, ingrijind de sãnãtatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, învãtãtura si pregãtirea profesionalã a acestuia, potrivit cu însusirile lui, în conformitate cu telurile statului, spre a-l face folositor colectivitãtii.
ART. 124
Tutorele are obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l reprezenta în actele civile, însã numai pana la data când acesta împlineste vârsta de patrusprezece ani.
Dupã împlinirea vârstei de patrusprezece ani minorul îsi exercita drepturile si îsi executa tot astfel obligatiile, însã numai cu încuviintarea prealabilã a tutorelui, spre a-l apara impotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea.
ART. 125
Dispozitiile art. 102, 103 si 106 se aplica în mod corespunzãtor si în cazul tutelei.
ART. 126
Dupã numirea tutorelui si în prezenta acestuia un delegat al autoritãtii tutelare va verifica la fata locului toate bunurile minorului, întocmind, potrivit dispozitiilor Codului de procedura civilã, un inventar, care va fi supus aprobãrii autoritãtii tutelare.
Creantele pe care le au fata de minor tutorele, sotul, o ruda în linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui pot fi plãtite numai cu aprobarea autoritãtii tutelare.
ART. 127
Autoritatea tutelara va stabili suma anuala necesarã pentru întretinerea minorului si administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurãrilor, aceasta suma.
Cheltuielile necesare pentru întretinerea minorului si administrarea bunurilor sale se acoperã din veniturile acestuia. In cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulãtoare, autoritatea tutelara va dispune vânzarea bunurilor minorului.
Dacã minorul este lipsit de bunuri si nu are pãrinti sau alte rude care sunt obligati de lege sa-i dea întretinere, autoritatea tutelara va cere Directiei judetene sau a municipiului Bucuresti pentru probleme de munca si ocrotiri sociale*1) sa contribuie la întretinerea lui.
———————
*1) In prezent, Directia de munca si ocrotiri sociale.

ART. 128
Este oprit sa se încheie acte juridice între tutore, sotul, o ruda în linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta.
ART. 129
Tutorele nu poate, în numele minorului, sa facã donatii si nici sa garanteze obligatia altuia.
Tutorele nu poate, fãrã prealabilã încuviintare a autoritãtii tutelare, sa facã valabilã înstrãinarea ori gajarea bunurilor minorului, renuntarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum si sa încheie orice alte acte care depãsesc dreptul de a administra.
Actele fãcute cu încãlcarea dispozitiilor de mai sus sunt anulabile.
Cu toate acestea, tutorele poate înstrãina, fãrã prealabilã încuviintare a autoritãtii tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricãciunii, precum si bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacã valoarea acestora din urma nu depãseste doua sute cincizeci de lei.
ART. 130
Autoritatea tutelara va acorda încuviintarea, numai dacã actul rãspunde unei nevoi sau prezintã un folos neîndoielnic pentru minor.
Încuviintarea se va da pentru fiecare act în parte.
In caz de vânzare, încuviintarea va arata dacã vânzarea se va face prin buna învoiala sau în alt mod.
In toate cazurile, autoritatea tutelara poate indica tutorelui modul în care se întrebuinteazã sumele de bani obtinute.
ART. 131
Sumele de bani care întrec nevoile întretinerii minorului si ale administrãrii bunurilor sale, precum si hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casa de pãstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuviintarea autoritãtii tutelare.
Tutorele poate depune si sumele necesare întretinerii, tot pe numele minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat si vor putea fi ridicate de tutore, fãrã încuviintarea prevãzutã în alineatul precedent.
ART. 132
Ori de câte ori se ivesc între tutore si minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care trebuie sa ducã la întocmirea tutorelui, autoritatea tutelara va numi un curator.
ART. 133
Minorul care a împlinit vârsta de patrusprezece ani încheie actele juridice cu încuviintarea prealabilã a tutorelui, iar în cazurile prevãzute în art. 132 si 152 lit. c, cu încuviintarea prealabilã a curatorului.
Dacã actul pe care minorul urmeazã sa-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviintarea autoritãtii tutelare, va fi necesarã si prealabilã încuviintare a acesteia.
Minorul nu poate sa facã nici chiar cu încuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia.
Actele fãcute cu încãlcarea dispozitiilor de mai sus sunt anulabile.
ART. 134
Tutorele este dator sa prezinte anual autoritãtii tutelare o dare de seama despre modul cum a îngrijit de minor, precum si despre administrarea bunurilor acestuia.
Darea de seama se va prezenta autoritãtii tutelare în termen de treizeci de zile de la sfârsitul anului calendaristic.
In afarã de darea de seama anuala, tutorele este obligat, la cererea autoritãtii tutelare, sa dea oricând dãri de seama despre felul cum a îngrijit de minor, precum si despre administrarea bunurilor acestuia.
ART. 135
Autoritatea tutelara va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului si la cheltuielile fãcute cu întretinerea acestuia si administrarea bunurilor sale si, dacã sunt regulat întocmite si corespund realitãtii, va da descãrcare tutorelui.
ART. 136
Autoritatea tutelara va exercita un control efectiv si continuu asupra modului în care tutorele îsi îndeplineste îndatoririle sale cu privire la minor si bunurile acestuia, dispozitiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile.
Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelara va putea cere colaborarea organelor administratiei de stat si institutiilor de ocrotire.
ART. 137
Felul invataturii sau pregãtirii profesionale, ce minorul primea la data numirii tutorelui, nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviintarea autoritãtii tutelare.
ART. 138
Minorul, precum si toti cei prevãzuti în art. 115, pot face plângere autoritãtii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui pãgubitoare pentru minor.
Tutorele va fi îndepãrtat dacã sãvârseste un abuz, o neglijenta grava sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum si dacã nu îsi îndeplineste multumitor sarcina.
ART. 139
Pînã la intrarea în functiune a noului tutore autoritatea tutelara va numi un curator.
ART. 140
La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel mult treizeci de zile, sa prezinte autoritãtii tutelare o dare de seama generalã. El are aceeasi îndatorire si în caz de îndepãrtare din tutela.
Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, dupã caz, fostului minor, mostenitorilor acestuia sau noului tutore.
ART. 141
Dupã predarea bunurilor, verificarea socotelilor si aprobarea lor, autoritatea tutelara va da tutorelui descãrcare de gestiunea sa.
Chiar dacã autoritatea tutelara a dat tutorelui descãrcare de gestiune, acesta rãspunde pentru paguba pricinuitã prin culpa sa.
Tutorele care înlocuieste pe un alt tutore are obligatia sa ceara fostului tutore repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa sa.

CAP. II
Interdictia

ART. 142
Cel care nu are discernãmânt pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienatiei mintale ori debilitãtii mintale, va fi pus sub interdictie.
Pot fi pusi sub interdictie si minorii.
ART. 143
Interdictia poate fi cerutã de autoritatea tutelara, precum si de toti cei prevãzuti în art. 115.
ART. 144
Interdictia se pronunta de instanta judecãtoreascã, cu concluziile procurorului, si îsi produce efectele de la data când hotãrârea a rãmas definitiva.
Dupã ce a rãmas definitiva, hotãrârea se va comunica, fãrã întârziere, de cãtre instanta judecãtoreascã ce a pronuntat-o, instantei locului unde actul de nastere al celui pus sub interdictie a fost înregistrat, spre a fi transcrisã în registrul anume destinat.
Când sentinta judecãtoriei prin care s-a pronuntat interdictia a fost atacatã cu recurs si acesta a fost respins, instanta de recurs va face ea însãsi comunicarea prevãzutã de acest articol, trimitând în copie dispozitivul sentintei.
Incapacitatea celui pus sub interdictie nu va putea fi opusã unui al treilea decât de la data transcrierii hotãrârii, afarã numai dacã cel de-al treilea a cunoscut interdictia pe alta cale.
ART. 145
Hotãrârea de punere sub interdictie rãmasã definitiva va fi comunicatã de instanta judecãtoreascã autoritãtii tutelare, care va desemna un tutore.
De asemenea, hotãrârea de punere sub interdictie rãmasã definitiva va fi comunicatã medicului sef al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului Bucuresti, pentru ca acesta sa instituie asupra celui interzis, potrivit instructiunilor Ministerului Sãnãtãtii, o supraveghere medicalã permanenta.
ART. 146
In caz de nevoie si pana la rezolvarea cererii de punere sub interdictie, autoritatea tutelara va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei si reprezentarea celui a cãrui interdictie a fost cerutã precum si pentru administrarea bunurilor.
ART. 147
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de patrusprezece ani se aplica si în cazul tutelei celui pus sub interdictie, în mãsura în care legea nu dispune altfel.
ART. 148
Tutorele celui pus sub interdictie este în drept sa ceara înlocuirea sa dupã trei ani de la numire.
ART. 149
Tutorele este dator sa îngrijeascã de cel pus sub interdictie, spre a-i grãbi vindecarea si a-i îmbunãtãti conditiile de viata; în acest scop, se vor întrebuinta veniturile si la nevoie toate bunurile celui pus sub interdictie.
Autoritatea tutelara, de acord cu serviciul sanitar competent si tinând seama de împrejurãri, va hotãrî dacã cel pus sub interdictie va fi îngrijit la locuinta lui ori într-o institutie sanitarã.
ART. 150
Minorul care la data punerii sub interdictie, se afla sub ocrotirea pãrintilor, va rãmâne sub aceasta ocrotire pana la data când devine major, fãrã a i se numi tutore. Dispozitiile art. 149 sunt aplicabile si situatiei prevãzute în prezentul alineat.
Dacã la data când minorul devine major el se afla încã sub interdictie, autoritatea tutelara va numi un tutore.
In cazul în care, la data punerii sub interdictie, minorul se afla sub tutela, autoritatea tutelara va hotãrî dacã fostul tutore al minorului pãstreazã sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.
ART. 151
Dacã au încetat cauzele care au provocat interdictia, instanta judecãtoreascã va pronunta, ascultând concluziile procurorului, ridicarea sa.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdictie, de tutore, precum si de toti cei prevãzuti în art. 115.
Hotãrârea care pronunta ridicarea interdictiei îsi produce efectele de la data când a rãmas definitiva. Ea se va comunica, de cãtre instanta judecãtoreascã care a pronuntat-o, instantei locului unde s-a transcris hotãrârea de punere sub interdictie, spre a fi de asemenea transcrisã în registrul prevãzut de art. 144 si, totodatã, spre a se face, în acelasi registru mentiune despre ridicarea interdictiei, pe marginea hotãrârii care a pronuntat interdictia.
Încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui nu va putea fi opusã unui al treilea decât de la data când, potrivit dispozitiilor alineatului precedent, a fost fãcuta mentiune despre ridicarea interdictiei, afarã numai dacã cel de-al treilea a cunoscut ridicarea interdictiei pe alta cale.

CAP. III
Curatela

ART. 152
In afarã de alte cazuri prevãzute de lege, autoritatea tutelara va putea institui curatela:
a) dacã, din cauza batranetii, a bolii sau a unei infirmitãti fizice, o persoana, desi capabilã, nu poate, personal sa-si administreze bunurile sau sa-si apere interesele în conditii multumitoare si, din motive temeinice, nu-si poate numi un reprezentant;
b) dacã din cauza bolii sau din alte motive, o persoana, desi capabilã, nu poate, nici personal, nici prin reprezentanti, sa ia mãsurile necesare în cazuri a cãror rezolvare nu suferã amânare;
c) dacã, din cauza bolii sau din alte motive, pãrintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplineascã un anumit act în numele persoanei ce reprezintã sau ale carei acte le încuviinteazã;
d) dacã o persoana, fiind obligatã sa lipseascã vreme îndelungatã de la domiciliu, nu a lãsat un mandatar general;
e) dacã o persoana a dispãrut fãrã a se avea stiri despre ea si nu a lãsat un mandatar general.
ART. 153
In cazurile prevãzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacitãtii celui pe care curatorul îl reprezintã.
ART. 154
Curatela se poate institui la cererea celui care urmeazã a fi reprezentat, a sotului sau, a rudelor, a celor arãtati în art. 115, precum si a tutorelui, în cazul prevãzut în art. 152 lit. c. Autoritatea tutelara poate institui curatela si din oficiu.
Curatela nu se poate institui decât cu consimtãmântul celui reprezentat, în afarã de cazurile în care consimtãmântul nu poate fi dat.
ART. 155
In cazurile în care se instituie curatela se aplica regulile de la mandat.
Autoritatea tutelara poate da instructiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urma nu este în mãsura sa o facã.
ART. 156
Curatorul este în drept sa ceara înlocuirea sa dupã trei ani de la numire.
ART. 157
Dacã au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicatã de autoritatea tutelara la cererea curatorului a celui reprezentat, a oricãruia dintre cei prevãzuti în art. 115 ori din oficiu.

CAP. IV
Autoritatea tutelara*1)
——————-
*1) 1 A se vedea nota de la art. 78.

ART. 158
Atributiile de autoritate tutelara apartin organelor executive si de dispozitie ale consiliilor comunale, orãsenesti, municipale sau de sector al municipiului Bucuresti*2).
——————-
*2) A se vedea nota de la art. 4.

ART. 159
Autoritatea tutelara competenta este:
a) pentru ocrotirea pãrinteascã si tutela minorului, cea de la domiciliul minorului;
b) pentru tutela persoanei pusã sub interdictie, cea de la domiciliul acesteia;
c) pentru curatela prevãzutã în art. 152 lit. a sau c, cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de patrusprezece ani;
d) în cazul prevãzut în art. 152 lit. b, fie autoritatea tutelara de la domiciliul persoanei reprezentate fie, autoritatea tutelara de la locul unde trebuie luate mãsurile urgente;
e) pentru curatela prevãzutã în art. 152 lit. d sau e, cea de la ultimul domiciliu din tara al celui lipsa ori celui dispãrut.
ART. 160
Deciziile autoritãtii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioarã, care, potrivit legii, exercita atributiile de îndrumare si control.

Dispozitii finale
ART. 161
Prezentul cod intra în vigoare la data de 1 februarie 1954.

——————–